Ce inseamna cultul religios

Cultul se intemeiaza pe sentimentul de respect pe care il avem in fata unei persoane deosebite care merita consideratie si pretuire. Sentimentul respectului se manifesta printr-un anume comportament. In limba romana, cuvantul cult vine de la participiul trecut ( cultum ) al verbului latinesc colo, – ere, care inseamna a cultiva, a ingriji, a respecta, a adora. Cand se refera la persoanele divine, cultul devine cult religios.

 Prin cult religios sau divin intelegem orice acte, cuvinte, randuieli si slujbe prin care se cultiva, se intretine si se adanceste relatia de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii sai. Cultul arata, pe de-o parte, respectul fata de Dumnezeu si de sfinti, iar pe de alta parte creeaza omului mediul prielnic, dispozitia si posibilitatea primirii harului dumnezeiesc – energia divina necreata -, cu toate consecintele care decurg de aici: binefaceri sufletesti si trupesti, sfintirea vietii.

Sentimentul de respect pentru Dumnezeu, cultivat in intimitatea sufletului prin evlavie, virtuti morale, contemplatie, etc., se numeste cult intern. Cultul este insa complet atunci cand cultul intern se concretizeaza in forme vazute, in acte rituale ( cult extern), adica atunci cand in actul si in trairea relatiei cu Dumnezeu este angajata fiinta umana intreaga, trup si suflet.

Religiozitatea pastreaza echilibrul intern si cel extern. Pierderea acestui echilibru in favoarea cultului intern poate duce la stari de religiozitate false, patologice ( bigotism, superstitie, misticism maladiv ). Cand cultul extern nu este sustinut de cultul intern, se poate cadea in superficialitate, in formalism si in ritualism sec.

Din punctul de vedere al modului in care este practicat, cultul religios poate fi individual si public. Cultul indiviual sau particular este practicat de fiecare persoana in parte, fara ca intre ea si Dumnezeu sa mai existe vreun intermediar. Cultul public este determinat de nevoia si eficienta rugaciunii impreuna cu ceilalti membri ai Bisericii. Este cultul oficial al Bisericii, savarsit de regula in biserica prin mijlocirea clerului ( persoanele alese si consacrate in acest sens ), la timpuri determinate si dupa randuieli, forme si formule verbale consfintite de Biserica.

Cultul personal – rugaciunea si celelalte nevointe crestine -, nesupus intotdeauna unor reguli precise si prin care omul isi pastreaza intreaga libertate, nu exclude cultul divin public; dimpotriva, el poate fi considerat cult divin doar in masura in care nu contravine obiectivului si spiritului cultului divin public, in masura in care se integreaza in rugaciunea Bisericii si in etosul liturgic al acesteia.

Formele de cult

Este greu sa spui ce este si ce nu este cult in viata crestinului, pentru ca toata viata acestuia este preocupata de intretinerea si cultivarea relatiei cu Dumnezeu. De vreme ce prin cult se urmareste adorarea lui Dumnezeu, sfintirea vietii crestinilor si instruirea acestora, ceea ce nu corespunde acestor obiective nu este cult. Cum tot ce facem in viata trebuie infaptuit spre slava lui Dumnezeu si mantuirea personala, ar urma ca ceea ce este comis impotriva acestor scopuri nu este cult. Daca tot ce infaptuim sau gandim in viata poate avea valoare cultica, nu poate fi act de cult pacatul, nici “metodologia” comiterii lui.

Expresii ale cultului sunt toate formele de rugaciune ( rugaciuni, randuieli, slujbe ) toate semnele si actele liturgice ( semnul Crucii, ingenuncherile, metaniile, tamaierile, aprinsul lumanarilor si candelelor, etc. ) si toate formele ascezei ( nevointei ) crestine ( postul, faptele de milostenie, etc. ) care-l pregatesc pe om pentru impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos si-l invrednicesc de primirea celorlalte Taine in vederea mantuirii.

Trebuie retinut ca exista diverse obiceiuri si practici mentinute de crestini – in special cele legate de cultul mortilor, dar nu numai de acesta – care, de fapt, nu au nicio legatura cu ritualul religios. Aceste obiceiuri nu trebuie confundate cu slujbele religioase si cu ceea ce ne invata Biserica. Din pacate, unii crestini sunt foarte sensibili la ele, probabil pentru ca nu cer concentrare, interiorizare, ci simpla executare. Cum multi dintre crestini au mai putina predispozitie pentru concentrare la rugaciune, ei se multumesc cu o simpla implinire a unor gesturi care nu au nimic de-a face cu crestinismul sau cu o caricaturizare a ceea ce invata acesta.

Fiecarui gest liturgic si act de cult ii corespunde o anumita semnificatie pe care trebuie sa o cunoastem. Si, mai ales, trebuie sa nu indeplinim actele de cult in mod superficial. In acest sens, Grigore de Nyssa ( adormit in anul 395 d.Hr. ) spunea: “Voi ingenunchea cu trupul, dar voi ingenunchea si cu sufletul, voi ingenunchea cu sufletul, dar si cu trupul.”

Orice gest fizic trebuie sa aiba un corespondent in suflet si orice stare si dispozitie sufleteasca trebuie insotita si de gesturi fizice corespunzatoare, toate raportandu-se la Dumnezeu si la persoanele sfinte venerate prin acte de cult.

Metania

 

Este o forma de inchinare, de regula in fata sfintilor reprezentati in icoane. Se pot face metanii mici si metanii mari. In primul caz, credinciosul se apleaca spre pamant pana cand il atinge cu mana dreapta, apoi se ridica, facandu-si simultan semnul Crucii. In al doilea caz, el ingenuncheaza, atinge pamantul cu fruntea sprijinindu-se cu bratele, apoi se ridica, facandu-si in acest timp semnul Crucii. Metania mare, specifica postului, este un gest de profunda smerenie. In timp ce se savarseste o metanie, se spun cuvintele: “Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul”. Caderea in genunchi simbolizeaza caderea in pacat, iar ridicarea, insotita de semnul Crucii, simbolizeaza ridicarea din pacat, posibila numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Rugaciunea

Rugaciunea este cea mai simpla si cea mai directa forma de stabilire si intretinere a relatiei noastre cu Dumnezeu si cu sfintii. Rugaciunea nu trebuie confundata cu rugamintea, chiar daca, de cele mai multe ori, simtindu-ne precaritatea in fata atotputerniciei divine, ea devine rugaminte. Crestinul nu poate concepe o viata normala fara intalnirea frecventa cu Dumnezeu si fara intarirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, impartasirea din aceasta putere este posibila numai comunicand cu Sursa ei. Rugamintea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate infaptui decat printr-un act constient si voit, putem spune ca rugaciunea este vorbirea constienta si voita cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvantare si de cerere ( pentru binele tau si al altora )