De ce sa mergem la biserica?

“In afara Bisericii nu exista mantuire” spunea Sfantul Ciprian al Cartaginei. Cei care merg la biserica cu regularitate stiu ca Sfanta Liturghie este Jertfa nesangeroasa care permanentizeaza si actualizeaza efectele sfintitoare ale Jertfei de pe Golgota. In cadrul Sfintei Liturghii, crestinii primesc Taina Impartasirii cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Hristos, ceea ce face sa fie considerata miezul vietii crestine, si ne arata ca nu ne putem mantui decat in relatie cu Hristos prin Biserica.

In urma unor statistici alcatuite de profesori de religie din scolile laice s-a constatat faptul ca unul din cinci tineri participa la Sfanta Liturghie duminicala. Pentru unii tineri sintagma “a merge la biserica” este inteleasa ca trecere in fuga pe la biserica si e sinonima cu a aprinde lumanari, a da acatist sau liturghie, a spune o rugaciune in Casa Domnului, iar nu participarea efectiva la Sfanta Liturghie. Multi dintre tineri, si nu numai, spun ca se plictisesc la Biserica. Plictiseala vine si din neintelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Cand nu intelegi ce se intampla e greu sa gasesti motivatia de a participa la slujba. De aceea, cand exista intelegere, cunoastere si dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este un efort supraomenesc, ci o bucurie a descoperirii prezentei tainice a lui Dumnezeu.

Cele mai dese motive invocate de tineri cand refuza chemarea lui Hristos la Sfanta Liturghie sunt acelea ca, in weekend, e prilej de somn pana mai spre pranz, e mai mult timp liber de care ar dori sa profite. Altii, invocand acelasi motiv, recunosc ca este vorba de comoditate sau, mai bine spus, de lene.

Uneori, ma gandesc la tinerii care stau ore in sir rezemati de garduri, dupa blocuri, in frig sau ploaie, alaturi de persoana iubita. Oare ce ii tine acolo? Ce alunga oboseala? Iubirea! Apoi, gandindu-ma cu amaraciune, realizez ca multi dintre noi am renuntat la iubirea fata de Dumnezeu si continuam sa renuntam la participarea afectiva, spirituala din cadrul Sfintei Liturghii. Toate aceste greseli le facem doar din pricina faptului ca acea iubire fata de Dumnezeu si de aproapele nostru a capatat in mintile noastre o alta notiune, nicidecum iubirea pe care noi, oamenii, o primim zilnic de la Dumnezeu.

Cat de mult pierdem si cat de putin oferim Domnului, intr-un singur an, ne dam seama dintr-un simplu calcul: daca am frecventa biserica in toate cele 52 de duminici, 9 praznice imparatesti si 12 sarbatori ale Sfintilor Ingeri si ale Sfintilor, in total 73 de zile de praznuire si am sta la Sfanta Liturghie de fiecare data cate 1,5 ore, acest timp face mai putin de 5 zile, din cele 365 de zile ale anului. Asadar, intr-un an, 360 de zile oferim trupului si abia 5 zile sufletului!

Este o adevarata tema de meditatie. Ar trebui sa incercam sa calculam cat timp stam in fata calculatorului sau la televizor si apoi sa raspundem sincer pe ce loc se afla Dumnezeu in viata noastra.

De ce suntem atat de neputinciosi?

RUGACIUNEA: “Lumina” si “Soarele” sufletului – Bucuria faptei bune

Arhimandritul Justin Popovici: CUM se citeste Biblia si DE CE?

Din intelepciunea parintelui Cleopa – Despre ascultarea de Dumnezeu

RUGACIUNEA: “Lumina” si “Soarele” sufletului – Bucuria faptei bune

Rugaciunea, ca dar de la Dumnezeu prin Biserica Sa catre toti fiii Sai, este calea cea mai sigura de acces in camara cea de taina a sufletului nostru, unde intram atat de rar si staruim a ramane acolo atat de putin. Prin urmare, rugaciunea din dar al lui Dumnezeu devine pentru rugator dar de mare pret pentru el insusi, imbogatindu-se cu o putere nebanuita, care-l face mult mai increzator in biruinta asupra tuturor relelor si chiar asupra cauzelor acestora.

Spre aceasta directie ne indeamna Domnul Insusi, sa incercam a calatori duhovniceste cat mai des, spre a-L intalni chiar pe El, ca prim locuitor, in “camara cea de taina” a inimii noastre, zicandu-ne:

“Cand te rogi, intra in camara ta” (Matei 6, 6)

Desi stim bine ca Mantuitorul este Cel dintai rugator pentru noi catre Tatal cel ceresc, Parintele nostru, al tuturor,

“Parinte, pazeste-i pe acestia pe care Mi i-ai dat”,

adica pe Sfintii Apostoli, ca prin ei, in rugaciune, sa fim cu totii una (Ioan 17, 21), observam, fiecare, cat de lunga este distanta intre a dori si a ne si ruga. Aceasta datorita libertatii pe care Dumnezeu ne-a dat-o spre a o utiliza in actiunile noastre.

Nu suntem asa de multi in masura de a si da curs pozitiv faptelor libertatii noastre. Dimpotriva, mult prea adesea, se vad cu ochiul liber efectele atat de negative ale initiativelor noastre, pornite din voia noastra libera, din autonomia noastra exagerata, atat fata de Dumnezeu, cat si fata de toti semenii din lumea noastra.

Nicicand nu ne este mai greu ca in contemporaneitate sa ne cunoastem limitele, esecurile si pacatele. Le “justificam” fara sa tinem seama de constiinta, nici de efectele unei astfel de atitudini.

Ne este aproape imposibil sa mai repetam si cu atat mai putin sa aplicam porunca Dumnezeului nostru Iisus Hristos din rugaciunea Sa, pe care ne-a oferit-o prin Sfintii Sai Apostoli:

“Faca-se voia Ta”.

Cu atat mai greu ni se pare a fi si alta chemare din aceeasi rugaciune:

“Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Tatal nostru, Matei 6, 10-12).

Toate acestea, prea bine cunoscute de oricare dintre noi, sunt evidenta si permanenta neputintei si lipsei de vointa de a ne mai ruga. S-a observat ca si cei ce se roaga nu se mai roaga cum trebuie, dupa randuiala dumnezeiasca, aceea care ne conduce spre Dumnezeu, si nici cat trebuie pentru a-L aduce pe El in apropierea noastra. Chiar daca incercam sa ne rugam cat trebuie si cum trebuie, pe fiecare in parte ne copleseste multitudinea cererilor pe care le exprimam in rugaciune. De asemenea, ne excludem pe noi insine din starea de daruitori in masura de a oferi si altora ajutorul nostru.

