†
Iubiții mei,
cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?
Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.
Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.
Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.
Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.
Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.
Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.
Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.
Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.
Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.
Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.
Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.
Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.
Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor. Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!
Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.
Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!
Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.
Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!
Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.
Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.
După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.
Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!
Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.
Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.
Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem ceva…aidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români…
Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.
Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.
La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.
De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?
Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?
De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?
De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?
De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?
Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.
Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.
Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde…
Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.
Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…
Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.
Fără casă, fără familie, fără copii.
Nu avea celular, nu cunoștea lumina electrică, nu avea nici BMV, nici gardă de corp și nici pistol…ci un toiag de fier cu cruce, cu care făcea minuni nenumărate.
Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.
Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.
Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.
Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.
Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce…
Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.
Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.
În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.
Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.
Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.
L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.
L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.
Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.
Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.
Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!
De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?
Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.
Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.
Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!
Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.
Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!
Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!
dar nu prea am mai avut timp si acum fiind weekend, am reusit sa il termin, multumesc lui Dumnezeu. I-am facut un promo saptamana trecuta, cand scriam despre faptul ca Dumnezeu ne ia la El atunci cand suntem cel mai aproape de mantuire, acest lucru fiind un adevar general, in articolul
) si ma trezesc a doua zi. Pe la pranz ma introduc pe net. Mai, inca nu incepuse! Si nici ca a mai inceput…
