De ce ii uraste lumea pe crestini ?

“Extremistii hindusi ofera recompense in bani, mancare si alcool grupurilor care se angajeaza sa ucida crestini sau sa distruga locuintele acestora din statul indian Orissa. Pretul vehiculat pentru uciderea unui preot crestin este de 250 de dolari americani. Aproximativ 67 de crestini au murit numai in ultimele trei luni, in urma agresiunilor puse la cale de grupurile hinduse. Acest conflict este unul calculat, desfasurat dupa un plan care urmareste alungarea crestinismului din districtul Kandhamal, pentru fondarea Statului Hindus. Numarul crestinilor din intregul stat abia atinge procentul de 2%.” (Stire din data de 19 noiembrie 2008.)

De ce ii uraste lumea pe crestini ?

De ce lumea i-a urat intotdeauna pe crestini? Un raspuns rapid poate fi: “Nu stiu de ce ii uraste lumea pe aceia care se straduiesc sa fie curati trupeste si sufleteste, ingrijindu-se atat de tot omul de langa ei, indiferent de datele lui personale, cat si de natura inconjuratoare, care li s-a dat in grija, spre pastrare.”

Ce este lumea ?! Lumea este faptura iubita a lui Dumnezeu, dupa cum citim: “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).

Insa, dupa caderea in pacat a lui Adam, lumea a ajuns arena si loc de lupta, unde omul se afla pe sine neincetat ispitit si luptat de duhurile cele viclene ale diavolului. Diavolul s-a folosit de lume (de materie) inca de la inceput in a-l face pe om sa uite de rai, adica de locul de unde a fost alungat, spre a-l lega cat mai strans de materie, de aceasta lume trecatoare. Ajungand rob trupului si lucrurilor materiale din jurul sau, omul nu se mai poate gandi usor la suflet, la pacate, la pocainta si la dorul dupa Creatorul Sau.

Pana la Hristos, lumea s-a aflat sub puterea diavolului (a pacatului), insa prin Jertfa Sa de pe Cruce, Hristos a biruit puterea aceluia, aducand harul si mantuirea din robia pacatului. “Acum este judecata acestei lumi, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (Ioan 12, 31). Odata cu venirea lui Hristos, vedem ca lupta dintre crestini si “lume”, vazuta ca slujitoare poftelor trupului, devine si mai acerba, timpul de atac al vrajmasului scurtandu-se.

Cu toate acestea, ce rau au facut crestinii in lume ?!

Raul este unanim considerat drept distrugere, stricaciune si afectare a integritatii omului sau naturii inconjuratoare. Deci, ce rau au facut crestinii fata de trupul si sufletul oamenilor de langa ei, dar si fata de lumea naturala in care traiesc ?!

Crestinii nu fac nimic rau oamenilor si lumii in care traiesc ! Cat despre pacatele crestinilor, de care atat de greu se poate scapa in mod deplin, ele fac parte din comportamentul necrestinilor, iar aceia nu au nici un drept sa acuze pe crestini de pacatele facute, atata timp cat ei traiesc incontinuu in acelea.

Prin urmare, acuzarea crestinilor si masurile luate impotriva lor sunt lucrarea evidenta a diavolului, care lucreaza prin cei care nu cred in el si care traiesc trupeste, necrezand in viata cea vesnica si nici in Dumnezeul cel Personal al crestinilor.

Lumea uraste pe cei care ii arata pacatele !

Intotdeauna au existat oameni prin care a vorbit Dumnezeu: prooroci, profeti, apostoli, sfinti, mucenici, cuviosi, iar spre sfarsit, crestinii de astazi. De asemenea, intotdeauna lumea i-a urat pe acestia, ca pe niste raufacatori. “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului” (Evrei 11, 38).

“Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Dupa ce ajung sa-L cunoasca pe Hristos si sa-I urmeze Lui, crestinii nu mai sunt “din lume”, adica prin vietuirea lor inalta ei nu mai traiesc pentru trup si pentru lume, ci traiesc in aceasta ca si cum ar fi dintr-alta lume, ca si cum ar asteapta plecarea din aceasta, spre a ajunge acasa, in adevarata lume, adica in Imparatia lui Hristos, despre care El spune: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Dar de ce L-a urat lumea pe Mantuitorul Iisus Hristos? La aceasta ne raspunde El Insusi, zicand: “Pe Mine Ma uraste lumea, pentru ca eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele” (Ioan 7, 7). Incep sa imi dau seama ca lumea uraste pe acela care ii vede si ii spune pe fata greselile, caderile si pacatele.

