Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat + Cuvantul Parintelui Justin Parvu pentru romani la aceasta mare sarbatoare

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem cevaaidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Nu avea celular, nu cunoștea lumina electrică, nu avea nici BMV, nici gardă de corp și nici pistol…ci un toiag de fier cu cruce, cu care făcea minuni nenumărate.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

Sursa predicii: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/29/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andrei-cel-dintai-chemat-la-apostolat-30-noiembrie-2010/

Informatii recente despre starea de sanatate a Parintelui Justin

Sursa: atitudini.com

Sa ne rugam pentru rugatorul nostru, Parintele Justin

Mul­tumita rugaci­u­nilor cred­in­ciosilor, starea Par­in­telui Iustin este mult mai buna. Astazi, 7 Aprilie 2010, este deja a doua zi cind nu mai are oscilatii de tem­per­atura si medicii con­firma ca reactioneaza foarte bine la med­ica­tia pe care i-au prescris-o. Cu ajutorul lui Dum­nezeu, in citeva zile Par­in­tele Iustin se va intoarce din nou acasa, asa cum a promis. Tex­tul de mai jos este alca­tuit de par­in­tii din mana­s­tire pen­tru cred­in­ciosii care intre­aba ce poate face fiecare din noi pen­tru a ajuta in situatia de fata.


Iubiti ucenici ai Par­in­telui Justin Parvu,

Cu totii sun­tem ingri­jo­rati de starea sanatatii Par­in­telui nos­tru iubit. Stim ca sunt multe per­soane in intreaga tara sau in afara gran­itelor care ar vrea sa faca ceva sa-l ajute. S-ar cuveni deci sa facem si noi o mica jertfa pen­tru dansul asa cum si el o viata intreaga s-a jert­fit pen­tru nea­mul nos­tru romanesc si pen­tru fiecare din­tre noi in parte.

Cre­dem cu toata convin­gerea in cuvin­tele Man­tu­itoru­lui redate de Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Matei in cap. 18:

Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de la Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 19–20).

Pen­tru aceea sa ne invoim si noi sa facem o mica rugaci­une cu totii pen­tru sanatatea sufleteasca si tru­peasca a Par­in­telui nos­tru Justin. Sa ne intal­nim cu totii in rugaci­une, indifer­ent de locul unde ne aflam si sa cerem mila lui Dum­nezeu. Intal­nirea aceasta, in duh, ne-am gan­dit sa o facem in fiecare zi la ora 2100 (ora Bucurestiu­lui), citind primul Par­a­clis al Maicii Dom­nu­lui, iar la sfar­sit sa adaugam si rugaci­unea de intelegere de mai jos:

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Pen­tru rugaci­u­nile Preacu­ratei Maicii Tale si ale tuturor Sfin­tilor, Bunule, nu trece cu ved­erea rugaci­u­nile robilor Tai, pe care dupa porunca Ta le facem pen­tru Par­in­tele Justin, ci le plineste pe ele, daruindu-i sanatate, man­tuire si indelun­gare de zile.

Iar cine vrea sa mai adauge si alte rugaci­uni sa nu pregete. Fiecare sa se roage dupa put­erea si dragostea sa, si dupa tim­pul ce-l are la dis­poz­i­tie: unul 5 minute, altul 15, altul o ora, iar altul chiar si un minut.

Obstea Man­a­s­tirii Petru Voda,

Mier­curea Lumi­nata, 7 aprilie 2010

Despre rugaci­une

Toate cuvin­tele Sfin­tei Scrip­turi sunt patrun­zatoare in suflet, dar cu deosebita simtire eu inte­leg cuvin­tele spuse de Man­tu­itorul: Unde sunt doi sau trei adunati in numele meu, acolo sunt si Eu in mijlo­cul lor (Matei 18, 20).

Exista o fru­moasa rugaci­une, o rugaci­une adanc patrun­za­toare, aparuta dupa cat se pare in seco­lul XVI, dar care nu este intro­dusa in nici un Ceaslov, in popor se mai numeste Rugaci­une de intelegere.

Exista mai multe predanii despre alca­tuirea aces­tei rugaci­uni, dar eu cred ca aceasta rugaci­une se afla in sufletele mul­tor drept­cred­in­ciosi crestini.

Cuvin­tele esen­tiale sunt luate din Sfanta Evanghelie.

De reg­ula, la vreme de necazuri, mai multi drept cred­in­ciosi se inte­leg sa citeasca in ace­lasi timp aceasta rugaci­une catre Dom­nul pen­tru vin­de­carea unui bol­nav, ca sa Se milostiveasca de cel cazut in pacat, pen­tru scaparea ostasilor care lupta sau pen­tru slobozirea celor intemnitati.

Cei care s-au invoit sa se roage ast­fel se pot afla in diferite orase sau case, dar rugaci­unea o citesc toti in ace­lasi timp, dimineata, ziua sau seara.

Multi stiu aceasta rugaci­une, dar eu o voi citi:

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Noi, robii Tai (numele celor care se roaga), con­form intelegerii ne rugam pen­tru robii Tai (numele celor din sufer­inta, sau pen­tru inlat­u­rarea unei neno­rociri) pe care ajuta-i, Doamne.

(Par­in­tele Arse­nie, Acuzatul «ZEK-18376», Un Sfant in lagarele comu­niste, Ed. Egu­menita, 2009, pp. 430–431)

Parintele Justin Parvu despre vaccinuri, Codex Alimentarius si rolul monahilor: “Solutia este intoarcerea la traditie”

 

Par­inte, ne bucu­ram ca va gasim sanatos si ca bunul Dum­nezeu va tine inca ala­turi de noi, ca sa ne mai puteti da un cuvant de intarire in aceste vre­muri tul­buri in care ne aflam. Multi cres­tini, din toate par­tile lumii, de la copii pana la cei batrani, s-au rugat pen­tru sfin­tia voas­tra cu multa dragoste sa va insanatositi cat mai grab­nic. Cum ati dep­a­sit boala? Ati simtit spri­jinul rugaci­u­nilor lor? 

 Eu nu sunt in masura sa mul­tumesc cres­tinilor ortodocsi, si cunos­cuti, si necunos­cuti, si sa le apre­ciez sol­i­dar­i­tatea lor pen­tru sufer­inta. Nu sunt in masura nici sa le mul­tumesc, dar nici sa ma ridic la inal­timea convin­ger­ilor pe care le au fata de nevred­ni­cia mea, ca om pacatos. Este ade­varat si m-am con­vins de sol­i­dar­i­tatea aceasta crestina intre viata de man­a­s­tire si viata mire­nilor cres­tini ortodocsi, si care mi-a dat un sem­nal foarte put­er­nic ca exista totusi in viata noas­tra crestina sen­ti­men­tul acesta al dragostei, de aju­torare, in care dragostea cu ade­varat face min­uni si poate invia si morti. Aceasta m-a bucu­rat mult si mi-a dat viata si nade­jdea ca ne putem men­tine asa in duhul acesta de dragoste, de pace, de sufer­inta, incat sa ni se umezeasca ochii pen­tru binele celuilalt. Dau slava lui Dum­nezeu pen­tru toate. Eu nu sunt vred­nic de atata dragoste din partea cred­in­ciosilor. Eu le mul­tumesc tuturor aces­tora si Dum­nezeu sa le daruiasca lor, famili­ilor lor si nea­mu­lui nos­tru, bucu­ria pe care am avut-o de sar­ba­to­rile aces­tea ale Nas­terii si Botezu­lui Dom­nu­lui si sa le implin­easca cele mai inalte ide­aluri ale vietii noas­tre crestine!

 Amin, Par­inte! Se pare insa ca ide­alurile vietii noas­tre cres­tine nu se asea­mana nici pe departe cu ide­alurile stapan­i­to­rilor aces­tei lumi, care ne impre­soara din ce in ce mai mult, din toate par­tile, fie prin boli incur­abile, fie prin ali­men­tatie otrav­i­toare – ati vazut ca au intro­dus acest codex ali­men­ta­r­ius – si prin multe alte mijloace care ne pun in peri­col vie­tuirea noas­tra in aceasta lume de azi.