Iata de ce realizam, inca o data, spusa parintilor rugatori privind greutatea rugaciunii, ca si lucrarea plugarului pe un pamant extrem de secetos, uscat si bolovanos.

Chemarea Bisericii:

“Rugati-va neincetat!”,

sau spusa parintelui Arsenie:

“Cine se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga!”,

deasa pomenire in stare de rugaciune a numelui Mantuitorului se izbesc de refuzul nostru sub tot chipul si in tot felul de justificari. Insa, absenta rugaciunii din viata noastra de crestini, declarati doar oficial, inseamna o imensa pierdere spirituala pentru noi toti si incet-incet, o racire regretabila a comuniunii si fratietatii, ca daruri de la Dumnezeu pentru o vietuire fireasca.

Firescul din viata si bucuria din fapta sunt tintele de atins prin reconvertirea noastra la cele ce ne-au lasat, ca modele de traire, inaintasii nostri, in Biserica si in tara noastra.

Precum ne scolim, cu bucurie, la toate chemarile de imbunatatire a metodelor de reusita in viata sociala, cu atat mai evidenta ar trebui sa fie dorinta si vointa de a ne imbunatati sufleteste si personal, ca oameni.

Rugaciunea este calea sigura si dar autentic de la Dumnezeu pentru redobandirea starii de normalitate, pentru reinvatarea limbajului de comunicare cu El si de refacere a comuniunii, a starii de fratietate autentica si binefacatoare tuturor.

Fara a invata alfabetul, primele cuvinte ale abecedarului si mai apoi, fara parcurgerea etapa cu etapa, a cunostintelor minimale de vocabular, nu vom putea descifra o propozitie si nu vom putea citi o pagina. Asa cum urmam insa toti instruirea necesara, calauziti de dascalii nostri, tot astfel, Dascalul nostru ceresc, Mantuitorul Iisus Hristos, in scoala Sa din Biserica Sa si din “camara sufletelor noastre si inimilor noastre”, ne invita la parcurgerea, zi de zi, a initierii in taina “sfintitoarei a toate” in viata – rugaciunea.

Fara a ne ruga personal ori de cate ori este nevoie – si tot timpul este nevoie – nu vom mai reusi sa ne recunoastem nici ca fii ai lui Dumnezeu si nici ca frati intre noi!

Iata de ce staruim a va indemna sa va rugati, iubiti frati crestini, ca Domnul sa va dea rugaciune, ca sa-L putem primi ca oaspete intru noi si intre noi, spre a ne da “cele bune si de folos sufletelor si trupurilor noastre si pace lumii!” Asa ne sfatuieste si un cuvant duhovnicesc de la parintii imbunatatiti:

“Cand Biserica lui Dumnezeu te cheama la rugaciune, sa lasi lucrarile cele pamantesti si sa te sui la cerul cel pamantesc, cu tragere de inima. Sa mergi la hrana cea sufleteasca, precum Petru si Ioan la mormantul Domnului. Iar dupa ce vei merge la sfanta biserica, sa gandesti: oare n-ai maniat pe cineva in mersul tau la vreun lucru oarecare? Apoi, in tot chipul, sa te sarguiesti ca sa izgonesti ceata maniei si asa, frumusetea rugaciunii va lumina, ca soarele, sufletul tau. Sa nu zici: <<Am gresit mult si sunt nelegiuit si nu pot sa cad inaintea lui Dumnezeu>>. Nu deznadajdui, adica, ci inceteaza a mai gresi de acum inainte si, cu puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi rusinat. De vrei sa ai pocainta adevarata, apoi s-o arati pe ea si cu fapta… Si asa vei fi fiu al Evangheliei si fiu al Invierii si mostenitor al vietii ce va sa fie” (Prolog, 15 iulie).

Sa ne ajute Dumnezeu si pe noi, pe toti cei ce ne indreptam catre sufletele dornice de comunicare cu El prin rugaciune, sa primim, cu adevarat, vointa si timpul de rugaciune cu rabdare si smerenie, asa cum ne indruma toate tocmirile sfinte.

Sa ne rugam Mantuitorului s-o arate catre noi toti, duhovniceste, prin Duhul Sfant Care “ne da rugaciune cand ne rugam”, “ca pe painea noastra cea de toate zilele” aici si in Imparatia cerurilor.

“Pentru ca noi toti sa ne rugam cu folos pentru noi, pentru semenii nostri si pentru toata lumea, Domnului sa ne rugam!”

Casian, Episcopul Dunarii de Jos

Textul de mai sus este preluat din carticica mea de rugaciuni, unde tine loc de prefata L-am citit si eu si mi s-a parut ziditor, mai ales acum, cand lumea sta pe net 24 din 24 citind, criticand, facand miopie, glaucom, cataracta si alte boli oculare, de la prea mult bloggarit despre cipuri si altele… [ Ce alegem: frica de Dumnezeu, sau frica de Cip? ]

Cititi va rog si: Arhimandritul Justin Popovici: CUM se citeste Biblia si DE CE?

Ce inseamna cultul religios

Arhimandritul Justin Popovici: CUM se citeste Biblia si DE CE?

Biblia este intr-un anume sens biografia lui Dumnezeu in aceasta lume. Intr-insa Cel de Neinteles cu mintea S-a descris pe Sine intr-un oarecare sens.

Sfintele Scripturi ale Noului Testament sunt o biografie a Dumnezeului Celui intrupat in aceasta lume. Intr-insele se istoriseste felul in care Dumnezeu, pentru a Se descoperi pe Sine oamenilor, L-a trimis pe Dumnezeu-Cuvantul, care S-a intrupat si S-a facut om – si ca om le-a spus oamenilor totul despre ceea ce este Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu voieste de la lumea aceasta si de la oamenii dintr-insa.

Dumnezeu-Cuvantul a descoperit planul lui Dumnezeu pentru lume si dragostea Sa fata de lume. Dumnezeu-Cuvantul le-a vorbit oamenilor despre Dumnezeu cu ajutorul cuvintelor, in masura in care cuvintele omenesti Il pot cuprinde pe Dumnezeu Cel necuprins.

Tot ceea ce este de trebuinta pentru aceasta lume si pentru oamenii dintr-insa – Domnul le-a aratat in Biblie. Intr-insa El a dat raspuns la toate intrebarile. Nu exista vreo intrebare care sa tulbure sufletul omenesc si care sa nu-si afle raspunsul, fie direct, fie indirect, in Biblie.

Oamenii nu pot imagina mai multe intrebari decat raspunsurile care se afla in Biblie.