Profetii si proorocii din Vechiul Testament au fost urati in vremea lor chiar si de catre oamenii de la Templu, care nu suportau sa li se spuna in fata pacatele si caderile. Prin ei vorbea lumii tot Cuvantului lui Dumnezeu, dupa cum citim: “Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul” (Evrei 1, 1-2). Dupa cum lumea i-a urat pe prooroci, tot asa ea L-a urat si pe Hristos… tot asa ii va ura si pe crestini, pana la sfarsit.

Cand vezi si taci, esti rabdat cu usurinta, cand incepi insa a spune caderea celui rau, atunci ai toate sansele de a fi urat si redus la tacere. Ba mai mult, chiar daca nu spun nimic, chiar daca nu acuza verbal, prin insasi vietuirea lor curata, crestinii mustra fara cuvinte pe aceia care traiesc in poftele trupului si in tot soiul de patimi lumesti.

Lumea uraste pe cei care nu i se supun intru totul !

In imperiul roman, crestinii au avut de indurat nenumarate persecutii pentru credinta lor. Nu greseau administratiei, nu se revoltau pe legile fiscale, nu stricau linistea oraselor si a satelor, nu erau violenti sau vicleni, ci doar nu se inchinau imparatului sau zeilor alesi de el. Numai pentru aceasta cauza ei au fost dati mortii.

Astazi, din ce in ce mai mult, crestinismul este aratat cu degetul, ca fiind impotriva ordinii “naturale” a lucrurilor, impotriva dezvoltarii unei societati moderne si a unei stari sociale mai inalte. Si astazi, ca si in vremea imperiului roman, crestinii se supun stapanitorilor, nu se revolta si nu fac uz de violenta, nu instiga la ura, ci numai isi vad de viata lor, luptand cu pacatele si cautand Imparatia. Crestinii nu sunt insa consumatori impatimiti ai produselor pe care lumea le ridica pe piedestaluri poleite si luminate, iar pentru aceasta, lumea ii uraste.

Pe zi ce trece, un nou “imperiu” ia nastere in lumea noastra. Acesta va fi insa cel mai mare, cel mai intins si cel mai puternic imperiu din toate timpurile, caci va fi unul mondial. Crestinii vorbesc despre Imparatia lui Dumnezeu, iar lumea vorbeste despre “imparatia” ei; urmarea este fireasca, intre crestini si lume se naste o tensiune veche.

New-age se doreste a fi o “era noua”, dezbracata de toate cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, cuvinte care acuza pacatele si caderile lumii. Lumea actuala uraste pe cei care nu sunt consumatorii produselor ei (mass-media, alimente, haine, tehnica), caci ea traieste pe seama lor. Iar cei dintai care se lupta spre a nu ajunge dependenti de lume sunt tocmai crestinii.

Persecutiile duse impotriva crestinilor din Imperiul Roman sunt mai actuale ca oricand, insa astazi ele sunt atat de bine ascunse sub tehnici fine de manipulare, sub legi si constitutii atent intocmite, incat omul se crede liber. Oare de ce nu-si da nimeni seama ca “Drepturile omului” nu au cum sa aduca in lume “pacea” si “egalitatea”, atat de dorite.

Cine are urechi de auzit, sa auda !

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 28-30).

“Intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea, dar indrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/de-ii-uraste-lumea-crestini-123183.html

Cititi si alte articole care au legatura cu subiectul: Despre pericolul de a fi crestin in Europa

Opt crestini au fost arsi de vii de islamisti in Pakistan

Prigonirea crestinilor in zilele noastre

20 Ianuarie: Sfantul Lavrentie al Cernigovului

“Pacatele il innegresc pe om si inca asa de tare, incat il fac ca smoala de negru”

“Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai mananci?“

“Sa te tii de cei credinciosi si iti va fi mult mai usor in viata.”

