“I-a zis deci Iisus: Mergi, de fa si tu asemenea”
(Luca 10, 37)
Doua, iubitii mei crestini, doua sunt drumurile. Al treilea nu exista. Unul este drumul lui Dumnezeu si altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber sa aleaga unul din cele doua. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheama constiinta noastra, legea nescrisa – dar ne cheama si legea scrisa, legea lui Dumnezeu, Sfanta si sfintita Evanghelie. Domnul nostru ne cheama astazi – nu ati auzit? – “Mergi de fa si tu asemenea”, mergi si fa ceea ce a facut acela (Luca 10, 37). Care “acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde in spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pilda de urmare?
***
Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se intamplau multe nenorociri. Un sarman drumet a cazut in mainile talharilor. L-au dezbracat, l-au ranit si l-au lasat pe pamant pe jumatate mort. Situatia lui era tragica. Ajutor! – striga. Si iata ca in putin timp trece un preot. La vederea celui ranit n-a dat nicio importanta. Peste putin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui si cel ranit era in primejdie sa moara. Atunci, cu ochii pe jumatate stinsi, vede pe cineva ca se apropie. Dupa imbracaminte, si-a dat seama ca este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – si-a spus in sine – mi-a venit sfarsitul. Pentru ca samarinenii erau dusmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea ca ii va da cea din urma lovitura. Dar acest samarinean arata o purtare pe care nimeni nu si-ar fi inchipuit-o. Il vede. I se face mila de el, se opreste si coboara de pe animalul sau. Nu este medic sau asistent medical. Insa iubirea este inventiva, descopera moduri de a-l sluji pe celalalt. Daca ma intrebati care este cea mai buna asistenta medicala din lume, va voi spune ca nu este cea care a studiat in scoli, ci ca este mama, chiar daca este analfabeta. Instinctul iubirii ei o face sa-si sfasie pana si inima ca sa dea viata copilului ei. O astfel de iubire avea si samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Si-o fi sfasiat camasa – n-o spune Evanghelia, dar se subintelege – si a legat ranile lui. Isi deschide saculetul sau de callator si scoate cele pe care din intamplare le avea asupra sa: sticla cu ulei si sticla cu vin. Cu vinul dezinfecteaza ranile, cu uleiul le unge si alina. Apoi il ridica pe umeri, il asaza pe magarusul sau si il duce la un han oarecare. Acolo a ramas alaturi de el toata noaptea si cu siguranta fara a dormi. Dimineata ii spune:
- Plec.
- Ingerul meu, unde mergi?
- Plec, dar te las pe mainile unor oameni buni; si atunci cand ma voi intoarce, voi plati datoriile mele fata de mai marele hanului.
In putine cuvinte aceasta este pilda. In persoanele ei se ascund alte persoane. In calatorul care a cazut in mainile talharilor se ascunde fiecare om indurerat. In talhari se ascund raufacatorii si criminalii si mai inainte de toate capetenia lor – diavolul. In preot si in levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar in Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a aratat lumii ce este iubirea.
A invatat-o prin cuvintele Sale. A invatat-o prin aceasta pilda. A invatat-o prin mesajul Sau, decat care altul mai frumos si mai scurt nu exista: “Sa va iubiti unul pe altul” (Ioan 13, 34). A aratat iubire prin intreaga Sa viata, dar mai intai de toate prin cinstitele patimi si prin crucea Sa.
Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevarata iubire? Pentru ca exista si falsa iubire, in numele careia s-au intamplat atatea crime si inca se mai intampla. Hristos insa a luat iubirea si a ridicat-o la inaltime. Iubirea nu este un simtamant orb, un simtamant care arde, care se aprinde si se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu inseamna sa iubesti doua-trei persoane din familia ta, sa te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalti sa-i urasti si sa-i respingi. Iubirea sparge stavilarele, sparge legaturile satanice, inainteaza, prinde aripi de ingeri, se ridica la inaltime, imbratiseaza lumea intreaga, imbratiseaza chiar si pe vrajmasul ei si te face sa-i spui: “In numele lui Dumnezeu te iubesc”.