Daca se intampla ca sa nu afli cumva raspunsul la vreuna dintre intrebarile tale in Biblie, inseamna ca fie ai pus o intrebare fara sens, sau nu ai stiut sa citesti Biblia si nu ai terminat de citit raspunsul din ea.

In Biblie Dumnezeu a facut cunoscut:

1. ce este lumea; de unde a venit ea; de ce exista ea; unde ii este inceputul; cum va sfarsi ea;
2. ce este omul; de unde vine el; unde se duce el; din ce este alcatuit el; care este scopul lui; cum va sfarsi el;
3. ce sunt animalele si plantele; care este scopul lor; la ce sunt ele folosite;
4. ce este binele; de unde vine el; catre ce se duce el; care este scopul lui; cum poate fi atins;
5. ce este raul; de unde vine; cum a ajuns la existenta; de ce exista; cum va sfarsi el;
6. ce sunt dreptii si ce sunt pacatosii; cum devine un om drept si cum un drept trufas devine un pacatos; cum Ii slujeste omul lui Dumnezeu si cum ii slujeste satanei;
7. totul – de la inceput pana la sfarsit; intreaga cale a omului de la trup la Dumnezeu, de la conceperea sa in pantecele mamei sale si pana la invierea sa din morti;
8. ce este istoria lumii, istoria cerului si a pamantului, istoria omenirii; care este cale, scopul si sfarsitul lor.

In Biblie Dumnezeu a spus absolut tot ceea ce era necesar de spus oamenilor. Biografia fiecarui om - a tuturor fara exceptie – se afla in Biblie.

Intr-insa fiecare dintre noi se poate gasi infatisat si pe de-a-ntregul descris in amanunt: toate acele virtuti si vicii pe care le ai si ce le poti avea sau nu le poti avea.

Vei afla caile pe care propriul tau suflet si al oricarui alt om calatoreste de la pacat la nepacatuire, precum si intreaga cale de la om la Dumnezeu si de la om la satana.

Vei afla mijloacele de a scapa de sub povara pacatului.

Pe scurt, vei afla istoria completa a pacatului si a pacatoseniei si completa istorie a dreptatii si a dreptilor.

Daca esti innegurat vei afla mangaiere in Biblie; daca esti trist, vei afla bucuria, daca esti manios - liniste; daca esti pofticios – infranarea; daca esti aiurit – intelepciune; daca esti rau – bunatatea; daca esti criminal – mila si dreptatea; daca urasti aproapele – dragostea.

In ea vei afla un remediu pentru toate viciile tale si punctele tale slabe, precum si hrana pentru toate virtutile si realizarile tale.

Daca esti bun, Biblia te va invata cum sa ajungi si mai bun; daca esti bland, Biblia te va invata blandetea ingereasca; daca esti inteligent, ea te va invata intelepciunea. Daca apreciezi frumusetea si muzicalitatea stilului literar, nu exista nimic mai frumos si mai miscator decat cele ce se afla in cartile lui Iov, Isaia, Solomon, Davis, Ioan Teologul si Sf. Apostol Pavel. Aici muzica – muzica ingereasca a vesnicului adevar al lui Dumnezeu – este invesmantata in cuvinte omenesti. Cu cat citesti si studiezi mai mult Biblia, cu atat mai mult afli ratiuni de a o studia cat mai des si mai frecvent cu putinta.

Dupa Sf. Ioan Hrisostom, ea este ca o radacina aromata, care raspandeste din ce in ce mai multa mireasma cu cat o freci mai mult.

La fel de important pe cat este cunoasterea faptului de ce trebuie citita Biblia, este si cunoasterea felului in care trebuie citita Biblia.

Cele mai bune calauze in acest scop sunt Sf. Parinti, in frunte cu Sf Ioan Hrisostom care, intr-un stil oral, a scris a cincea Evanghelie.

Sfintii Parinti recomanda o atenta pregatire inainte de a citi si studia Biblia; dar in ce consta aceasta pregatire?

Mai intai de toate in rugaciune. Roaga-te Domnului sa-ti lumineze mintea pentru a putea intelege cuvintele Bibliei – si spre a-ti umple inima cu harul Sau - spre a putea simti adevarul si viata acelor cuvinte.

Sa luati aminte la faptul ca acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care El le gaseste si ti le face cunoscute tie, personal. Rugaciunea, dimpreuna cu alte virtuti aflate in Evanghelie, este cea mai buna pregatire pe care o poate infaptui un om pentru a intelege Biblia.

Cum ar trebui sa citim Biblia? Cu rugaciune si cu evlavie, caci in fiecare cuvant se afla o alta picatura din adevarul cel vesnic, iar toate cuvintele laolalta formeaza oceanul nemarginit al Adevarului Celui Vesnic.

Biblia nu este o carte, ci viata, deoarece cuvintele sale sunt “duh si viata” (Ioan 6: 63). Prin urmare, cuvintele sale pot fi intelese daca noi le studiem cu duhul dintr-insa si cu viata vietii sale.

Ea este o carte care trebuie citita cu viata - prin punerea ei in practica. Intai trebuie s-o traiesti si mai apoi s-o intelegi.

Aici sunt valabile cuvintele Mantuitorului:

“De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu” (Ioan 7:17).”

Faceti voia Lui, ca sa o puteti intelege. Aceasta este regula fundamentala a invataturii ortodoxe.

La inceput, citesti de obicei Biblia la repezeala, apoi din ce in ce mai incet, pana cand in cele din urma vei incepe sa o citesti cuvant cu cuvant, deoarece in fiecare cuvant descoperi un adevar vesnic si o taina inefabila.

In fiecare zi, citeste cel putin un capitol din Vechiul si Noul Testament, dar pe langa aceasta, pune o virtute din fiecare in practica. Sa o practici pana cand aceasta iti va deveni un obicei.

Sa spunem, de pilda, ca cea dintai virtute este iertarea jignirilor. Fie ca aceasta sa ne devina o indatorare zilnica. Si odata cu ea roaga-te Domnului:

“O, bunule Doamne, daruieste-mi dragoste fata de cei ce ma jignesc!”

Iar atunci cand aceasta virtutea va deveni obicei, fiecare dintre celelalte virtuti de dupa ea iti vor fi mai usor de indeplinit si tot asa pana la cea din urma.

Lucrul cel mai de seama este acela de a citi Biblia, cat mai mult cu putinta.

Atunci cand mintea nu intelege, inima va simti; iar daca nici mintea nu intelege si nici inima nu are simtire, citeste-o din nou deoarece prin lecturarea ei tu sadesti cuvintele lui Dumnezeu in sufletul tau.