Sfantul Cuvios Lavrentie al Cernigovului (1868-1950)

Pe frumoasa data de 20 ianuarie se praznuieste un mare sfant contemporan, Sfantul Lavrentie din Cernigov, inzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, prooroc al vremurilor din urma, inainte-vazator cu Duhul, vindecator de boli sufletesti si trupesti. A fost un mare ascet si un staret foarte ravnitor pentru pastrarea si implinirea intru totul a Dogmelor si Canoanelor Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Imi cer iertare ca iar am intarziat trei zile cu acest articol inchinat lui Dupa ce ca il fac si cu intaziere, nici nu o sa iasa cine stie ce. Dar atata pot… deci cu asta defilez

Acum voi extrage din cartea dedicata lui (poza de mai sus) cateva din invataturile si prorociile sale, pentru a il cunoaste mai bine pe acest mare Parinte. Pentru cei care deja le cunosc: Imi cer scuze daca starnesc plictiseala

+ “O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a petrecut. La care Părintele îi răspunde: Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă tot faci după capul tău?”.

+ Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte.Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că: <<Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el!>> Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc.”

+ Parintele avea darul inainte-vederii. Astfel, dupa razboi, prin 1945, Vladica Boris era plecat din Cernigov. Deodata, Parintele vine repede si da binecuvantare sa inceapa pregatirile pentru intampinarea Mitropolitului. Surorile ii spuneau Parintelui ca Vladica nu are cum sa se intoarca deoarece toate drumurile si podurile sunt distruse; Parintele insa a insistat sa se continue pregatirile. Intr-adevar, in ziua aceea Mitropolitul s-a intors si toti s-au minunat de darul inainte-vederii dat Parintelui de Bunul Dumnezeu.

+ In timpul revolutiei, maica Glafira si cu alte surori s-au hotarat sa mearga pana la Kiev pe jos. Atunci asa se mergea. Inainte de a se porni au mers la Parintele Lavrentie pentru binecuvantare. Dupa ce s-a rugat, binecuvantandu-le, le-a spus:

- Un lucru bun, Dumnezeu intotdeauna il va binecuvanta! Mergeti, numai sa stiti ca pe drum vor fi schimburi de focuri, dar voi sa nu va speriati, ci sa fugiti in lanul cu secara. Apoi veti merge prin acest lan pe o carare si veti iesi la drumul principal, iar de acolo mergeti asa linistite pana la Kiev si sa nu cotiti pe nicaieri prin alta parte. Si va veti intoarce inapoi multumind Domnului. De veti merge asa, Dumnezeu va va pazi”.

Totul asa a si fost. Tot drumul pana la Kiev si inapoi noi am simtit rugaciunile de om iubitoarea ale Parintelui Lavrentie. (M. Glafira si Inochina Ana)

+ In predica sa “despre ispitele trupesti si despre patimi”, Parintele spunea ca diavolul este foarte inversunat pe ultimii dreptcredinciosi “fecioare” (ai acestui veac), ii invidiaza si vrea sa-i atraga in pacat, caci acestia urmeaza sa completeze randurile ingerilor cazuti.

Parintele niciodata nu ramanea la cununie. Totusi, o data a ramas si s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfarsit mi-a spus ca aceasta pereche intr-adevar a fost o pereche de feciori, fata si baiat, pentru ca a vazut Duhul Sfant trecand de la unul la altul.

+ Parintele tot timpul ne repeta ca sufletele merg in iad asa cum merg oamenii duminica de la biserica la chefuri, iar in rai precum oamenii merg la biserica in zilele de lucru. Spunand aceste lucruri, Parintele plangea amarnic, gandindu-se la sufletele ce se pierd:

- Vai cat de multi sunt in focurile iadului, si toti stau precum pestisorii pusi la saramura in butoaie.

Maicutele incercau sa-l linisteasca, dar el le zicea printre lacrimi:

- Voi nu-i puteti vedea, caci daca i-ati vedea, vi s-ar umple sufletul de durere.

+ Parintele interzicea foarte sever tuturor calugarilor, diaconilor si preotilor sa-si tunda parul si barbile, zicand ca mare e rusinea pentru arhierei sa fie tunsi si barbieriti. Inca spunea despre slujitorii bisericii: “Sunt Apostoli, si sunt si Iude, doar fetele si le-au schimbat, iar vremurile si vicleniile sunt aceleasi”.

Era foarte ravnitor Parintele, un mare propovaduitor al Credintei Ortodoxe si un mare aparator al Bisericii si al randuielilor ei.