 Forta aceasta demon­ica, ce stapaneste lumea la ora actu­ala, se intrece, intr-adevar, prin metode care se con­cen­treaza asupra vietii umane. Toate lucrurile care apar acum la ori­zon­tul acesta ome­nesc nu sunt altceva decat metode de dis­trugere a vietii umane. Aceste mijloace de otravire a omu­lui sunt asa de put­er­nice si inrada­ci­nate incat nu le mai poti sta inainte. Acum a aparut gripa asta porcina, chipurile noua, care nu este altceva decat o masi­natie a aces­tei mari mafii ce con­duce lumea, care sa impiedice si sa slabeasca din ce in ce mai mult organ­is­mul omu­lui. Au aparut apoi toate sis­temele aces­tea de ali­men­tatie, care sunt puse la dis­pozi­tia omu­lui de la mic la mare, fara echivoc, tot cu scopul de a-l dis­truge si mai ales pe copil cat este de mic, din fasa daca s-ar putea. Dar imi spunea un cerc­eta­tor din Amer­ica, ca de la 4, 5 ani copiii sunt expusi la cele mai mari peri­cole prin aceste vac­cin­uri ce provoaca boli care ataca organ­is­mul din ce in ce mai mult pana la varsta de 15–20 de ani, deci ele nu au nea­parat un efect ime­diat. Fap­tul ca prin acest codex iti interz­ice sa iti mai poti cul­tiva tu paman­tul tau, dupa cum au cul­ti­vat stramosii tai de atatea veacuri, va duce de rapa toata agri­cul­tura, ca sa nu mai putem avea un con­trol asupra ali­mentelor pe care le cul­ti­vam: fasolea, carto­ful, ustur­oiul sau alte bunuri prin care romanul nos­tru a cres­cut, s-a dez­voltat si a gan­dit in ele. Ei bine, acum vin si iți ras­toarna toate aceste val­ori in care tu ai cres­cut: nu mai este branza buna, nu mai este oul bun, nu mai este carnea buna, nu mai e fasolea buna, nu mai e toata recolta agri­cola buna. Si ma intreb eu: Ei, bine, daca omul nos­tru a trait sanatos pana in jurul a 70 de ani – 80 de ani, cum poate veni omul acesta mod­ern cu atata igno­ranta sa schimbe val­o­rile unui om care a reusit sa tra­iasca cu atata vital­i­tate in atata munca pana acum? E sufi­cient sa iei o sin­gura zi din vara unui taran de-al nos­tru, care sta 24 de ore cu coasa in mana si trage cu tot efor­tul, bea apa asta de izvor si man­anca ce poate si el pe langa cei 4, 5, 6 copii pe care ii are acasa si isi duce viata totusi atat de sanatos si plin de energie si sa vezi care este de fapt real­i­tatea lucrurilor. Dar vine omul mod­ern cu tehnica lui si intoarce lumea. Copilul nos­tru firav, copilul pri­ca­jit, bea coca-cola, poate daca are un lapte la 3 zile, sau o sap­ta­mana, dar in mai tot restul tim­pu­lui este supus la cen­zura asta ali­men­tara, incat ajunge sa fie la un moment dat ca un cobai al soci­etatii. Ei vin cu tehnica asta, care chipurile ii pre­lungeste viata, dar de fapt el ii scurteaza viata, facandu-l ruda cu toate bolile posi­bile din lumea aceasta. Pe langa fap­tul ca viata bietu­lui roman ii este ata­cata, prin fabrici si in uzine, in mine, in toate locurile aces­tea grele de munca pe care le suporta sar­manul, i s-a mai adau­gat si aceasta sub­nu­tri­tie, iar in tim­pul liber pe care il mai are, casca gura la tele­vi­zor, o alta odrasla a mod­ernismu­lui, la cal­cu­la­tor, de unde isi culege toate infor­mati­ile min­ci­noase ca sa isi poata carpi toata nenorocita asta de viata. Pe cata vreme omul nos­tru de alta­data – sanatos, voinic, cu casa lui, cu copiii, cu sotia lui, acolo sar­ba­toreau sanatosi si feric­iti zilele de duminici, sar­ba­to­rile mari: Pasti, Craciun, Sfanta Maria, Boboteaza – in toata aceasta vreme colab­ora crestinul cu harul lui Dum­nezeu pe pamant, care il facea pe om sa tra­iasca in toata ener­gia si spir­i­tu­al­i­tatea lui, intr-o dimen­si­une reala a exis­ten­tei. Este greu sa pornesti acum de la o cerc­etare mai ama­nun­tita ca sa iti dai seama de unde si incotro merge lumea aceasta in declinul ei si pana unde merge si cat mai rezista omul sa duca povara aceasta, ca sa mai poata avea o mul­tumire sufleteasca in ceea ce face. Pen­tru ca toate tend­in­tele care vin asupra noas­tra nu au alt scop decat dis­trugerea si pierzarea noas­tra ca speta umana. Nu se mul­tumesc numai sa ne per­verteasca sufle­tul prin patimi, ci vor sa dis­truga cu ura si orice suflare de viata. De acum omul sa se astepte la boli, la cat­a­clisme, cum a fost acum cu 100–200 de mii de oameni morti in urma cutremu­ru­lui din Haiti, pen­tru ca ei inten­tioneaza sa provoace o incaier­are intre state, ast­fel incat, sa izbuc­neasca, fer­easca Dum­nezeu, un razboi mon­dial, prin care sa dis­truga cea mai mare parte din omenire. Ceea ce este intere­sant este ca toti cei care par­tic­ipa la masina aceasta de dis­trugere, nu isi pun si ei intre­bari: cat vor mai trai in fond, daca dis­trug tot ce este in jur ca sa tra­iasca numai ei ca neam? Pana unde vor merge si cat cred ca vor trai? Caci intot­deauna groapa pe care o sapi altuia, tu cazi sin­gur in ea. Dar cu totii vor cadea in ea, toti care fac aceste greu­tati omenirii, intregii cre­atii a lui Dum­nezeu, pen­tru ca aici este tinta.

 Dar cine sunt acesti oameni si de ce si-ar dori raul intregii omeniri?

 

 

 Aces­tia sunt oameni impotriva lui Dum­nezeu, slu­ji­tori ai diavolu­lui, care urasc fap­tura si orice cre­atie div­ina, uitand ca si ei tot de ace­lasi Dum­nezeu au fost facuti si tot de El se vor prabusi. Pen­tru ca „pia­tra pe care nu au bagato in seama zid­i­torii, aceasta s-a facut in capul unghi­u­lui”. Ei nu se mai gan­desc la gen­er­ati­ile viitoare, ei se gan­desc sa poata cuceri lumea, ca sa o poata dom­ina, si cu cat sun­tem mai putini cu atat si usurinta lor de a dirija este mai sigura. Dar ei sunt ascunsi, simti ca e un razboi dar nu vezi cu cine te lupti. E foarte greu sa gas­esti cu ade­varat un inamic, de cele mai multe ori invinuiesti fara ca celalalt sa fie vino­vatul si situația aceasta a dus lumea la o stare de deruta incat se lupta intre ei, unii cu altii. La noi in tara, de pilda, este o degener­are polit­ica cum nu s-a mai intal­nit, care pro­duce o mare deca­denta, un rau moral si spir­i­tual care nu are alt scop decat dis­trugerea trairii si gandirii roman­u­lui de alta­data. Tinere­tul este asaltat cu sex­u­al­i­tatea, ca nu isi mai dau seama de unde vin si incotro merg; nu mai asculta de par­inti sau de bunici, nu mai asculta de preot, nici de Bis­er­ica, nu mai asculta nici de Dum­nezeu. Si s-a creat ast­fel un iad in care se zbate lumea aceasta fara un drum de iesire, pen­tru ca put­er­ile diavolu­lui sunt dezlan­tu­ite si Dum­nezeu i-a ingaduit cernerea omenirii. Alt­fel nu imi explic cum toti sunt redusi la tacere, pana si oameni val­orosi, savanti, int­elec­tu­ali sau mari ruga­tori care inca mai trai­esc printre noi, si ei hip­no­ti­zati parca de aceasta forta a raului. S-a aster­nut o lin­iste si nu mai explica nimeni niciun fenomen istoric, eco­nomic, reli­gios, moral sau spir­i­tual. Parca toti netreb­nici s-au facut. Toata lumea se gas­este intr-o stare de igno­ranta si lin­iste, iar popoarele aces­tea fara de Dum­nezeu se zbat cu multa pri­cepere si vicle­nie ca noi sa ajungem la rodul necred­in­tei si al hao­su­lui, cre­ate de toata aceasta mafie mon­di­ala. Si care este solu­tia pen­tru omul care vrea sa nu isi piarda cred­inta si nade­jdea in Dum­nezeu? Eu am mai spus-o si o repet: sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie si iesirea din soci­etatea aceasta mod­erna, putin cate putin, asa usor. Sa revenim la vechile obi­ceiuri ale stramosilor nos­tri, la cul­ti­varea unui petic de pamant, pen­tru ca si firea insasi ne va veni in aju­tor. Firea roman­u­lui nu poate fi fal­si­fi­cata decat foarte greu, pen­tru ca omul nos­tru are o fibra foarte sana­toasa si put­er­nica. Sigur ca vor incerca sa ne atace si aici prin metode diferite pen­tru a ne stan­jeni toata lucrarea aceasta de intoarcere acasa, intoarcere la tra­di­tii, la acest izvor de viata, dar o buna bucata de vreme se va mai putea merge inca, pana vor instaura ei o dic­tatura abso­luta. Cand Satana va veni cu aceasta pecete a lui, 666, prin care va putea prinde put­ere asupra lib­er­tatii umane. Dar oamenii, deja, prin vointa lor, patrunsi de duhul acesta mod­ern, al lib­er­tatilor tru­pesti, sin­guri si-au dis­trus sim­tul dis­cernerii, incat nu mai au nicio ratiune pro­prie, nu mai gan­desc; ei s-au indi­vid­u­al­izat si se indi­vid­u­al­izeaza din ce in ce mai mult, pen­tru ca si sin­gura comu­ni­unea cu celalalt poate fi un fagas de revenire. Ei s-au ridi­cat cu toata forta urii impotriva aces­tui sis­tem al dragostei, al sen­ti­men­tu­lui de a te bucura de celalalt, incat l-au instrainat pe unul de altul, binesti­ind ca dragostea are put­ere multa si poate acoperi mul­time de pacate si invinge multe neputinte. Aceasta ura a lor a ajuns la o asa masura incat vor sa dis­truga si iden­ti­tatea per­soanei, incat sa inlocuiasca numele de om, primit prin sfan­tul Botez, cu un numar. Nu vedeti ca scot acum si numele par­in­tilor din buletin? Vor sa te trans­forme intr-un ins aparut din orice lume, daca se poate si extrater­e­stra, fara niciun nume, fara o orig­ine, fara o natiune din care sa se traga. Ei vor sfar­si­tul omu­lui istoric, omul ca cea mai fru­moasa cre­atie a lui Dumnezeu.