Si acolo ele nu vor pieri, ci vor trece treptat si imperceptibil in firea sufletului tau; si se va intampla cu tine ceea ce Mantuitorul a spus despre omul care:

“arunca samanta in pamant, si doarme si se scoala, noaptea si ziua, si samanta rasare si creste, cum nu stie el” (Marcu 4: 26-27).

Lucrul de capetenie este acesta: sadeste si Dumnezeu este Cel ce face sa creasca ceea ce s-a sadit (I Cor. 3:6). Dar nu te grabi spre succes, ca nu cumva sa ajungi ca cel care sadeste azi, iar maine deja voieste sa secere.

Citind Biblia tu aduci drojdie la plamada sufletului si a trupului tau, care treptat creste si umple sufletul pana cand a patruns totul in el si il face sa creasca odata cu adevarul si dreptatea Evangheliei.

In orice situatie, parabola Mantuitorului cu semanatorul si samanta poate fi aplicata fiecaruia dintre noi. Samanta Dumnezeiescului Adevar ne este data in Biblie.

Arhimandrit Justin Popovici

Deci, iata cat de importanta este Biblia in viata unui crestin. Totusi, exista si niste unii care o considera o simpla revista lectura “de weekend”, fara prea mari repercursiuni asupra mantuirii noastre (vedeti aici: Despre Marian Bataiosu – alias Vanga de Romania).

Totusi, sa nu uitam ceea ce este esential (un fel de rezumat asupra articolului de mai sus):

1. Sfanta Scriptura este biografia Dumnezeului nostru, al tuturor;
2. Intr-insa Domnul a dat raspuns la absolut toate intrebarile omului;
3. Din ea aflam tot ceea ce tine de pacat, de dreptate, de rau si de bine;
4. Ne ajuta sa inlocuim pacatele si viciile cu virtuti.

Cititi va rog si: Ce inseamna cultul religios

Despre post – Parintele Arhimandrit Melchisedec

Un interviu de George Crasnean, facut in Postul Pastelui

Parintele arhimandrit Melchisedec Suparschi se nevoieste in sfanta manastire a Lainiciului, in vecinatatea avvei Adrian Fageteanu. ( Este insa mai ,, tanar ” cu 10 ani decat el ). Licentiat in Teologie in anul 1949, avea sa devina Magistru in Teologie Biblica in 1957, sustinandu-si lucrarile cu PF Patriarh Iustin Moisescu si PC Profesor Dumitru Fecioru. De numele sau se leaga re – ctitorirea manastirii Visina ( sec. XV ), la care a trudit vreme de opt ani, intre 1994 si 2002.

” Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon sau ipodiacon,sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca. “( Canonul 69 Apostolic )

- Parinte, vine sfantul si marele post al Paresimilor ( de la latinescul ” quadragessima “- patruzeci ). Sfantul Vasile cel Mare spune ca postul ,, a fost legalizat in Paradis “. Sfintia voastra ce parere aveti?

- Postul este cea mai veche si cea dintai porunca pe care a dat-o Dumnezeu omului. Caci a zis Dumnezeu catre stramosii nostri: ,, Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit! ” ( Facere 2, 16-17 ). Deci l-a indemnat sa posteasca! Bineinteles ca Adam n-a ascultat povata si a cunoscut numaidecat raul ( binele il stia deja). Pentru neascultarea sa ( si pentru a nu invesnici moartea ) a fost alungat din rai, sa osteneasca pe pamant, in sudoarea fetei sale sa-si manance painea sa ( cf. Facere 3, 19 ). Are mare dreptate Sfantul Vasile cel Mare asadar. Mai tarziu, proorocii si sfintii Noului Legamant vor pazi si ei porunca postului. Se stie ca evreii posteau o zi pe luna, iar cei mai zelosi, doua zile pe saptamana: lunea si joia. Moise a postit si el patruzeci de zile pentru a primi Tablele Legii ( Iesire 24, 28 ) si niciodata n-a vorbit cu Dumnezeu pana ce inainte n-a postit. Sfantul Ilie Tesviteanul, dupa ce a incuiat barierile cerului ca sa nu ploua trei ani si sase luni, pentru neascultarea evreilor ce se inchinau lui Baal, a postit tot patruzeci de zile, in pustia Iordanului ( III Regi 19, 8 ). Si tineti minte remarca Sfantului Ioan Gura de Aur: erau sfinti care aveau indrazneala inaintea lui Dumnezeu si, cu toate acestea, posteau ca sa se poata apropia de El! Tot post particular intalnim si la Daniil in Babilon, de trei saptamani ( Daniel 10, 2-3 ), la regele David ( Psalmii 34, 13 si 18, 24 ), precum si la proorocita Ana ( Luca 2, 36-37 ).

Domnul nostru Iisus Hristos, inainte de a iesi la propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, dar dupa Botez ( trebuie remarcat acest lucru! ), patruzeci de zile s-a infranat in desertul Quarantaniei. Si nu a fost lasat fara ispita, caci diavolul intr-atata L-a ademenit – voind prin asta a pierde vesnicia pentru neamul omenesc – pana si-a auzit: ,, … inapoia Mea satano! caci scris este: ” Domnului Dumnezeului tau se te inchini si Lui singur sa-I slujesti ” “( Matei 4, 10 ).

- Da, parinte, dar tot atunci i-a zis si: ,, nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu “( Matei 4, 4 ), parafrazand Deuteronomul 8, 3 – cum il reda Septuaginta, pentru ca textul masoteric elimina cucantul ” cuvant “, care face trimitere la Logos, adica la Hristos ( inteleapta observatie ii apartine IPS Parinte Bartolomeu Anania ). Asa ca, in post, cred ca putem avea intarire prin cuvantul Domnului.

- Da, insa numai daca asociem postului nostru rugaciunea unei vieti curate. Astfel vom birui ispitele ce vor veni asupra noastra – si ele vor veni negresit, din moment ce au venit si asupra Mantuitorului – decat plinind poruncile lasate de Dumnezeu: iubindu-ne aproapele si milostivindu-l, iertand celor ce ne gresesc noua si marturisind toate faradelegile noastre duhovnicului, pentru a ne invrednici noi a lua Trupul si Sangele Domnului cu frica si cu cutremur. Ar trebui sa ne apropiem de aceasta taina precum s-a cuminecat Maria Egipteanca, luand Sfanta Impartasanie din mainile avvei Zosima dupa saptesprezece ani de post si rugaciune in pustia Iordanului. Iata temeiuri biblice care dovedesc importanta postului.