Parintele Lavrentie se supara foarte tare pe cei ce binecuvantau vreo schimbare in randuiala bisericeasca: in carti, slujbe de priveghere, botezuri, Liturghii sau slujbe de inmormantare. De asemenea era foarte nemultumit de cei care scurtau slujbele duhovnicesti (chiar si pe Vladica).

Parintele spunea ca a fost mult mai greu ca acestea sa fie scrise decat sa fie citite si cantate. Era foarte nemultumit ca nu se citea din Psaltire, dar strigau “Slava!” fara frica de Dumnezeu, iar la Sfanta Liturghie intrerupeau rugaciunea ce se citeste inaintea Sfintei Impartasanii deschizand portile imparatesti iar cel ce citea neterminand rugaciunea spunea “Amin!”, iar preotul spunea “Cu frica de Dumnezeu…”

- Este oare aici frica de Dunezeu? Aici este neglijenta, aici nu numai ca nu se respecta legea ci este vorba de superficialitate si infruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salveaza si nici pe altii nu-i lasa sa se mantuiasca. Si mai spunea Parintele, ca in locul acestor preoti nedemni si cartitori ai randuielilor bisericesti slujesc Ingerii, impreuna slujitori cu el si completeaza ceea ce ei (preotii) nu indeplinesc.

Arhiereii si slujitorii Bisericii, carora le place sa scurteze randuiala bisericeasca, vor merge in focul cel vesnic, iar acei credinciosi care au stat la aceste slujbe se vor mantui doar prin rugaciune, post si milostenie.

Din cauza acestor slujitori poporul nu vine la Sfanta Biserica. Amar, amar si jale pentru acesti cartitori, caci focul cel vesnic si intunericul fara de sfarsit ii asteapta. (Schiarhimandritul Antonii, Ieroschimonah Teodosii, Preot Alexii)

+ Având dragoste pentru orice fel de munca, atunci când au început reparatiile manastirii, el se implica în toate activitatile, dând sfaturi practice mesterilor ce construiau sobele, celor ce refaceau peretii, cât si celor ce reparau acoperisul. Când mesterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor, Parintele le raspunse:

– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.

Au fost situatii când au fost nevoiti ca lucreze si în timpul iernii, perioada în care mortarul amortea (se întarea) din cauza frigului. Odata, lucrurile nu mergeau deloc bine si au mai chemat ajutoare, la care unul din cei veniti îi spuse:

– Parinte, pentru aceasta munca este nevoie de multa putere.

Atunci Parintele s-a apropiat si rugându-se a facut semnul Sfintei Cruci peste mortarul amortit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte moale si usor de prelucrat. Atunci toti au înteles ca aceasta minune s-a petrecut pentru rugaciunile staretului Lavrentie“.

+“Parintele repeta adesea ca rugaciunea mamei nu arde in foc si nu se scufunda in apa”.

+ “În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată, venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era bine păzit de soldaţi. Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea s-a întors la mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui. A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi şi-i zise:

<<Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător>>.

Pentru mai multe astfel de istorisiri va rog sa cititi si: Sfantul Lavrentie de la Cernigov – “DE CE MA INTREBI, DACA FACI TOT DUPA CAPUL TAU?”

Dar si profetia sa cu privire la unicul imparat – antihrist si despre razboiul care va veni candva: Sfantul Lavrentie de Cernigov: ” Vor fi multi surzi si multi orbi… “

-”va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota.” -

 

Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? De ce S-a botezat Hristos, desi era fara de pacat? De ce trebuie sa se boteze pruncii nevinovati? La aceste intrebari ne raspunde Mitropolitul Augustin de Florina

- O nedumerire este urmatoarea: Din Evanghelii cunoastem viata lui Hristos. Informatiile insa ajung pana acolo cand Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a inchinat in Templul lui Solomon, a ramas acolo trei zile si i-a uimit pe inteleptii lui Israel cu intrebarile si raspunsurile Lui. Apoi, Evangheliile tac. Exista un gol. Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? Dusmanii credintei exploateaza acest gol. Si ce zic?! Ca in aceasta perioada (de 18 ani) a calatorit si S-a dus departe, in tari diferite si in special in spatiul misticismului empatic, in Indii, si acolo a invatat intelepciunea pe care apoi a propovaduit-o.