 Mai este nece­sara o impli­care a crestin­u­lui in societate? 

 

 

Pai de aceea este soci­etatea asta asa de dezlan­tuita, pen­tru ca ne-am izo­lat unii de altii. Preo­tul, bis­er­ica, man­a­s­tir­ile, au fost mereu mijloacele de aparare si men­tinere a spir­i­t­u­lui de uni­tate si de dragoste crestina, pe care s-a si bazat viata natiu­nii noas­tre. Astazi preotii nu mai au voie sa vor­beasca. Nu au voie sa spuna un cuvant. Aceasta este noua vir­tute de cap­atai a preotilor acum – sa taca. La ora aceasta scopul demonic este satanizarea in masa a popoarelor, nu numai a unei regiuni sau a unei tari. De aceea nici mon­ahul nu tre­buie sa stea deop­arte. Mon­ahis­mul este armata de elita a tarii noas­tre, cum spunea patri­arhul Nicodim, armata de aparare a cres­tin­is­mu­lui nos­tru orto­dox. Viata mon­a­hala nu este numai ascultare, per­se­v­erenta la bis­er­ica si la lucrare. Lucrarea mon­ahu­lui este mis­i­unea lui, este toc­mai ati­tudinea lui fata de lumea aceasta orto­doxa. De aceea cat mai inalte sa fie si exis­tenta si cuvan­tul nos­tru! Toc­mai atunci cand e vorba sa nu se vor­beasca, sa nu se stie, sa nu se spuna, mon­ahul tre­buie sa strige mai mult. El e impotriva firii mereu. Asa-i viata mon­a­hala! Este o viata impotriva firii! Crestinul la miezul nop­tii se invarte, mai la tele­vi­zor, mai bea un paharel, mai doarme o ora, doua, trei, se scoala, pleaca, vine, se duce, se misca. Ei bine, mon­ahul nu. El sta de veghe acolo la miezul nop­tii. Se aude un clopot, bate o toaca, se canta Sfanta Liturghie, si este tot tim­pul treaz ca un apara­tor al vietii noas­tre crestin orto­doxe. Ce este mon­ahis­mul? Mon­ahis­mul este garda! Cand veneau hoard­ele in Rasarit, ce facea Ste­fan cel Mare? Aveau focuri in munte, puse sa sem­nal­izeze si cand vedeau ca focurile astea deve­neau din ce in ce mai multe, insemna ca naval­i­torii se apropie. Cam asa sun­tem si noi. Tre­buie sa fim mereu in aceasta pre­gatire, ca sa putem aten­tiona lumea. Si vedeti dum­neav­oas­tra acum, diavolul cat de put­er­nic este el? Ca vine cu vicle­sug si iși face apari­tia pe neast­ep­tate. Ce facea omenirea pe cand Noe isi con­struia cora­bia? Ziceau ca se ter­mina cora­bia si potopul nu mai vine si tra­iau in des­fa­tari: Inseamna ca batranul asta n-are drep­tate. Dar toc­mai atunci a venit si potopul. Asa si acum… Vin si iti spun: Nu exista cip-uri. Buletinele toate sunt in reg­ula; n-au cip. Pas­apoartele, car­netele de con­duc­ere n-au nimic. Sunt in reg­ula toate. Dar cand le iei la con­tro­lat vezi ca toate vorbesc ca au; sunt un ade­var. S-atunci sun­tem in aceasta sit­u­atie de a accepta un cat­a­clism moral si spir­i­tual al vietii noas­tre cres­tine. Mai spuneam eu alta data: crestinul tre­buie sa fie ca un iepure pe hat. Umbla, alearga in toate laturile tarinii si cand da sa se culce, seara sau in orice moment, se aseaza acolo in locul nepan­dit de altii, se ridica in doua labute, priveste in dreapta, in stanga, ciuleste ure­chile si, daca vede ca e lin­iste, se culca si el. Asa tre­buie sa fie si crestinul nos­tru de astazi: mereu atent ca nu stim ziua, nici cea­sul cand vine Dom­nul. Fericita este sluga pe care o va afla priveg­hind iar nevred­nica aceea pe care o va afla lenevindu-se. Deci mon­ahii sunt can­dele vii si ochii per­ma­nent trezvi­tori ai vietii noas­tre cres­tine. Sa le spuna intot­deauna de unde bate van­tul si incotro se indreapta ca sa se pre­gateasca crestinul si sa stie cum sa se apere. Si asa, impre­una, sa infrun­tam greu­tatile aces­tui veac si sa ne facem mosten­i­tori vietii celei ves­nice. Amin.  

(Ati­tu­dini nr.9, inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini,
18 ian­uarie 2010, la praznuirea Sfin­tilor Athanasie si Chiril)

Puteti citi despre Parintele Justin Parvu si aici

Parintele Justin Parvu despre vaccinuri si vremurile de acum: “Nu avem decat solutii dureroase, trebuie sa ne pregatim de martiraj”

Parintele Iustin Parvu Inchisoare

- Părinte, cum sfătuiţi poporul să procedeze cu aceste vaccinuri criminale care se vor impune cu forţa, asupra copiilor noştri şi asupra mamelor însărcinate, şi poate pe viitor asupra tuturor?

- Dragii mei, e greu să dai un răspuns unui popor întreg, pentru că nu avem decât soluţii dureroase, pentru că aceasta este realitatea în care trăim, foarte, foarte dureroasă. Am spus de la începutul anului că trebuie să ne pregătim pentru martiraj şi mai mult de atât nici nu aş mai fi avut de grăit, dar oamenii sunt neputincioşi cu duhul şi cu mintea ca să înţeleagă. Nu e uşor să trăieşti în ziua de azi. Dar dacă Domnul aşa a binevoit ca noi să suferim aceste vremuri, apoi trebuie să ne supunem şi să primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noastră, ca din mâna lui Dumnezeu, şi nu a vrăjmaşului. E mai greu acum, pentru că ne-am învăţat cu comoditatea, cu televizorul şi cu toate mofturile şi libertăţile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efectul dăunător al acestor libertăţi - ne-au slăbit puterile sufletului. Mintea este îngreuiată, trupul slăbit şi datorită alimentaţiei otrăvite cu care ne hrănesc mai marii noştri, şi nu suntem obişnuiţi să purtăm niciun fel de război, nici duhovnicesc, nici trupesc. De aceea, vă rog să nu mai căutaţi soluţii. Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos. Tată pe fiu şi mamă pe fiică va da la moarte. Iată că asistăm la împlinirea acestei proorocii. Dacă mama va lăsa copilul să fie vaccinat, este ca şi cum l-ar da la moarte. 2-martiriul-sfintilor-brancoveni-fresca-in-muzeuAm spus de mai multe ori să luăm modelul lui Brâncoveanu, care cu mărime de suflet privea mucenicia fiului său cel mic, Matei.

Învăţaţi copiii să trăiască în legea creştinească, aceste obiceiuri să le deprindă mai cu seamă; nu mai e nevoie de nicio altă ştiinţă, de nicio şcoală; prin orice mijloace copiii noştri sunt otrăviţi nu numai cu aceste vaccinuri, ci cu atâtea informaţii mincinoase la adresa creaţiei lui Dumnezeu, cu calculatorul şi cu tot soiul de filme, care oferă copilului o educaţie antihristică. Dacă nu aveţi unde să vă retrageţi din societatea aceasta potrivnică lui Dumnezeu, staţi fiecare la locurile dumneavoastră şi mărturisiţi pe Hristos, opunându-vă tuturor măsurilor viclene de exterminare a omului. Pentru că asta tânjeşte vrăjmaşul să facă, să distrugă făptura lui Dumnezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce îl iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Tocmai de aceea ar trebui să prindem putere şi curaj, pentru că dacă suntem aşa de tare luptaţi şi împresuraţi din toate părţile de atâtea primejdii şi nevoi, înseamnă că şi invidia vrăjmaşului se măreşte datorită dragostei lui Dumnezeu sporite faţă de noi, chipul şi asemănarea Sa. Dar iată cât de mult ne iubeşte Dumnezeu că încă mai rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre. Numai dracul nu înţelege mila şi iertarea lui Dumnezeu, că dacă ar fi înţeles-o, cred că s-ar fi pocăit şi el.