Aceasta este iubirea. Pe acest drum a pasit si pe acesta ni l-a aratat Hristos. Pe acesta au pasit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au pasit Dascalii si Parintii Bisericii, pe acesta toti sfintii.
***
Dar sa lasam aceste modele, aceste mari paradigme si sa aruncam o privire asupra noastra, asura familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.
De obicei spunem ca am progresat. Intr-adevar am progresat in tehnica, in masini, in lumini. Am progresat material, stiintific, economic, comercial. Dincolo de acestea insa, nu. Am cazut. Daca progres este iubirea si lipsa este ura, atunci, daca Hristos ne va cantari cu cantarul iubirii Lui, ma tem, fratii mei, ca tuturor ne va pune un mare zero. Va intreb: sunteti multumiti de voi insiva? Daca faceti o comparatie cu Bunul Samarinean, cu Cel Rastignit, sau cu Sfintii, cu Parintii si Dascalii – care au ramas ei insisi goi ca sa-i imbrace pe ceilalti – sunteti multumiti? Sunteti multumiti cu aceasta putina iubire care exista in lume? Din nefericire, in epoca noastra s-au raspandit alte lozinci satanice: “Nu-si au locul in lume cei neputinciosi; doar cei puternici”. “Moarte celor neputinciosi”. “Pestele mare il mananca pe cel mic”. “Doar spada creeaza civilizatia si istoria”. “Moartea ta este viata mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viata”… Atat de mult s-a invartosat omul, incat inima i-a devenit piatra, iar in cele dinlauntru ale sale nu mai infloreste iubirea.
In niste cartiere din Atena, la ora 1 dupa miezul noptii, un tanar a fost ranit si sangele ii curgea parau. Trece o masina si soferul il vede.
- Opreste, ii zice si il roaga sa-l ia, deoarece era nevoie sa fie dus imediat la spital.
- Imposibil! raspunde; nu-mi murdaresc eu masina.
Si tanarul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteste de epoca lui Hristos.
Nu exista iubire. Diavolul ne-a infundat urechile cu dopuri de ceara si am devenit surzi, nu auzim apelurile care striga din toate colturile: Ajutor! Nu unul sau doi; o multime in societatea noastra “civilizata”. Cine striga? Sa-i ignoram? Sunt nenumarati. Sunt cei flamanzi, intemnitati, robiti, orfani si vaduve, bolnavi si infirmi, someri si loviti de nenorociri din cauza inundatiilor si a altor lovituri.
Unde este iubirea noastra? Fiecare se inchide in casuta lui, cu femeia si copiii sai, ca sa nu auda strigatele celorlalti, dar vai! Pentru ca, dupa cum tu iti inchizi urechea, ca sa nu auzi durerea celui in nenorocire, asa isi va astupa si Dumnezeu urechea Sa; si vei striga, dar nu te va auzi. Cred ca nu sunt desprins de realitate daca voi spune ca dezastrele naturale (inundatiile si celelalte), care ne ajung, sunt “semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordam atentie si importanta; toate le consideram fenomene naturale…
Dar daca, iubitii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apa (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni insa un alt potop. Nu insa de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cadea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea…
De aceea, fratii mei, toti cati traim in aceste zile infricosatoare, in care satana a dezradacinat credinta si iubirea, “sa stam bine”! Nu ca niste oameni trupesti, nu ca niste materialisti si atei, ci cu iubirea lui Hristos fata de aproapele, fata de patrie, fata de lume, fata de tot ce este sfant si cuvios. Sa pasim pe drumul iubirii, sa devenim mici samarineni, ca sa avem binecuvantarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfintilor. Amin.
+ Episcopul Augustin