- Minciuna! Hristos nu S-a dus nicaieri. Cum se demonstreaza asta? O spune Evanghelia. Va explic lucrul acesta si printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Daca mergeti acolo, in satul meu, va vor spune lucruri despre viata mea: ca eram mic, ca m-am dus la scoalaprimara, ca am mers la gimnaziu, ca am mers la universitate, si ca…, si ca… Toate le stiu. Pentru ca lucrurile acestea se discuta. Cunosc detaliile vietii fiecarui consatean. Intr-un sat mic a locuit si Hristos, in Nazaret; de aceea S-a numit Nazarinean. Asadar cand S-a facut mare, de 30 de ani, si a propovaduit in Nazaret, ce spuneau?

- Curios lucru! Asta la scoala nu s-a dus: “Cum de stie acesta carte fara sa fi invatat?” (Ioan 7, 15), ca stie atatea lucruri?!…

- Compatriotii lui, adica, marturisesc ca nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a facut? – in aceasta perioada de 18 ani era acolo primul muncitor.

Sa auda aceasta toti acei parinti ai muncii si falsi ocrotitori care profita de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bataturi in maini. Sarac, slujea in atelierul Sfantului Iosif ca sa se intretina pe El si pe Sfanta Lui Maica. Exista si o icoana, care-L prezinta in atelierul tamplaresc al parutului Sau tata, tinand in maini un ferastrau si o tesla si muncind.

Iata asadar unde a fost Hristos de la 12 pana la 30 de ani. Daca ar fi fost in alte tari, ar fi cunoscut-o compatriotii Sai, dar ei marturisesc ca nu S-a dus. De aceea sunt uimiti, nu pricep cum cunoaste “carte, fara sa fi invatat“.

- O alta nedumerire este urmatoarea: Cunoastem ca fiecare om este pacatos. Unul singur a fost fara de pacat – Hristos. Insa atunci se naste intrebarea: Daca este fara de pacat, de ce s-a botezat?

- Iisus S-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Pana in clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoastea nimeni. Cine ar fi presupus ca sub acel muncitor cu fierastraie si ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel asteptat? Si chiar Inainte-Mergatorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.

Iisus S-a botezat si pentru a se arata Taina Sfintei Treimi. In clipa Botezului S-a aratat adevaratul Dumnezeu, care era necunoscut in toata perioada antica. Stramosii nostri atenieni in “vestita cetate” ridicasera un altar “Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Asadar, la repejunile Iordanului S-a aratat adevaratul Dumnezeu. Cum S-a aratat? Drept Sfanta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. O taina de necuprins! Ce exemplu sa aduc? Iata ceva ce n-am stiut: cand are loc diviziunea atomului, se spune ca are loc emiterea a trei particule; unul este atomul si emite trei particule. Cele trei devin noua si asa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este si aceasta o imagine asemanatoare, dar orice am spune nu putem sa explicam taina cea mare. De altfel, putem oare sa explicam macar tainele cele maimici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: “Inotam in oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logica si de cele cinci simturi, este nevoie de “al saselea simt”, adica de credinta. Prin credinta ne apropiem de marea taina, iar viermii de noi, fiinte mici si lipsite de importanta, ne plecam grumazul si zicem: Sfanta Treime, Parinte si Fiule si Duhule Sfinte, miluieste lumea.

Aratarea Sfintei Treimi astazi – Tatal, Fiul si Sfantul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. “Iordanul s-a intors inapoi” (Psalmul 113, 3). S-a aratat un porumbel, simbol al puritatii si al curatiei. Si s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos S-a botezat si pentru a Se face pilda crestinilor. El Insusi nu avea nevoie de otez; noi avem nevoie de curatia pe care o daruieste taina. Apa cristelnitei nu este apa comuna – daca crezi, desigur – daca nu crezi, e dreptul tau. Din clipa in care preotul isi pune epitrahilul si binecuvinteaza, din ceasul acela apa primeste deja o putere facatoare de minuni, vazuta prin credinta; in cristelnita se ingroapa Adam cel vechi cu toate pacatele lui, iar omul iese mai alb chiar decat zapada. Aceasta este credinta noastra. Asadar botezul lui Hristos s-a facut pilda pentru noi.

- In sfarsit, inca o intrebare. Se boteaza omul matur, pentru ca este pacatos; dar pruncii nevinovati de ce sa se boteze?