De aceea vă zic – aveţi încredere că Domnul vă va da putere să mărturisiţi pentru El. Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fară să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi.

saying no to vaccinesAşadar: Nu primiţi acest vaccin şi nimic ce aduc nou puterile politice de azi. Evreii conduc lumea şi americanii lucrează prin ei şi cred că au ajuns să o stăpânească deoarece nu mai au nicio sfială; totul este la vedere şi sunt conştienţi că nu mai au niciun adversar de temut şi luptă pentru exterminarea populaţiei, ca cei puţini care vor rămâne să se închine lor. Acum ei studiază şi fac trierea iar modul prin care vor distinge oamenii între ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Căci în fond cipul ce este? O armă împotriva omului. Iar noi nu mai avem arme; tineretul nostru este obosit, încât chiar să vrea să se ridice din vraja în care trăieşte, nu mai are putere. Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fară mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfa mai avem? Sau dacă nu ne pasă de aproapele nostru care este în neştiinţă şi noi nu îl informăm şi îl lăsăm să cadă pradă acestui sistem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai luptă astăzi să trezească pe fratele lor, care nu au rămas nepăsători faţă de viitorul unei naţii şi al unei Biserici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dumnezeu, care îşi pun viata pentru fraţii lor. De aceea, mamelor, educaţi-vă creştineşte copiii şi nu îi lăsaţi necontrolaţi! Nu îi lăsaţi să îşi facă mendrele lor, nu îi lăsaţi pradă educaţiei acestei societăţi, pentru că le-aţi asigurat şi moartea sufletească, dar iată că şi pe cea trupească! Mai degrabă ieşiţi din mijlocul acestei societăţi şi vă creşteţi copiii în dragoste şi simplitate. Sărăcia şi greutăţile vă vor întări mai mult şi mintea, şi sufletul, şi trupul. Nu vedeţi că prin atâtea libertăţi şi drepturi ale copilului, ei ajung să aibă dreptul de a ţi-l ucide, dreptul de a distruge o naţie?

- Sf. Apos­tol Pavel spune sa ne supunem stapanir­ilor si mai mar­ilor nos­tri? In ce masura ne mai putem supune in ast­fel de conditii?

- Tot Sfan­tul Pavel spune sa ascul­tam de Dum­nezeu mai mult decat de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decat numai de Dum­nezeu. Diavolul s-a intru­pat in acest sis­tem politic si se lupta cu noi prin ei, mai aprig ca nicio­data. Iti ofera mai intai toate pricinile paca­tuirii: car­ci­umi si alcool, dez­mat si imag­ini cat mai des­franate, amuza­ment si lib­er­tati de tot soiul. Asa se alege un con­d­u­ca­tor: prin harul lui Dum­nezeu si vointa natiu­nii, nu? Dar aces­tia ce har de la Dum­nezeu sa aiba? Aces­tia sunt lupi rapi­tori, nu mai este o stapanire aleasa, este o stapanire antihris­tica, potrivnica lui Hris­tos. Daca se impotriveste lui Hris­tos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascul­tat. Ce stapanire este aceasta care ne da paine otravita sa man­cam? Care ne ucid copiii? Nu vedeti ca au inceput cu copiii, cu sufletele aces­tea nevi­no­vate? De ce? Pen­tru ca ii ucide nevi­no­va­tia copi­il29-12or. Cu mar­ti­ra­jul copi­ilor a inceput Bis­er­ica lui Hris­tos, cu mar­ti­ra­jul prun­cilor, iata ca incepe si prigoana aces­tui veac de pe urma. Dar socotesc ca jertfa nevi­no­vata a aces­tor copii nu va fi nelu­cra­toare, ci ea va da put­ere ale­silor Bis­ericii lui Hris­tos. Si cred ca va fi o incu­nunare a cres­tin­is­mu­lui prin jertfa copi­ilor nevi­no­vati.

Este foarte per­icu­los acum pacatul nesti­in­tei; toti vedem peri­colul in care ne gasim si sun­tem obligati sa ne infor­mam si avem dato­ria de a informa si pe ceilalti frati ai nos­tri mai sim­pli si nea­ju­torati. Nimeni nu va putea spune ca nu a stiut ca vac­cinul acesta este uci­gas… iar pen­tru cei care nu au stiut cu ade­varat, pen­tru aces­tia Bis­er­ica, prin preotii si slu­ji­torii ei, este respon­s­abila si va raspunde pen­tru sufletele lor. Omul vine sa se formeze in Bis­er­ica si ce for­mare ii dam noi, daca propo­vaduim aceeasi invatatura cu a stat­u­lui antihris­tic? Bis­er­ica nu ramane straina fata de toata con­junc­tura aceasta polit­ica si sociala si este datoare sa se implice atat in soci­etate cat si in polit­ica, atata timp cat legile politice impied­ica porunca lui Dum­nezeu. Preo­tul, la hiro­tonie, jura ca se va supune lui Dum­nezeu si porun­cilor Lui, dar si stapanirii statale. Pai cui juram noi? Presed­in­tilor si par­la­men­tar­ilor care legal­izeaza pros­ti­tu­tia si actele cu cip? Pai rolul preo­tu­lui este numai sa cunune si sa inmor­man­teze? Nu. El este sarea paman­tu­lui si lumina oame­nilor. Ce lumina mai aduce, daca el se supune legilor intunecate ale aces­tui veac? Iar daca tace, inseamna ca refuza sa aduca lumina oame­nilor. Nu ei sunt urmasii apos­to­lilor, carora Man­tu­itorul le-a poruncit: „Mer­geti in toata lumea si propo­vaduiti Evanghe­lia la toata faptura”(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit sa taca. Daca s-ar ridica o elita de preoti si de calu­gari, care intr-adevar sa se anga­jeze in slu­jba Ade­varu­lui, atunci s-ar mai schimba sit­u­a­tia. Iar prin aceasta schim­bare eu nu inte­leg imbunatatirea con­di­ti­ilor de viata si nici macar a car­ac­teru­lui celor ce ne con­duc, ci inte­leg o schim­bare in sufletele cred­in­ciosilor, o intarire a cred­in­tei care ne va da forta sa mar­tur­isim impre­una, ne va da uni­tatea si dragostea jert­firii. Impor­tant este sa ne opunem tuturor antihris­tilor si sa murim demn; sa nu avem o poz­i­tie de lasitate. Iar poporul cum sa se mobi­lizeze, cum sa aiba tarie duhovniceasca, daca nu are lideri?

- Poate ca preotii aces­tia se tem sa nu fie inlat­u­rati din pos­turile lor si ast­fel sa nu mai poata cate­hiza cred­in­ciosii pe care ii mai avea.

068- Repre­salii au fost din­tot­deauna si vor fi. Noi nu tre­buie sa cal­cu­lam cat timp de cate­heza avem la dis­poz­i­tie. Poate sa fie si o sap­ta­mana, dar sa imi fac dato­ria cu toata jert­fel­ni­cia fata de Evanghe­lia lui Hris­tos si nea­mul meu. Au fost 12 Apos­toli si pana si acolo a intrat diviz­iunea, tradarea. Si ce cate­hizare este aceea daca taci? Pe mine nu tre­buie sa ma ingri­joreze fap­tul ca ma va schimba si va trim­ite alt preot in locul meu, cu mult mai slab si care sa core­spunda baremu­lui. Daca patimim ceva pen­tru Hris­tos, mai mult folos vom aduce natiei. Jertfa naste viata. Nu este sufi­cient sa mar­turis­esti un ade­var numai celui de sub epi­trahilul tau, ci tre­buie sa il propo­vaduiesti in auzul tuturor, avem dato­ria sa scoatem ade­varul la lumina. Te mai poti retrage din strate­gie, dar cat dureaza aceasta strate­gie, mai? Sufera poporul asta de atata strate­gie si nu mai facem nimic. Sa nu con­fun­dam strate­gia cu depunerea armelor. Doar nu sun­tem facuti numai pen­tru zile bune; un razboi cine il mai sus­tine? Si cine sunt lup­ta­torii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Bis­er­ica lup­ta­toare? Lup­ta­toare inseamna zi de zi sa sustii un atac impotriva put­er­ilor intuner­icu­lui. O asceza retrasa in indi­vid­u­al­i­tatea ei nu mai este un ade­var mar­tur­isit in plen­i­tudinea lui. Foarte fru­mos citeam la Evdoki­mov mai devreme: „Bis­er­ica nu tre­buie sa isi asume tre­burile con­crete ale cetatii, dar con­sti­inta crestina este chemata sa actioneze din plin pana si in chestiu­nile cele mai tehnice. Polit­ica, econo­mia, dez­voltarea sunt sfer­ele comune in care cred­in­ciosii si necred­in­ciosii se intal­nesc. Si ce imensa sarcina aceea de a desavarsi lumea prin sobor­nic­i­tatea cal­i­ta­tiva a tutur­ora, de a insamanta in cul­tura lumina Taboru­lui. Un om al luminii poarta o lumina care straluceste peste intreaga lume. Marii duhovnici spun ca orice asceza lip­sita de dragoste si care nu este un „sacra­ment al fra­ter­ni­tatii” este desarta. Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia inalta in care au sezut ucenicii; de aici au ple­cat spre Muntele Maslin­ilor. Sa ple­cam si noi in cautarea mainilor de saraci, caci ele sunt pen­tru noi Muntele Maslin­ilor. Intr-adevar, mul­ti­mea saracilor este aseme­nea unui codru de maslin sadit in casa lui Dum­nezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne infatisa, pre­cum fecioarele cele intelepte pur­tand lampile pline inain­tea Mire­lui”[1].