- Cat si cum sa postim, parinte?

- Biserica a randuit patru posturi generale pe an: Postul Pastelui, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului si Postul Nasterii Domnului, precum si zilele de miercuri si vineri de peste an ( in amintirea vinderii si rastignirii Mantuitorului – iar Sfantul Simeon al Thessalonicului spune ca tot intr-o zi de vineri ar fi mancat Adam din fructul oprit ). Calugarii mai postesc si in ziua de luni, la fel si unii mireni mai osarduitori, spre folosul casei, ajutorul in nevoi si binele familiei. Postul Paresimilor n-a avut aceasta durata intotdeauna. Tertullian si Irineu vorbesc de o singura zi de post – Vinerea Mare – altii posteau, in aceleasi vremuri, vinerea si sambata dinaintea Pastilor, altii o saptamana inainte de Inviere, iar antiohienii sase saptamani. Practica acestora din urma a fost adoptata de intreg Rasaritul, dar abia in secolul IV, dupa ce mai-nainte cu un veac, Postul Mare fusese impartit in Postul Paresimilor – care tinea din seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai ( a lasatului sec de branza ) si pana in seara sambetei lui Lazar – si Postul Pastelui – care tinea de la Duminica Floriilor pana la cea a Invierii ( foarte aspru ). Apusul insa, postea doar patruzeci de zile, in timp ce Ierusalimul ajuna 8 saptamani. Bizantul insa, interzicea prin lege chiar,in perioada acestui post, orice petrecere, spectacol, sau joc!

- Da, Bizantul a fost singurul si cel mai longeviv imperiu crestin. Dar referitor la postul de zi cu zi: ce, cat si cand ar trebui sa mancam, parinte?

- In Postul Pastelui prima si ultima saptamana sunt foarte stricte: in primele cinci zile se mananca doar doua mese, una miercuri si alta vineri – dupa Liturghia Darurilor Inainte Sfintite. Cei care nu pot tine post absolut, pot manca marti si joi ( luni insa, nu), dupa vecernie, doar paine si apa. Este exclusa mancarea gatita. Si in restul postului, in zilele de miercuri si vineri, se recomanda mese uscate, o data pe zi, dupa vecernie. Tot dupa vecernie si tot o singura data in zi este permisa mancarea si in restul zilelor celor sase saptamani. Sambetele si duminicile postului se pot servi doua mese pe zi, la amiaza si seara, cu dezlegare la untdelemn si vin, dar nu si la peste ( doar de Buna Vestire si de Florii se dezleaga si la peste ). In Joia Mare se serveste doar o masa, cu dezlegare la vin si ulei, iar in Vinerea Mare, bine este sa tinem post negru. In Sambata Mare, dupa traditie, sa ajuneaza, dar este permisa painea si fructele uscate, pentru cei care nu pot pastra aceasta acrivie. Bineinteles ca nu toti crestinii au aceeasi masura si se mai fac pogoraminte, fiindca trebuie sa ne aducem aminte ca ,, nu suntem sub lege, ci sub har “( Romani 6,14 ). dar este bine sa te sfatuiesti intotdeauna cu duhovnicul in privinta asta. Si este bine de stiut care este dreptarul si masura ortodoxa a postului, pentru ca atunci crestinul stie pe unde se afla fata de sfintele canoane. Altfel ramane surprins ca ramane afurisit, daca nu posteste miercurile si vinerile de peste an si Postul Pastelui!

- Pentru vremurile noastre,e bine sa amintim parinte ca postul are si efect terapeutic.

- Da. Postul este si maica sanatatii, ne asigura Sfintii Parinti. ,, Luati aminte la voi insiva sa nu se ingreuieze inimile voastre cu satiul mancarii si cu betia. “( Luca 21, 34 ), spune Mantuitorul. Iar Sfantul Vasile cel Mare zice ca ,, bucatele cele grase si de multe feluri, neputand sa le mistuie stomacul, multe boli au adus pe lume. Iar infranarii si postului, pururea ii urmeaza sanatatea “. Asadar, tinut cu masura, postul este bun doctor si pentru trupurile noastre. Iar masura postului se ia dupa puterea trupului. Insa nu trebuie uitat ca binefacerile postului se rasfrang mai cu seama asupra sufletului. Apostolul Neamurilor spune ca: ,, bine este a se intari inimile voastre cu duhul, iar nu cu mancarurile “( Evrei 13,9 )

- Parinte, mie mi-e draga o vorba a lui Evagrie Ponticul care spunea ca: ,, ori vei face ce vrea Dumnezeu, ori vei primi ce nu vrei tu “. Si tot meditand la libertatea asta, am ajuns la concluzia ca daca nu gandesti cele ale lui Dumnezeu, neaparat le faci pe cele ale diavolului. Si mai cred ca nu exista o cale de mijloc, desi noua ne place sa credem ca ne mai putem infrati din cand in cand si cu cel viclean. Asta inseamna, in mod logic, ca Dumnezeu ne vrea sfinti. Credeti ca ne-am putea sfinti si desavarsi in lipsa postului si a rugaciunii? Pentru ca foarte multi dintre cei nepostitori se folosesc de vorbele Mantuitorului si spun ca ,, nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om “( Matei 15, 11 ).

- In primul rand trebuie stiut ca Iisus Hristos a spus acestea referindu-se strict la perceptul evreiesc de a nu manca cu mainile nespalate ( cateva versete mai incolo, El spune ca ,, a manca cu maini nespalate nu spurca pe om “, Matei 15,20 ) si nu la infranarea, in sine, de la mancaruri. In al doilea rand, apostolul Pavel spune la Evrei 12,14: ,, Cautati pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul”. Asadar, fara sfintenie nu vom intra in Imparatia Tatalui. Iata, de pilda Moise – el n-a postit ca sa primeasca Tablele Legii, ci ca sa se sfinteasca si sa poata sta in preajma lui Dumnezeu. Insa pe om nu-l intineaza atat hrana cat pornirile pacatoase ale inimii. Hrana este pentru trup, dar trupul in sine, nici nu poate gresi, nici nu se poate infrana. Mintea este cea care ii poate da adevarata masura si il poate infrana. Abstinenta de la bucate trebuie insotita si de cea de la fapte rele. Si ca sa nu pierdem folosul postului, el trebuie neaparat insotit de lupta duhovniceasca si de rugaciune. Ca sa nu fie fatarnic, postul trebuie sa devina o fapta buna. Si orice fapta buna, spun Sfintii Parinti, are un trup si un suflet. Iar trupul devine insusi postul si sufletul, curatia inimii dobandita – ca sa nu spun sfintenia, pe care o porunceste Domnul: ,, Fiti sfinti! “. Asa ca nu foamea ne va apropia de Domnul, ci pornirea curata a inimii ce doreste infranarea pentru a se desavarsi. ,, Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!” ( Matei 5,48 ) spune Mantuitorul nostru. Candva, un francez spunea ca nu exista alta tristete pe lume decat aceea de a nu fi sfant! Iar sfintenie, sau indumnezeire, fara post si rugaciune, nu cred ca se poate. Adam a pierdut Raiul pentru ca nu a ascultat porunca postului. Sa nu cumva sa credem ca vom dobandi Paradisul fara infranare. Sau fara rugaciune. Postul fara rugaciune era numit de parintii din vechime, ,, postul demonilor “, pentru ca nici ei nu mananca, dar nici nu se roaga. ,, Daca si in Paradis era nevoie de post, cu atat mai mult este nevoie in afara sa. “, spune Sfantul Ioan Hrisostom. Adam a iesit din Rai pentru ca nu s-a infranat – fructul oprit era frumos la vedere, dar cat de ucigas i-a fost rodul! Poate ca postul ne va ajuta sa revenim in Paradis!