- Pentru ca poarta pacatul stramosesc. Unii vor rade, auzind acestea; dar azi vine stiinta, psihologia sa confirme ca acest lucru este adevarat. Doar ca o spune cu alte cuvinte. Pe scurt, zic doar ca omul, chiar nascut, poarta in el samanta stricaciunii, samanta pacatului. Lucrul acesta in limbaj stiintific inseamna “ereditate” si este acceptat de toti. Daca insa ii zici “pacat stramosesc” sunt deranjati. Asadar, copilul are si el o oarecare vina; si, de aceea, are loc Botezul, ca sa se stearga vina, care provine din pacatul stramosesc.

***

Iubitii mei, am dezlegat cateva nedumeriri. Ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani. De ce Hristos, daca este fara de pacat, S-a botezat in Iordan. De ce se boteaza si copiii mici.

- Noi ne-am botezat si trebuia in continuare sa pastram neintinata haina, sa nu savarsim vreun pacat dupa Botez. Dar, din nefericire, si dupa Sfanta Taina am cazut iarasi si suntem cufundati in pacate. Trebuie deci sa deznadajduim?

- Nu, nu! De mii de ori daca pacatuiesti si cazi, sa nu deznadajduiesti. Ridica-te din nou, deoarece exista si un alt botez, cum spun Parintii Bisericii: este lacrima de pocainta si de marturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii pacatoase, lacrimile miilor care s-au pocait.

Multe sunt lacrimile in lume. Exista vreun om care sa nu fi plans? “Valea plangerii” se numeste pamantul (Psalm 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi desarte, nefolositoare. Pentru ca oricat ai plange, de pilda, pentru un mort, nu poti sa-l inviezi. Exista si alte lacrimi pretioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocainta. Dati-mi, dati-mi, pacatosilor, o astfel de lacrima! Aceasta lacrima pe care o versi aici pentru pacatele tale, are aceeasi putere ca Iordanul. Aceasta lacrima se preface in raul Iordan, devine ocean in care se spala pacatele lumii, ale tuturor generatiilor. Si atunci Hristos este laudat si slavit intru toti vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, parintele Augustus Kantiotis

in Sfanta Biserica a Sfantului Pantelimon, Florina)

(traducere din elina: monahul Leontie)

Puteti citi si: Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XXV-a dupa Rusalii (Luca 10, 25-37)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea”

Duminica vindecarii celor zece leprosi – Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet (fragmente din predica Sf. Nicolae Velimirovici)

De ce i-a trimis Domnul la preoti? Pentru ca era de datoria acestora sa-i declare pe leprosi necurati si sa-i excluda dintre cei sanatosi, si de asemenea sa-i declare pe cei vindecati curati, ingaduindu-le intoarcerea intre ceilalti oameni (Levitic 13, 33-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atat mai mult cu cat ea nu-i stinghereste lucrarea, ci dimpotriva, in imprejurarea de fata o inlesneste, pentru ca preotii vor vedea cu ochii lor si vor marturisi ca cei zece leprosi cu adevarat s-au curatat. Auzind deci ce le spune Domnul si incotro ii trimite, cei zece leprosi au iesit din satul lor ca sa faca ce li se ceruse. Dar, pe cand mergeau, privindu-se iata ca lepra disparuse.

Se uitau unul la altul, si se incredintau ca s-au insanatosit. Ranile si puroiul si duhoarea trecusera fara urma. Lepra care-i acoperise adineauri parca nici n-ar fi fost. Cine-ar putea sa spuna ca minunea aceasta n-a fost mai mare decat o inviere din morti? La un singur cuvant puternic, zece trupuri leproase, roase de boala, s-au facut deodata sanatoase si curate. Cu cat te gandesti mai mult, cu atat iti dai seama ca acest cuvant n-ar fi putut sa vina de la un muritor; ca trebuie sa fi fost rostit de Dumnezeu prin gura omeneasca. Rostit de limba omeneasca, acest cuvant a venit din adancimile de unde a venit si cuvantul de porunca intru zidirea lumii: Si a fost asa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fara pacat, care de aceea sunt puternice. Ele vin din izvorul incepator al vesnicei iubiri, inaintea lor se deschid toate portile creatiei. Lucruri, oameni, boli si duhuri li se supun. Si sunt franturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de pacat, care n-au mai multa putere decat suflarea vantului prin trestii; oricat de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, raman ca bataia fumului in porti de fier. Ganditi-va dar ce mangaiere de nespus e sa cunoastem in ce Domn puternic si iubitor credem. Toate cate a vrut Domnul a facut in cer si pe pamant (Psalm 134, 6). El este Domnul vietii, Datatorul de legi al firii, Stapan peste boala si Biruitor al mortii.