Prob­lema noas­tra cea mai mare acum este ca ne aflam intr-o bezna a igno­rantei si soco­tim pacatul nesti­in­tei un mare priv­i­legiu. Gen­er­a­tia aceasta a ajuns la apogeul nihilis­mu­lui. „Si ce daca fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nim­ica!”; slu­jesti cu catolicii: „Ei, n-are nim­ica” si tot asa… toate nu au nimic. Nihilis­mul a nascut acest lib­erti­naj si aceasta stare te indrep­tat­este pe tine cumva sa faci orice, ce vrei, sa amesteci lumina cu intuner­icul, sa mergi si cu Dum­nezeu si cu mamona. In acest caz noi nu mai sun­tem ucenici al lui Hristos.

[1] Paul Evdoki­mov, Iubirea neb­una a lui Dum­nezeu, p.23.

atitudini 8-2009

Mesaj al Parintelui Justin catre semnatarii tabelelor anti-cip

Frati cres­tini, iata ca actiunea SEMNATURILOR ANTI-CIP a ajuns la punc­tul final si va mul­tumim tuturor pen­tru efor­tul depus in apararea drep­turilor noas­tre pe care Dum­nezeu, din iubire, ni le-a daruit. Ast­fel, pe baza sem­na­turilor dum­neav­oas­tra s-a depus o cerere de orga­ni­zare a REFERENDUM-ului care sa decida prezenta sau nu a cipurilor in doc­u­mentele de iden­ti­tate, in urma alegerii demo­c­ra­t­ice a poporu­lui. Mai jos va prezen­tam mesajul Par­in­telui Justin Parvu, cel care a lansat apelul de trezire a nea­mu­lui in lupta cu cei ce vor sa ne inrobeasca.

Sursa: Revista Atitudini

Minune Dumnezeiască la Schitul Huta: Icoana Maicii Domnului a vărsat lacrimi!

http://2.bp.blogspot.com/_r38Xj50Q04s/SpltFzWj5RI/AAAAAAAADFQ/tc_cG40jjn8/s400/Minune+Lacrima+Maicii+Domnului+de+la+Schitul+Huta.jpg

http://2.bp.blogspot.com/_r38Xj50Q04s/SpltAhoYZJI/AAAAAAAADFI/5ggxcxQpcXA/s400/Minune+-+Maica+Domnului+de+la+Schitul+Huta+plange.jpg

http://1.bp.blogspot.com/_r38Xj50Q04s/Spls6b8AgXI/AAAAAAAADFA/cS3qR2iEEPc/s400/Lacrima+Maicii+Domnului+de+la+Schitul+Huta.jpg

Pricesne şi lacrimi

“O Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte,/Să ne-asculţi de-a pururi,/Marea rugăminte:/Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale,/Căci noi suntem fii/Lacrimilor tale”. Aceste stihuri s-au făcut auzite în poiana însorită unde, în loc binecuvântat, la poalele munţilor Codru Moma, se înalţă spre Cer micuţa dar frumoasa biserică a Schitului Huta, pe 29 august, cu ocazia sărbătorii ortodoxe a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul; sărbătoare care este de două ori motiv de bucurie pentru credincioşii şi preoţii Schitului, întrucât reprezintă şi hramul acestei aşezări monahale. Preoţii călugări de la Huta, părintele Eftimie şi părintele Visarion, alături de alţi slujitori ai Domnului şi circa 300 de credincioşi au ridicat glasurile lor la Cer, invocând dragostea Măicuţei Sfinte asupra întregii creştinătăţi. Și, Măicuţa Sfântă a auzit, ca în atâtea alte dăţi când a fost chemată cu credinţă şi smerenie să sară intr-ajutor cu grija-i părintească. De această dată însă, creştinii ce veniseră cu evlavie să ia parte la praznic, aveau să se învrednicească a vedea o minune. Una dintre icoanele scoase afară şi aşezate la intrarea în micul altar exterior improvizat în curtea Schitului, a început a lăcrima.

O tânără a văzut prima lacrimile Maicii Domnului şi le-a atras atenţia si preoţilor ce slujeau în altar. Iniţial aceştia au fost neîncrezători crezând fie că cineva se ţine de farse, fie că vreo picătură de apă sau ulei ar fi ajuns din întâmplare pe chipul icoanei. Părintele Eftimie povesteşte că a şters icoana cu mâna sa şi au continuat cu toţii a cânta pricesne. O lacrimă a apărut însă din nou în ochii Maicii Domnului. Atunci preoţii au şters din nou icoana şi s-au aşezat în faţa ei pentru a vedea dacă au într-adevăr de-a face cu o minune. O nouă lacrima s-a prelins din colţul ochiului drept al Maicii Domnului, alunecând încet pe obraji, spre buze. Alte lacrimi au urmat. Icoana Maicii Domnului a continuat să verse lacrimi, vrând parcă să confirme că nu a fost vorba de o întâmplare, spre bucuria, mirarea si evlavia credincioşilor care au căzut în genunchi. Măicuţa Domnului plângea la Huta! Se petrecuse o minune!

De ce plânge Maica Domnului?

Bucuria duhovnicească a credincioşilor a fost fără margini când au văzut lacrimile pe care Măicuţa Sfântă le-a vărsat în faţa lor. Mai precauţi însă, slujitorii Schitului se tem că aceste lacrimi să nu fie vreun semn care să anunţe vremuri de prigoană. “Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” - spune părintele Eftimie Mitra. “Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se ştie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.” - a mai adăugat părintele, vizibil marcat de cele întâmplate.

“Conform învăţăturilor Bisericii Ortodoxe, credincioşii se închină la ceea ce este reprezentat în icoană şi nu la materia din care e confecţionată icoana. Icoana originală era pictată, icoana de la Huta este o copie litografică după icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Lacrimile Maicii Domnului sunt o traspunere în lumea noastră, prin intermediul icoanei, a suferinţei Sale. Cu atât mai mult cu cât în timp ce lacrimile curgeau Maica Domnului şi-a schimbat fizionomia, în icoană, întristându-se. Sperăm ca Maica Domnului să devină cât mai repede zâmbitoare cum a fost la început.” – ne spune şi egumenul Schitului Visarion Tuderici.

Încercând să aflăm de ce a vărsat Maica Domnului lacrimi la Huta am stat de vorbă cu apreciatul şi iubitul teolog ortodox Danion Vasile care, în urmă cu câţiva ani a efectuat o adevărată analiză duhovnicească asupra motivelor pentru care plânge Maica Domnului, concretizată printr-un articol extrem de accesibil creştinului de orice vârstă şi plin de dragoste duhovnicească şi intitulat sugestiv “De ce plânge Maica Domnului?”. Plin de bunăvoinţă, Domnia Sa ne-a spus câteva cuvinte încărcate de înţelepciune din care dragostea de Dumnezeu izvorăşte cu dărnicie:

“Faptul că unele icoane plâng este o realitate. Propaganda comunistă a crezut că va spulbera mitul icoanelor care plâng dând explicaţii conform cărora totul era o şarlatanie. Nu e de mirare că oamenii necredincioşi nu cred că icoanele plâng, ci caută să găsească tot felul de argumente… În acelaşi timp însă, este greşit să considerăm faptul că icoanele – nu toate, ci doar unele, câteva – plâng este o dovadă de necontestat a existenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu vrea să îl convingă pe om că El există. Dumnezeu vrea să ne lase libertatea să credem în El. Minunile au rostul de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, nu a-i supune unei presiuni de ordin spiritual. Nu este deci de mirare faptul că unii contestă astfel de minuni. Au fost icoane care au plâns, icoane care au sângerat, icoane din care a izvorât mir. Credincioşii s-au folosit de aceste semne dumnezeieşti, cârtitorii s-au ridicat împotriva lor.

În ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. În faţa celei mai simple icoane dacă s-ar ruga cineva cu credinţă, rugăciunea i-ar fi ascultată. Icoana devine făcătoare de minuni prin credinţa creştinilor care se roagă în faţa icoanei. Totuşi, nu înseamnă că nu există şi icoane speciale – e vorba de icoanele cunoscute pentru minunile care s-au întâmplat în urma rugăciunii făcute acolo.
Cât priveşte icoanele Maicii Domnului care plâng – acolo unde plâng, pentru că uneori e vorba de o simplă exaltare lumească – trebuie să înţelegem că plânsul acesta este o predică tăcută. Maica Domnului ne mustră pentru viaţa noastră dezordonată, pentru mândria şi răutăţile noastre, pentru puţinătatea credinţei noastre. Maica Domnului ne cere să ne schimbăm viaţa, punând început bun mântuirii. Minuni vrem cu toţi. Dar câţi vrem să trăim minunea învierii lăuntrice?….”

O profeţie dureroasă

Câţiva creştini ortodocşi din zona Beiuşului care l-au vizitat zilele acestea pe unul din marii duhovnici ai României, părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-au povestit părintelui despre Minunea petrecută la Schitul Huta şi l-au rugat a le spune, oare de ce a plâns Maicuţa Sfântă pe meleagurile lor. Cu atât mai mult cu cât, această icoană este considerată în Rusia ca fiind protectoare împotriva ereziilor şi apărătoare a credincioşilor în vremuri de prigoană. De altfel, icoana a însoţit armata rusească pe front în 1612, iar ruşii au câştigat războiul cu polonezii catolici.

Înţeleptul duhovnic şi reputat apărător al dreptei credinţe le-a răspuns: “Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult până ce va veni vremea muceniciei”. Părintele a mai spus că ceea ce s-a petrecut la Huta este “o mângâiere din partea Maicii Domnului pentru credincioşii din zonă”.

Dacă părintele Iustin a rostit nişte simple vorbe sau o adevărată profeţie se va vedea peste vreme. Totuşi, dacă ne gândim la semnificaţia pe care icoana o are pe melagurile sale natale, de apărătoare împotriva ereziilor, şi dacă ne gândim că pe meleagurile pe care tocmai a lăcrimat există tensiuni între ortodocşi şi catolici, tensiuni generate de campania de recuperare în masă a unor însemnate suprafeţe de teren şi chiar biserici din întreaga zonă a Ardealului şi cu precădere în zona Beiuşului – de către reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice, ne-am putea lesne gândi că nu sunt doar simple vorbe.

Chiar Schitul Huta a făcut ani la rând obiectul unui proces intentat de Episcopia Greco-Catolică Schitului Ortodox Huta şi instituţiilor în drept a-i rezolva doleanţele. Reprezentanţii greco-catolicilor, după ce au recuperat nici mai mult nici mai puţin de 5700 ha de pădure în zonă, au considerat că nu le este suficient şi au râvnit şi la cele câteva mii de metri pătraţi din jurul Schitului ortodox. Bineînţeles că nici intrarea în poesia Bisericii Schitului nu le-ar fi displăcut dacă clădirea Bisericii ar fi putut fi recuperată la pachet cu terenul.

Dar, din mila Lui Dumnezeu, Schitul Huta a rămas în continuare ortodox şi nădăjduim că aşa va rămâne. Cum spuneam, dacă luăm toate acestea în calcul, şi de ne mai amintim de unul dintre subiectele fierbinţi ce au stat chiar pe masa Sfântului Sinod al BOR cu aproximativ un an în urmă – şi anume faptul că doi episcopi ortodocşi ar fi încălcat grav Canoanele, (este vorba aici de şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a luat în discuţie împărtăşirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari) să ne mai mirăm oare de ce a plâns Maica Domnului la Schitul Huta?

Ioana Ana-Maria UNGUR

Singurul proiect de manastire + centru martirologic pentru Aiud si sustinut de Parintele Justin Parvu

Prezentarea proiectului manastirii de la Aiud sustinut de Parintele Justin de la manastirea Petru Voda44

Venind intr-un pelerinaj la manastirea Petru Voda am aflat ca Parintele Justin, ctitorul actualului Schit Sfanta Cruce de pe Rapa Robilor de la Aiud intentioneaza sa organizeze un concurs de proiecte pentru ridicarea manastirii Sfanta Cruce de la Aiud, inchinata martirilor din inchisorile comuniste. Atunci am cerut binecuvantare de la Parintele pentru a propune un proiect. Asa ne-am apucat de lucru.

De mai multi ani ne-am specializat in problema arhitecturii bisericesti[1]. Stim ca arhitectura bisericeasca este o marturisire, o contemplare si intrupare a constiintei eclesiale. Biserica este chipul pamantesc al Imparatiei Ceresti. Arhitectul are o misiune mare si grea – aceea de construi icoana Imparatiei. Pentru a construi o biserica in Rapa Robilor efortul este pe masura. Acel loc, prin sfintenia care-l invaluie, este aparte, intrucat acolo Imparatia este deja prezenta.

Ne-am propus dintru inceput ca acest proiect sa fie rodul unei impreuna-lucrari cu toti cei implicati, astfel incat sa gasim constiinta eclesiala prin luminarea pe care o aduce comuniunea in Hristos si dragostea frateasca (acolo unde si cu cine a fost deschis). Insa cel mai important a fost ca Parintele Justin si alti supravietuitori traisera intre acei sfinti. In temnita Aiudului ei vazusera icoana Imparatiei intruchipata, materializata in acei minunati oameni care sunt sfintii de la Aiud.

Ceea ce a urmat a fost o serie de discutii cu Parintele. Din ele am aflat cam cum trebuie plasmuita Biserica de acolo, pentru ca ea sa poata fi numita icoana a Imparatiei.

Dincolo de multele discutii si impreuna-cautari, ramane binecuvantarea si rugaciunea Parintelui, cu care am plecat la drum si ne-au insotit in tot acest demers si care, inca, ne insoteste. Am ajuns la o forma pe care o prezentam aici si pe care Parintele a binecuvantat-o si sustinut-o ca proiect propus de Sfintia sa. Tot Sfintia sa ne-a cerut personal sa-l insotim si sa sustinem proiectul alaturi de el la dezbaterile legate de alegere.

Centrul de Studii va fi in grija monahilor cei mai indreptatiti, prin sfintenia vietii monahale, la a locui pe acel loc sfant. Monahismul este o prelungire spirituala de zi cu zi a martiriului. De-a lungul intregii istorii a Bisericii, manastirile au fost principalele focare de cultura, fiind adevarate scoli dotate cu imense biblioteci, scriindu-se carti iar, in momentul descoperirii tiparului, fiind primii care l-au folosit[2]. Monahii vor fi principalii curatori ai moastelor si lacasului cu muzeul si Centrul aferent lui. De aceea, monahii manastirii Sfanta Cruce vor fi dintre cei instruiti, cu aplecare spre studiu si cercetare, avand educatie in domeniul teologiei, antropologiei, medicinii legale, istoriei, aghiografiei etc. Cercetatorii aflati in stagii vor putea locui pe perioada sejururilor legate de proiectele lor in zona special amenajata lor, incercand, pe cat posibil, sa se integreze vietuirii ortodoxe din acest lacas sfant si aratand in primul rand prin aceasta respectul pe care il datoreaza sfintilor cu care avem inainte de toate o relatie doxologica. De aici izvoraste si interesul pentru studiul vietii lor si tot in aceasta isi au scopul aceste studii.

proiect Aiud_3Pe scurt, proiectul a avut in vedere cateva elemente-forta izvorate din necesitati teologice si practice:

  • centralitatea martyrionului (rotonda) in cadrul intregului complex. Martyrionul respecta canonul arhitectonic al bisericilor mucenicesti: forma rotunda, octogonala sau hexagonala, cu absida pentru altar care sa aiba dedesubt o zona in care se fie asezate moastele care sa poata fi cinstite de credinciosi si la care sa existe acces din biserica prin doua randuri de scari laterale. Asumarea traditiei vechilor martyrioane face legatura peste timp intre mucenicii perioadei primare a Bisericii si cei ai vremurilor din urma, aratandu-i pe acestia cu nimic mai prejos decat primii. Pana la mult asteptata proslavire oficiala a noilor mucenici, sub altar poate fi plasat un cenotaf simbolic, in care pot fi asezate ulterior osemintele adeverite ca moaste;
  • o biserica martyrion nu poate fi ridicata decat pe un loc sfant, mai precis pe mormintele martirilor sau pe locul muceniciei lor. Din acest motiv, conform Traditiei ortodoxe, aceasta biserica nu poate avea dedesubt, adica la subsol, nimic altceva decat un loc in care, ca intr-un mormant comun (asa cum se si afla ele inmormantate in Rapa Robilor), sa fie asezate moastele deasupra carora, in biserica, se slujeste Dumnezeiasca Liturghie. Nimic nu trebuie sa se interpuna intre acel loc sfant si insusi corpul bisericii;
  • stilul arhitectural, traditional ortodox, se impune din insasi vechimea canonului legat de martyrioane. In consecinta, ca in intreg demersul nostru, ne-am aplecat cu atentie asupra intelegerii traditiei patristice. Dupa iesirea din persecutia primelor veacuri au inceput sa se construiasca doua tipuri de biserici: cele de parohie (adica cele impuse de existenta unei comunitati crestine) si cele martirice. Martyrioanele au fost construite doar intre secolele IV si VII d. Hr. Intrucat in zilele noastre situatia este foarte asemanatoare cu cea de la inceputul secolului IV – cand intreaga crestinatate iesise din multi ani de persecutii -, ne-am raportat in chip firesc la modul in care Parintii Bisericii au tratat arhitectura bisericeasca (tipologia arhitecturala). Si pentru ca perioada de aur a arhitecturii ortodoxe este cea a Sfantului Imparat Justinian cel Mare, ne-am aplecat asupra unor biserici cu martyrion din acea vreme (precum Sfintii Serghie si Vah din Constantinopol, San Vitale din Ravenna si altele)[3];proiect Aiud_1
  • intrucat martyrioanele sunt biserici prin excelenta de plan central, altarul sa vina cat mai aproape de zona centrala octogonala (cifra 8 are simbolism eshatologic) format din stalpii de sustinere care, trecand de balcoane, se urca pana in cupola larga, simbolizand Cerul ca un urias baldachin ridicat deasupra mormantului mucenicilor pe care se va sluji Sfanta Liturghie. Toate aceste elemente sunt specifice monumentelor funerare antice ale martyrioanelor. In plus, circulatia credinciosilor spre usile diaconesti ale altarului sau spre subsolul de sub altar sa fie rezolvata intr-un mod foarte practic, care descongestioneaza zona centrala, facilitand miscarile liturgice, anume prin deambulatoriile formate in zona marginala, exterioara octogonului central al martyrionului. Aceasta rezolvare este, si ea, inspirata tot din arta bisericeasca veche;
  • trapeza sa fie asezata fata in fata cu iesirea din biserica martyrion, pe axa Rasarit-Apus, ca o prelungire agapica a mesei euharistice. In manastiri trapeza este ca o a doua biserica, fiind loc de comuniune in Hristos, rugaciune, agapa, ascultare a citirilor din cuvintele Sfintilor Parinti. Trapeza este impodobita, ca si biserica, cu fresce reprezentand sfinti si momente din vietile lor;
  • in legatura cu martyrionul si cu trapeza sa fie zona de locuire monastica avvaton, adica o zona din manastire dedicata exclusiv monahilor, inaccesibila pelerinilor sau vizitatorilor. Acesta se dezvolta ca o latura de nord a unui atrium urias al martyrionului, atrium in componenta caruia intra si trapeza si zona de intrare si care cuprinde si un aghiasmatar sau fantana cu apa. Zona avvaton asigura o anumita intimitate si liniste atat de necesara monahilor aflati intr-o zona oraseneasca si va avea acces direct la martyrion printr-un pasaj. Ea va fi formata din paraclis de iarna, doua randuri de chilii cu utilitatile necesare, apartament arhieresc, o mica biblioteca monastica, etc;
  • rezolvarea in terase a proiectului, deoarece terenul se afla intr-o panta destul de accentuata. Partea superioara va fi ocupata de turnul-clopotnita care domina vizual si sonor blocurile si valea. Apoi zona monastica, dupa care, mai jos, pe platforma de mijloc, principala, se va afla biserica (se subliniaza si pe verticala centralitatea martyrionului) iar la nivelul de jos, muzeul cu Centrul de Studii Martirologice;
  • zona de nord (aflata in panta accentuata), care da spre primele blocuri ale orasului, sa fie amenajata ca zona-tampon, cu vegetatie: copaci inalti – mai ales in zona de margine -, apoi o alee ce serpuieste intre intrarea pietonala de sus si rotonda martyrionului, alee amenajata cu popasuri de belvedere, bancute, gardulet de piatra si umbrare cu vita de vie – simbolul lui Hristos si al muceniciei;
  • accesul auto si pietonal principal atat pentru Manastire cat si pentru Centru va fi dinspre strada de jos;
  • sa existe accesibilitate spre martyrion dinspre zona muzeului si a centrului de studii martirologice. Accesibilitatea se face pe la suprafata, dar si printr-un culoar subteran (care poate avea iluminare naturala din tavanul deschis pe alocuri) care sa aduca aminte de catacombele perioadei crestinismului primar. Acest culoar, amenajat ca osuar (oasele nu pot sta in muzeu, ci intr-un spatiu dedicat anume) in care vor fi asezate ramasitele pamantesti gasite in Rapa Robilor, face legatura concreta intre subsolul muzeului - amenajat ca o zarca, deci imitand conditiile de inchisoare grea comunista, izolator etc ‑, si zona de sub altar in care se afla numai acele ramasite care manifesta semne ale sfinteniei: miros frumos, izvorasc mir, aduc tamaduiri. Pelerinii sau vizitatorii vor putea incepe parcursul initierii lor fie dinspre biserica martyrion, coborand sub altar la mormantul mucenicilor (unde se pot inchina), trecand prin culoarul-osuar si ajungand la muzeu, fie invers, parcurgand un drum initiatic ce incepe din muzeu cu prezentarea patimirii lor si culminand cu proslavirea lor ca sfinti mucenici asezati la baza martyrionului;
  • o atentie deosebita am dat si conceperii si proiectarii Centrului de Studii Martirologice. In primul rand va exista un muzeu vizitabil de un mare numar de oameni (cu o intrare separata) si care va organiza expozitii permanente ce vor populariza rezultatele si productiile Centrului de Studii. Centrul va fi dotat cu o biblioteca cu sala de lectura (incapatoare, izolata fonic de zona muzeului si luminata natural printr-un sistem special de geamuri), videoteca si fonoteca (pentru stocarea si accesarea marturiilor inregistrate; acest gen de marturii vii sunt foarte importante pentru intelegerea epocii, a realitatilor inchisorilor comuniste, a participantilor la evenimente – martiri, marturisitori, supravietuitori, tortionari -, dar ajuta si la un tip de muzeificare foarte modern, prin care cercetatorul sau simplul vizitator poate relationa mai direct si surprinde mai usor, spontan realitatile invocate prin faptul ca se adreseaza mai multor simturi) dotate cu sala de lectura audio si video (de asemenea, izolata fonic si dispunand de separeuri si penumbra necesara), sala de prelucrare audio-video (pentru cercetatorii si expertii care vor putea realiza documentare ce vor putea fi folosite in cadrul Centrului si al muzeului, dar vor putea fi puse si in vanzare sau folosite alte modalitati de difuzare, in scopul popularizarii), sala de proiectii si conferinte (se vor organiza prezentari, proiectii, dar mai ales conferinte locale si internationale; utilarea salii va fi in consecinta). Am gandit aceste spatii in conformitate cu cele mai noi tehnici si metode folosite in biblioteconomie si muzeistica, in urma vizitarii si cercetarii bibliotecilor celebre din strainatate si a muzeelor premiate international;proiect Aiud_4_interior
  • de asemenea, legat de Centrul de Studii, sa existe un corp de locuit (dotat cu utilitatile necesare), cu cateva camere pentru cercetatorii ce vor ramane acolo pentru o anumita perioada. Acest corp de locuit are acces direct, printr-un culoar, la zona Centrului de Studii. Masa va putea fi luata intr-o sala speciala, aflata intr-un corp comun cu trapeza monastica si bucataria;
  • parcarea va fi asezata in zona opusa celei monastice (deci in fata muzeului), pentru a se asigura o liniste mai mare in biserica si in avvaton-ul calugarilor.

Am intocmit acest text de prezentare intrucat am inteles faptul ca opinia publica nu a avut acces pana acum la planurile mai detaliate si la explicarile necesare.

Astazi, 2 August 2009, la praznuirea Sfantului Imparat Justinian

extras din revista Atitudini, nr. 7, autori: Arhitect drd. Nicolae Tulban, prof. drd. Marian Maricaru

Coperta_nr7


[1] arhitectul Nicolae TULBAN este specializat in arhitectura bisericeasca, urmand un doctorat la Universitatea de Arhitectura si Urbanism «Ion Mincu» din Bucuresti si publicand diverse articole si studii pe aceasta tema; nu este la primul sau proiect bisericesc, lui datorandu-i-se, intre altele, si reabilitarea chiliei romanesti de la Kapsala, Sfantul Munte; Marian MARICARU, teolog specializat in arhitectura bisericeasca (a absolvit un masterat in Spatiul Sacru la Universitatea de Arhitectura si Urbanism «Ion Mincu» din Bucuresti, a publicat diverse articole si studii tematice si are in pregatire un doctorat pe aceasta tema la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Grecia), este urmasul unuia dintre cei care au fost intemnitati la Aiud; echipa pe care o formam are in momentul de fata in lucru proiecte si in ale parti ale tarii (comandate mai ales dupa ce unii preoti si episcopi au vazut si apreciat proiectului de la Aiud)

[2] cateva exemple din vechime ar fi mediile monastice ale Antiohiei, Alexandriei sau ale Tarii Sfinte (Sf. Sava, Sinai), iar mai apoi cele din capitala Imperiului Bizantin (in mod special man. Studion) si Sfantul Munte Athos (a se vedea si controversa isihasta in care erau implicati ierarhi, monahi si laici carturari de mare cultura, dar mai ales de autentica traire duhovniceasca) care au nascut pe marii Parinti ai Bisericii. La noi, in vremurile din urma, este de mentionat exemplul manastirii Neamt si al miscarii paisiene.