- Parinte, Sfantul Siluan spune ca a te infrana de la bucate inseamna sa te ridici de la masa inainte de a-ti disparea dorul de rugaciune. Ce parere aveti de un astfel de post?

- Exista si infranarea chiar de la cele ingaduite. Pentru ca si cumpatat fiind si mancand de post, de vreme ce esti prea satul, inima nu-ti mai da ghes la rugaciune. Mai apare o problema la cei care fac din post o virtute si isi pierd plata nevointelor lor, pentru ca ,, ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc “. Acestia insa ,, si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.” ( Matei 6,16-18 ). Si crestinul sa posteasca cu toate cele 5 simturi, sa nu se infraneze numai de la bucate,ci si de la ganduri pacatoase si sa-si pazeasca inima de rautate. Ca ,, postul cel adevarat nu sta atat in lepadarea de mancaruri, cat in lepadarea de pacate “, spune sfantul Hrisostom. Iar de vrei ca postul sa te ridice la cer, trebuie neaparat sa-l insotesti cu milostenia si rugaciunea. Iata ce-i spunea Arhanghelul Rafael lui Tobit: ,, Mai mult pretuieste rugaciunea cu post si cu milostenie si cu dreptate, decat o bogatie cu nedreptate “.

- Asadar, intelept ar fi pentru crestin sa nu uite, mai ales in timpul postului, ca tot ceea ce este peste masura, de la diavol este! Si dobandind astfel dreapta socoteala, va sti sa se-nfraneze de la orice pornire pacatoasa.

- Trebuie mult discernamant mai ales in a sti sa unim voia noastra cu voia lui Dumnezeu, pentru indumnezeirea si mantuirea noastra. Si cred ca nu putem dobandi aceasta virtute, decat pornind de la un suflet curat. Sfantul Simeon Noul Teolog zice: ,, Putem osteni cu generozitate in lupta virtutii, putem posti, putem priveghea si practica orice fel de nevointa; totul este in zadar daca nu luptam sa ne facem o inima fara rautate “. Si mai trebuie adaugata multa rugaciune.

Ce inseamna cultul religios

Cultul se intemeiaza pe sentimentul de respect pe care il avem in fata unei persoane deosebite care merita consideratie si pretuire. Sentimentul respectului se manifesta printr-un anume comportament. In limba romana, cuvantul cult vine de la participiul trecut ( cultum ) al verbului latinesc colo, – ere, care inseamna a cultiva, a ingriji, a respecta, a adora. Cand se refera la persoanele divine, cultul devine cult religios.

 Prin cult religios sau divin intelegem orice acte, cuvinte, randuieli si slujbe prin care se cultiva, se intretine si se adanceste relatia de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii sai. Cultul arata, pe de-o parte, respectul fata de Dumnezeu si de sfinti, iar pe de alta parte creeaza omului mediul prielnic, dispozitia si posibilitatea primirii harului dumnezeiesc – energia divina necreata -, cu toate consecintele care decurg de aici: binefaceri sufletesti si trupesti, sfintirea vietii.

Sentimentul de respect pentru Dumnezeu, cultivat in intimitatea sufletului prin evlavie, virtuti morale, contemplatie, etc., se numeste cult intern. Cultul este insa complet atunci cand cultul intern se concretizeaza in forme vazute, in acte rituale ( cult extern), adica atunci cand in actul si in trairea relatiei cu Dumnezeu este angajata fiinta umana intreaga, trup si suflet.

Religiozitatea pastreaza echilibrul intern si cel extern. Pierderea acestui echilibru in favoarea cultului intern poate duce la stari de religiozitate false, patologice ( bigotism, superstitie, misticism maladiv ). Cand cultul extern nu este sustinut de cultul intern, se poate cadea in superficialitate, in formalism si in ritualism sec.

Din punctul de vedere al modului in care este practicat, cultul religios poate fi individual si public. Cultul indiviual sau particular este practicat de fiecare persoana in parte, fara ca intre ea si Dumnezeu sa mai existe vreun intermediar. Cultul public este determinat de nevoia si eficienta rugaciunii impreuna cu ceilalti membri ai Bisericii. Este cultul oficial al Bisericii, savarsit de regula in biserica prin mijlocirea clerului ( persoanele alese si consacrate in acest sens ), la timpuri determinate si dupa randuieli, forme si formule verbale consfintite de Biserica.

Cultul personal – rugaciunea si celelalte nevointe crestine -, nesupus intotdeauna unor reguli precise si prin care omul isi pastreaza intreaga libertate, nu exclude cultul divin public; dimpotriva, el poate fi considerat cult divin doar in masura in care nu contravine obiectivului si spiritului cultului divin public, in masura in care se integreaza in rugaciunea Bisericii si in etosul liturgic al acesteia.

Formele de cult

Este greu sa spui ce este si ce nu este cult in viata crestinului, pentru ca toata viata acestuia este preocupata de intretinerea si cultivarea relatiei cu Dumnezeu. De vreme ce prin cult se urmareste adorarea lui Dumnezeu, sfintirea vietii crestinilor si instruirea acestora, ceea ce nu corespunde acestor obiective nu este cult. Cum tot ce facem in viata trebuie infaptuit spre slava lui Dumnezeu si mantuirea personala, ar urma ca ceea ce este comis impotriva acestor scopuri nu este cult. Daca tot ce infaptuim sau gandim in viata poate avea valoare cultica, nu poate fi act de cult pacatul, nici “metodologia” comiterii lui.