Nu suntem creati de natura necuvantatoare, ci de El, Domnul Preaintelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucaria intamplarii, ci fapturi ale Celui ce a zidit si pe fratii nostri mai mari, ingerii si arhanghelii si toate nemuritoarele armiei ceresti. De suntem in aceasta viata, El stie de ce; daca pacatul ne face leprosi, El are cuvantul mai puternic decat lepra, fie trupeasca fie sufleteasca; daca ne scufundam, ne intinde mana-I mantuitoare; daca murim, ne asteapta de partea cealalta a mormantului.

Sa ne intoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseste vindecarea leprosilor, si sa privim zugravirea cea limpede a recunostintei si nerecunostintei.

Ce-au facut leprosii, vazand ca s-au curatat? Iata ce au facut: dintre toti, doar unul singur s-a intors sa-I multumeasca lui Hristos, pe cand ceilalti si-au vazut de drum fara sa le mai pese de Cel de le-a facut lor bine, de Mantuitorul lor. Acest singur recunoscator, vazand ca boala cea infricosata s-a luat de la dansul, si-a tras sufletul scapat prin minune din stransoarea cloacei de serpi veninosi si primul sau gand a fost sa multumeasca Celui ce l-a scos din stricaciunea sa cea nespusa. Si precum, doar cu putin mai inainte, strigase cu buzele roase de lepra: “Iisuse, invatatorule, fie-Ti mila de noi”, asa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sanatoase si din rarunchi teferi, multumind lui Dumnezeu. Dar nu numai atat, ci a alergat inapoi la Binefacatorul sau ca sa-I multumeasca.

Cand a ajuns la Hristos, a cazut in genunchi, in genunchii sai care acum nu mai erau tot o rana ci teferi si puternici, si I-a multumit. Trup plin de sanatate, inima plina de bucurie si ochi plini de lacrimi! Iata omul intreg. Adineauri un morman de carne putreda, iar acum iarasi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarasi deopotriva cu semenii sai. Adineauri trambita ragusita care nu striga decat “Necurat! Necurat!”, acum trambita limpede de multumire si slava lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscator nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie sange curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriana si iudee, iesiti anume din acei asiriani adusi odinioara de regele Salmanasar in partile Siriei dupa ce stramutase mai intai pe iudeii de acolo in Asirira (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul ca acest om recunoscator era de sange curat asirian se vede din aceea ca Domnul a spus: “este de alt neam”.

Si raspunzand, Iisus a zis: “Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?” Vedeti cu cata blandete mustra Domnul nerecunostinta? Nu intreaba decat daca s-au curatit toti si de ce n-au venit si ceilalti noua sa multumeasca. Si nu pentru ca n-ar fi stiut, caci El stia inca mai inainte de a-i intalni ca aceia se vor vindeca. A pus intrebarea ca pe cea mai usoara dintre mustrari. Iar noi cum ne iesim din fire daca, dand vreun banut unui amarat, acesta nu multumeste destul! Dar inchipuiti-va numai ce-ar fi daca, vindecand noi noua bolnavi (sa zicem ca ne-ar sta in putinta sa facem acest lucru), acestia n-ar veni sa ne multumeasca! Dumnezeu nu tuna si fulgera impotriva nerecunoscatorilor, nici nu ii blestema, ci doar ii dojeneste cu blandete, intrebandu-i pe cei ce I se inchina: “Dar ceilalti copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalti? Unde sunt puternicii care carmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogatii care s-au imbogatit cu avutiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc si infloresc din izvorul Meu? Unde parintii ai caror fii cresc si sporesc din a Mea putere? Unde invatatorii carora Eu le dau stiinta si intelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde pacatosii ale caror suflete le-am curatat de pacat ca de lepra? N-am dat Eu sanatate la mii si mii, iar aici la rugaciune sunteti numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de multumit Imi multumiti numai o suta? N-am impodobit campiile cu roade si n-am inmultit turmele voastre, si doar cativa ingenuncheati slavindu-Ma?”