[3] Ca si in cazul altor biserici din epoca noastra, alegerea stilului reprezinta o provocare. Cu atat mai mult in cazul bisericilor de importanta majora, in care fiecare zona romaneasca si-ar dori sa se regaseasca prin stilul ei local. Acest lucru este, in realitate, imposibil intrucat este imposibila impacarea diferitelor stiluri regionale, eterogene, dezvoltate pe teritoriul actual al tarii noastre in evul mediu tarziu si sub influente straine. S-a gasit o solutie ce decurge firesc din arhitectura primului mileniu, specifica vechilor martyrioane, construite si la noi, ca peste tot, in acele vremuri, in zona Dobrogei si nu numai (dar ruinate de vremuri). La acest stil vor fi adaugate, pe cat posibil, elemente decorative specifice mileniului al doilea (stilul brancovenesc, moldovenesc etc.). Intrucat neamul nostru romanesc si martirii si marturisitorii sai ortodocsi pe care ii cinstim, nu au fost numai din zonele teritoriului actual al Romaniei, ci si din Basarabia, Bucovina, nord-vestul cedat (spre muntii Tatra), si de la Sud de Dunare (nu putini erau vlahi din Macedonia, Pind, Epir, Serbia, Cadrilater care se simteau la fel de romani, pentru ca si erau, dupa sange si traditii), am considerat ca singurul stil cu adevarat reprezentativ tuturor si care atesta tocmai unitatea, geniul intre popoare si vechimea noastra ca neam bimilenar este unul inspirat din cel in care au construit martyrioane si maretii nostri stramosi traco-latini (Sfintii Imparati si mari ctitori Constantin cel Mare si Justinian cel Mare) care au infiintat Imperiul Romeu crestin, numit atunci Romania. Istoricii il numesc astazi, conventional, Bizant, si arata ca a fost continuat pana in modernitate de „Bizantul dupa Bizant” (dupa celebra expresie a lui N. Iorga) din statele vlahe, latin-ortodoxe, Ungrovlahia si Moldovlahia. Utilizarea acestui stil in Aiudul Transilvaniei nu este decat inca o confirmare a continuitatii si vechimii neamului nostru aici. Sa nu uitam ca la Alba-Iulia, locul Marii Uniri, sub ceea ce mai tarziu a devenit catedrala romano-catolica, sapaturile arheologice au descoperit tot o rotonda bizantina datand din secolul IX!

Sursa: Apologeticum

Interviu cu Parintele Justin Parvu ( realizat de monahia Fotini, 6 iunie, 2009 )

SA NE RUGAM SA NU NE PARASEASCA PUTERILE SUFLETESTI

http://lh4.ggpht.com/_0fRzyX-JoL4/SWA7lQ_2btI/AAAAAAAAHH4/7TDhyN-b8Wk/s512/061%20Parintele%20Iustin%20Parvu%20Manastirea%20Petru%20Voda.jpgM: – Parinte,v-as ruga sa dati un sfat tuturor celor care au suferit fel si fel de piedici dinafara sau dinlauntru in aceasta lupta acerba impotriva insemnarii electronice si puterile lor sufletesti au inceput sa slabeasca, nesimtind ajutor sau intarire duhovniceasca de nicaieri.

P: – Dragii mei, sa nu ne mire asprimea sau amaraciunea acestei lupte in care ne-am angajat, pentru ca aceasta este soarta crestinismului – jertfa; chiar de la inceputurile sale crestinismul sa gasea in acelasi stadiu, cam cum ne gasim noi la ora aceasta. Si primii crestini au luat cu tot dinadinsul cutezanta, indrazneala aceasta de a marturisi, pentru ca numai asa se regaseau in cuvintele Mantuitorului : ,, Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri “ ( Mt. 10:32-33 ). Noi nu putem ceda in aceasta lupta de marturisire, pentru ca aceasta ar fi o lepadare de Hristos. Noi trebuie sa ne gasim pe baricade de marturisire pana in ultimul moment al vietii, pentru ca numai asa dovedim ca suntem lumina si fii ai crestinismului de odinioara. Sigur ca sunt vremurile acestea asa inspaimantatoare, pentru ca si noi suntem supusi firii cazute, si de aceea nu noi ci firea omeneasca din noi se teme, dar aceste greutati ce sunt puse inaintea noastra sunt spre rezistenta si intarirea sufletului nostru. Sa nu mai asteptam de la noi mari progrese duhovnicesti, pentru ca ne aflam fata in fata cu o neputinta a firii dusa la extrem, in care Dumnezeu a ingaduit sa ne lase singuri si neajutorati cumva. Neputinta firii se vadeste si lucrarea lui Dumnezeu in lume abia se mai intrezareste, incat pare ca ne-a parasit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este asa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, ca in slabiciune se vadeste puterea Sa, adica in asumarea smereniei si vederea neputintei firii in toata goliciunea ei. Dar mare este intelegerea acestei neputinte si asumarea ei, dupa cum zice si Sf. Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre parca: ,, Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui “, adica rezista sa vezi realitatea dura in care ne aflam si nu uita ca Dumnezeu ne rabda! E grea intr-adevar marturisirea si parca suntem cu totul descoperiti si neinarmati. Dar sa nu uitam ca nici apostolii, cand au plecat sa propovaduiasca adevarul Mantuitorului Hristos, nu au avut cu ei nici traista, nici baston, nu au luat cu ei nimic fara numai convingerile, curajul si moartea pentru adevar. Iata ca Dumnezeu ne da prilejul sa ne asemanam primilor crestini, pentru ca la fel suntem si noi la ora actuala; ne confruntam cu o lume cu totul potrivnica lui Hristos si noi, care mai traim asa catusi de putin, avem datoria sa ducem mai departe adevarul acesta prin marturisire, pentru a lasa mostenire generatiilor de dupa noi, un indemn marturisitor pentru cei care vor merge pe urmele lui Hristos. Bineinteles ca nu mai vedem noi o perioada de stralucire a crestinismului sau altii, dupa noi. Dar noi suntem convinsi ca biruinta este a lui Hristos si a Bisericii Sale, al carei trup suntem, si portile iadului nu o vor birui. Acesta este indemnul Mantuitorului la care trebuie sa fim atenti si sa ne gasim in pozitie de trezvie si rezistenta pe linia noastra, a Bisericii noastre strabune – ,, Fericita este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednica este sluga pe http://www.agenda.ro/pictures/diverse-3/pasaportbiometric_b.jpgcare o va afla lenevindu-se “. Sa fugim de aceasta lenevie si comoditate moderna, care duce la indiferenta si ignoranta. E o ispita mare modernismul acesta. Va trebui sa recitim cum traiau pustnicii odinioara, retrasi, departe de dulceata acestei lumi, incat nici macar un obiect din lumea aceasta nu suportau sa aiba cu ei acolo. Beau apa din pumn si o carau de la o distanta considerabila, intr-un vas de lemn, care pana la chilie ajungea la jumatate. Dar nu s-au menajat sa-si puna instalatie, apa curenta, sa faca canalizari. Nu! S-au lepadat cu totul de lucrurile acestea, si-au luat doi cartofi acolo si traista de faina si din radacinile ierburilor cu care ii binecuvanta Domnul traiau.

M : – Si credeti ca va fi o revenire la aceste vremuri?

P : – Pai, da, cred ca revenirea este deja pentru noi foarte evidenta si graitoare… motivata de interdictia aceasta de a nu putea cumpara si vinde, de a nu avea un adapost la umbra unei legi, ba dimpotriva, noi vom iesi de sub orice ocrotire de lege, si vom avea o soarta mai grea ca a unui animal, pe care tot il mai protejezi cumva. Si va veni vremea cand o sa se teama sa te primeasca cineva in casa ta. Iata am mai trait vremurile acestea, cum au fost partizanii din muntii Fagarasului care incercau sa se ascunda de teroarea comunista. Ei bine, unde sa te mai duci tu la un cioban, la o stana, sa-ti dea o cupa de zer ca sa bei sau sa-ti dea o bucatica de branza? Pentru ca, dupa cum se stie, au fost condamnati cate 10-15 ani pentru ca au dat mancare la un fugar. Pe vremea noastra acesti fugari mai gaseau inca pe ici pe colo adapost si alinare de la un om de buna credinta, dar acum, prin aceste cipuri si sistem de supraveghere, se induce in sufletele oamenilor ura aceasta netarmurita impotriva binelui si a dragostei; acest cip este de fapt implantarea urii in sufletele noastre, manifestata prin urmarire, condamnare, neincredere, banuiala, suspiciune – lucruri care pe parcurs vor sterge si cea mai mica urma de dragoste crestina.