Expresii ale cultului sunt toate formele de rugaciune ( rugaciuni, randuieli, slujbe ) toate semnele si actele liturgice ( semnul Crucii, ingenuncherile, metaniile, tamaierile, aprinsul lumanarilor si candelelor, etc. ) si toate formele ascezei ( nevointei ) crestine ( postul, faptele de milostenie, etc. ) care-l pregatesc pe om pentru impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos si-l invrednicesc de primirea celorlalte Taine in vederea mantuirii.

Trebuie retinut ca exista diverse obiceiuri si practici mentinute de crestini – in special cele legate de cultul mortilor, dar nu numai de acesta – care, de fapt, nu au nicio legatura cu ritualul religios. Aceste obiceiuri nu trebuie confundate cu slujbele religioase si cu ceea ce ne invata Biserica. Din pacate, unii crestini sunt foarte sensibili la ele, probabil pentru ca nu cer concentrare, interiorizare, ci simpla executare. Cum multi dintre crestini au mai putina predispozitie pentru concentrare la rugaciune, ei se multumesc cu o simpla implinire a unor gesturi care nu au nimic de-a face cu crestinismul sau cu o caricaturizare a ceea ce invata acesta.

Fiecarui gest liturgic si act de cult ii corespunde o anumita semnificatie pe care trebuie sa o cunoastem. Si, mai ales, trebuie sa nu indeplinim actele de cult in mod superficial. In acest sens, Grigore de Nyssa ( adormit in anul 395 d.Hr. ) spunea: “Voi ingenunchea cu trupul, dar voi ingenunchea si cu sufletul, voi ingenunchea cu sufletul, dar si cu trupul.”

Orice gest fizic trebuie sa aiba un corespondent in suflet si orice stare si dispozitie sufleteasca trebuie insotita si de gesturi fizice corespunzatoare, toate raportandu-se la Dumnezeu si la persoanele sfinte venerate prin acte de cult.

Metania

 

Este o forma de inchinare, de regula in fata sfintilor reprezentati in icoane. Se pot face metanii mici si metanii mari. In primul caz, credinciosul se apleaca spre pamant pana cand il atinge cu mana dreapta, apoi se ridica, facandu-si simultan semnul Crucii. In al doilea caz, el ingenuncheaza, atinge pamantul cu fruntea sprijinindu-se cu bratele, apoi se ridica, facandu-si in acest timp semnul Crucii. Metania mare, specifica postului, este un gest de profunda smerenie. In timp ce se savarseste o metanie, se spun cuvintele: “Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul”. Caderea in genunchi simbolizeaza caderea in pacat, iar ridicarea, insotita de semnul Crucii, simbolizeaza ridicarea din pacat, posibila numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Rugaciunea

Rugaciunea este cea mai simpla si cea mai directa forma de stabilire si intretinere a relatiei noastre cu Dumnezeu si cu sfintii. Rugaciunea nu trebuie confundata cu rugamintea, chiar daca, de cele mai multe ori, simtindu-ne precaritatea in fata atotputerniciei divine, ea devine rugaminte. Crestinul nu poate concepe o viata normala fara intalnirea frecventa cu Dumnezeu si fara intarirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, impartasirea din aceasta putere este posibila numai comunicand cu Sursa ei. Rugamintea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate infaptui decat printr-un act constient si voit, putem spune ca rugaciunea este vorbirea constienta si voita cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvantare si de cerere ( pentru binele tau si al altora )

 

 

Cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt despre Impartasirea cu Sfintele Taine

Zice dumnezeiescul Pavel: “Pentru aceasta multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi raposeaza” ( I Corinteni 11, 28-30 ), adica mor sufleteste. Si aceasta zice Sfantul Apostol pentru ca unii, fiind nevrednici, se impartasesc, si din cauza aceasta ajung bolnavi, neputinciosi si multi dintre ei mor. Noi stim ca toti oamenii se imbolnavesc trupeste si nimeni nu este scutit de neputinta si de moarte. Insa boala si neputinta, precum si moartea celor ce se fac vinovati de Trupul si Sangele Domnului nu sunt obisnuite, ca la toti oamenii. De obicei la acestia bolile si neputintele sunt mai mult sufletesti, dar se rasfrang si asupra trupului. La ei vine boala pe neasteptate si fara sa aiba vreo pricina fireasca. Ii ajunge de obicei paralizia sau boala grea la creier. Mai toti au fiori de frica, neastampar si sunt cu ideea ca ii urmareste cineva si ii persecuta. Intocmai cum spune Sfanta Scriptura despre Cain. Acela s-a facut vinovat de sangele fratelui sau, iar cel care indrazneste la Sfintele Taine, fara sa aiba dezlegare de la duhovnic, se face vinovat Trupului si Sangelui celui scump al Domnului. Iata pentru ce Sfintii Parinti ii aseamana pe acestia cu vanzatorul Iuda Iscarioteanul. ( Sfantul Ioan Iacob Hozevitul )

 

Impartasindu-te cu Sfintele Taine, adu-ti aminte neincetat Cine Se afla intru tine si in Cine trebuie sa fii. Impartasindu-te cu blandul si neprihanitul Miel, trebuie sa fii tu insuti un miel fara rautate si fara de prihana; impartasindu-te cu deplinatatea tuturor bunatatilor, nu trebuie sa mai tanjesti dupa bunatatile pamantesti sau sa le doresti pentru semenii tai; impartasindu-te cu Cel ce imparateste intru cele inalte, cugeta si tu la cele inalte, lasand intelepciunea pamanteasca, trupeasca si grabindu-te spre limanul ceresc si vesnic.

De ce ne impartasim cu Trupul si cu Sangele lui Hristos? Pentru a ne curati de pacat, a ne lumina, sfinti, innoi, a ne lepada de patimile pamantesti, pentru a cugeta la Cele inalte, acolo unde Hristos sade de-a dreapta Tatalui, fiindca Hristos, Cel ce salasluieste in noi, Se afla in cer. Tu, preotule, cugeta cu deosebire la cele inalte, dispretuind toate patimile cele de jos. Ce bine este sa te impartasesti cu Sfintele Taine pe stomacul gol, adica dupa infranarea din ajun! Cata pace, dulceata, indrazneala, largime, usurare a sufletului! In Sangele Tau, Doamne, se ineaca toate pacatele mele, prin El sunt izbavit de tot raul, intristarea si boala, si mi se daruieste tot binele: lumina si putere, odihna, bucurie, fericire, viata desavarsita. Iata ce simt de fiecare data dupa ce ma impartasesc cu Sfintele Taine nu spre judecata sau oasanda, ci spre indrazneala, cu credinta si iubire. Ce I-as putea aduce sau ce I-as putea da Imparatului Meu si a toata faptura, Cel atat de marinimos si fara de moarte, pentru nemasuratele si feluritele binefaceri ale Sale fata de mine? Chiar daca, Imparate Sfinte, Ti-as aduce cantari de lauda multe cat nisipul marii, nu m-as arata in chip desavarsit vrednic de ceea ce mi-ai dat! Slava Domnului nostru Iisus Hristos si Datatoarelor de viata Sale Taine!