Vedeti, numai acesta, care este de alt neam, numai acest strain s-a intors sa multumeasca. Dar e cineva strain de Hristos? N-a venit El sa mantuiasca pe toti oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se falesc cu faptul ca sunt alesii lui Dumnezeu, ca Il cunosc pe Dumnezeu mai mult decat toate neamurile. Dar iata aici dovada intunericului din mintea lor si a invartosarii din inima lor. Un pagan, un asirian, are mai multa minte si inima decat cei ce se fericesc a fi iudei. Din pacate, istoria se repeta astazi, cand unii necredinciosi au mintea mai deschisa si inima mai multumitoare fata de Dumnezeu decat multi crestini. Multi musulmani, budisti sau hindusi ii fac de rusine pe crestini cu ardoarea rugaciunilor si recunostintei lor fata de Dumnezeu.

Pilda se incheie cu cuvantul spus de Domnul samarineanului multumitor: “Si i-a zis: “Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.” Vedeti cat de mare este smerenia si blandetea Mantuitorului. Cum se bucura sa cheme pe oameni la impreuna-lucrarea cu Sine, vrand prin aceasta sa ridice neamul omenesc cel cazut si injosit. Mai presus de mandria si desertaciunea omeneasca, El vrea sa-Si imparta vrednicia cu altii. Dar la ce le-a folosit credinta? Ar fi putut, cu tot atata credinta, sa strige la o mie de doctori faimosi ai lumii: “Ai mila de noi, vindeca-ne!” Ar fi fost in zadar. Iar daca vreunul din acesti mii de doctori pamanteni i-ar fi vindecat, va inchipuiti oare ca ar fi pus tamaduirea pe seama credintei lor si nu pe a iscusintei sale? Caci doctorii cei muritori, dimpotriva, obisnuiesc sa-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar daca bolnavul si-a avut si el partea sa in cumpana vindecarii. Asa se poarta oamenii intre dansii. Dar cu totul altfel se poarta cu oamenii Mantuitorul Hristos. Hristos a incarcat o caruta cu grane, iar leprosul a aruncat si el in caruta o boaba. Incarcatura de grane a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiasca, iar bobul leprosului este credinta lui in Hristos. Hristos, adevaratul iubitor de oameni, nu dispretuieste marunta boaba, ci dimpotriva, ii da intaietate fata de intreaga-I incarcatura de grane. El, asadar, nu spune: “Granarul Meu are sa te hraneasca”. Nu spune: “Te-am vindecat”, ci: “Credinta ta te-a mantuit”. Cata marinimie in cuvantul acesta! Ce invatatura pentru noi toti! Si ce mustrare mandriei omenesti!

Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Drept, toti cei care acopera grauntele de vrednicie al altuia ridicandu-si in slavi propria incarcatura. Acestia nu-s mai putini hoti si jefuitori decat bogatul care-si inmulteste mosiile cu petecul de pamant al unui sarman. Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Adevarat, toti comandantii care acopera partea soldatilor la victorie. Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Smerit, toti cei care, indeletnicindu-se cu negotul si cu industria, trec sub tacere meritele lucratorilor, punand toata reusita pe seama ravnei, chibzuintei si norocului propriu. Sa se apropie, in sfarsit, si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, in orbirea lui, se impauneaza cu tot binele, cu toata stiinta, cu toata izbanda, ascunzand si uitand uriasa parte a lui Dumnezeu in toate. Sa se apropie si sa invete cum Dumnezeu nu acopera niciun graunte de merit omenesc in uriasa incarcatura a vredniciei Sale, ci dimpotriva, tainuie partea Sa, aratand-o pe cea a omului. (…)

O, de ne-am da noi crestinii seama de multimea si felurimea bolilor de care ne vindeca in fiecare zi Hristos! Degraba atunci ne-am intoarce alergand catre El, I-am cadea in genunchi si I-am multumi din clipa aceasta si pana in ceasul mortii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Iertare ca am intarziat 4 zile cu articolul Dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

Puteti citi si: Cuvinte vii ale Parintelui Gheorghe Calciu: Despre mandrie

Mandria si vindecarea de aceasta patima