Am avut prilejul sa vad bolnavi ce se topeau ca ceara de suferinta, cu totul slabiti si istoviti, dar care atunci cand se impartaseau cu Dumnezeiestile Taine, pe care le cereau fie la sfatul meu, fie din indemnul propriei lor inimi, se restabileau degraba in chip minunat. Astfel, l-am impartasit de doua ori, in zile diferite, pe un batran trecut de 80 de ani ce traia cu familia sa in saracie, intr-un moment cand boala ajunsese intr-o faza disperata, cand el isi pregatise testamentul si cand ii binecuvantase pe toti ai casei, si in amandoua randuri, a doua sau a treia zi dupa impartasanie, el s-a ridicat din pat si s-a inzdravenit. La gimnaziu, un elev din clasele inferioare era de trei luni bolnav de o congestie a stomacului; nu mai avea pofta de mancare si in ultimul timp slabise de tot, ajungand ca un schelet, si era la un pas de moarte. L-am vazut, l-am sfatuit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine, am izbutit sa trezesc in el aceasta dorinta. Apoi, in scurta vreme, m-am dus sa-l impartasesc; l-am impartasit si bolnavul a inceput sa manance, sa bea, s-a inzdravenit in scurta vreme, s-a ridicat din pat gata sa se duca la clasa.

Un alt baiat, fiul unui negustor, era bolnav de sase saptamani, avea febra mare si, indata ce l-am impartasit cu Sfintele Taine, s-a inzdravenit. Organismul lovit de boala sta parca in asteptarea Dumnezeiescului Trup si Sange, si atunci cand le primeste, indata prindre viata, se insanatoseste. Am dat doar exemplul a trei cazuri care mi-au venit in minte pe loc. Dar martori imi sunt Dumnezeu si constiinta mea de preot ca asemena cazuri de inzdravenire rapida a bolnavilor, dupa impartasirea cu Dumnezeiestile Taine, sunt nenumarate. Datatorul-de-viata, Cel ce salasluieste intreg in Facatoarele-de-viata Sale Taine, a daruit adeseori sanatate si viata suferinzilor aflati la un pas de moarte si de la care El mai astepta inca roade bune.

De ce oare, dupa toate acestea, crestinii se tem sa cheme preotul la capataiul omului bolnav, crezand ca l-ar putea inspaimanta cu gandul apropierii mortii? In felul acesta ei fac ca bolnavul sa se stinga, rapus de boala, fara crestineasca mangaiere, fara izvorul nemuririi: Sfantul Trup si Sange al lui Hristos. Ce putina credinta! Cata diavoleasca orbire! Se tem de Hristos, Datatorul-de-viata si de Facatoarele-de-viata Sale Taine! Se tem de Preadulcele nostru Mantuitor! Nu trebuie sa se teama de Sfintele Taine, ci sa doreasca cu tot sufletul impartasirea cu ele chiar de la inceputul bolii fiecarui bolnav, pentru ca inainte de orice doctorie sa primeasca Doctoria Dumnezeiasca!

Noi insine trebuie sa facem asa si sa-i sfatuim si pe altii sa faca la fel. Atunci bolile noastre cele mai grele ar trece foarte repede si nu ne-ar istovi tinandu-ne la pat; am fi scutiti atunci de tratamentul sacaitor cu tot felul de doctorii; n-am mai da banii pe la doctori si pentru medicamente, acestia putand sa ne ramana pentru ajutorarea oamenilor sarmani sau pentru nevoile noastre. Nu sunt impotriva doctorilor si nici a mijloacelor naturale de vindecare; doctorii sunt necesari; Domnul ni i-a daruit; iar mijloacele de vindecare tot Domnul ni le-a aratat, dar la ele trebuie recurs dupa administrarea Doctoriei Minunate; medicamentele trebuie date neintarziat atunci cand boala apare subit si nu sufera amanare in privinta ajutorului medical.

A nu te impartasi multa vreme cu Sfintele Taine e o nenorocire; sufletul incepe sa raspandeasca duhoarea pacatului, puterea acestuia crescand pe masura a cat timp nu ne cuminecam cu Datatorul-de-viata.

Ce Taina mantuitoare, indumnezeitoare, a predat Domnul in mainile preotului atunci cand i-a incredintat savarsirea, prin harul preotiei si cu puterea Sfantului Duh de-viata-facatorul, a Tainei preacuratului Sau Trup si Sange! Cata sfintenie si cata fericire duhovniceasca se cuvine sa aiba persoanele care savarsesc aceasta Taina cereasca si care se impartasesc adeseori cu ea, aducand la randul lor fericire si bucurie multimii norodului care se impartaseste!

Ce plina de lumina si de slava este acea Biserica ce are asemenea Taine, predate ei de Insusi Domnul – Viata a toate, si pe care le-a pastrat neschimbate, sfinte de la inceputuri si pana acuma!

Ce maretie infricosatoare, ce dreptate nesfarsita, ce bunatate nemasurata cuprinde in sine jertfa pe care o aduce preotul la savarsirea Liturghiei a toata lumea si cum trebuie sa fie preotul care aduce asemenea jertfe! De cata iubire de oameni trebuie sa fie patruns; cat de sfant trebuie sa fie, lipsit de orice patima! Cum trebuie sa se pregateasca intotdeauna pentru slujirea Liturghiei!

La savarsirea Liturghiei tot neamul crestinesc dreptslavitor e adus la un numitor comun: adica la Trupul cel Unul al lui Hristos ( Biserica este Trupul lui Hristos ) si la Capul ei unic – Hristos, iar cel ce savarseste aceasta dumnezeiasca slujba a-toata-lumea, cu adanca credinta si cu dreptate in inima, lucreaza mantuitor si activ asupra intregii Biserici sobornicesti, asupra tuturor celor trei parti ale sale: cereasca, pamanteasca si subpamanteana. Sa dea Dumnezeu ca aceasta slujba sa fie savarsita intotdeauna cu evlavie, cu inima curata, cu o inima in care sa incapa intreaga plinatate a Bisericii!