Viata Sfantului Ioan de Kronstadt (20 decembrie)

Viaţa Sfântului Ioan de Kronstadt

Sfântul Ioan Serghiev din Kronştadt s-a născut la 19 oc­tombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata gubernie nor­dică a Imperiului ţarilor de la Marea Albă, Arhanghelsk, ca fiu al sărmanului paracliser Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. La Botez a primit, după frumoasa datină creştinească păstrată în poporul rus, numele sfân­tului în a cărui zi de pomenire se născuse, respectiv cel al Cuviosului ascet Ioan din Rila (Bulgaria, secolul XI), faţă de care va avea ulterior mare evlavie. în familie va primi educaţia religioasă ortodoxă de mare simplitate, profun­zime şi sensibilitate, tradiţională în satul rus.

Tatăl, care descindea dintr-o familie de preoţi din tată în fiu de peste 350 de ani, era mereu bolnav, decedând în 1851 în vârstă de 48 de ani. Iernile însă, el obişnuia să citească mereu întregii familii din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor. Mama era un exemplu de devotament şi rugăciune fierbinte şi statornică. Ea va trăi până la adânci bătrâneţi fiind marto­ra celebrităţii fiului ei, care o vizita şi consulta mereu cu respect şi veneraţie.

Tânărul copil va creşte sub dubla fascinaţie a slujbelor dumnezeieşti din biserica parohială a satului şi a maies­tuoasei naturi a nordului Rusiei pe care o va îndrăgi până la sfârşitul vieţii. Din pricina unei sănătăţi fragile, copilul a început să înveţe acasă abecedarul cu mari dificultăţi – învăţătura era pentru el un adevărat chin. Cu lacrimi în ochi mama sa se ruga la icoane pentru sănătatea copilului, îmboldit de pilda rugăciunii mamei, copilul a început să se roage şi el lui Dumnezeu să i se dezlege înţelegerea. Şi rugăciunea sa de copil i-a fost ascultată. în curând a putut să citească fără nici un fel de dificultate. Micuţul Vania face deci la o vârstă fragedă experienţa fundamentală şi care îi va marca întreaga sa existenţă, a puterii rugăciunii fierbinţi în credinţă şi simplitate. îşi înţelege şi vocaţia vieţii sale – aceea de a fi om al rugăciunii prin excelenţă, preot.

Ioan ajunge ultimul elev

La nouă ani este trimis la şcoala parohială din Arhan-ghelsk unde dificultăţile au reînceput. Separat de părinţi, ironizat de colegi pentru stângăciile sale ţărăneşti, singur, Ioan ajunge ultimul elev. Deznădăjduit, cade în genunchi şi recurge din nou la rugăciune, iar efectele ei nu întârzie să se facă simţite. Notele încep să crească, iar în 1851 absolvă şi seminarul din Arhanghelsk ca şef de promoţie.

Pe baza notelor bune primite este trimis cu o bursă la Academia duhovnicească (teologică) din Sankt Peterburg pe care o va absolvi în 1855 cu titlul de magistru (licenţiat), ca al 35-lea din 39 de candidaţi. Performanţele mai degra­bă mediocre ale studentului Ioan Serghiev în studiul aca­demic se explică în mare parte prin orientarea dominant scolastică a studiilor teologice în academiile Rusiei epocii, în ciuda eforturilor de reaşezare neopatristică întreprinse de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov (1789-1867).

Taciturn, se ruga mult şi citea intens nu atât cursurile, manualele şi bibliografia academică aridă, cât Vieţile Sfin­ţilor şi Comentariile la Evanghelii ale Sfântului Ioan Hri-sostom, precum şi inspiratele predici teologice ale mitro­politului Filaret. în discuţii vorbea mult, mai ales despre smerenie şi iubirea atoateiertătoare. însă, în ciuda firii sale interiorizate, viaţa monahală nu-1 atrage. îl înflăcă­rează în schimb zelul misionar, dorind să plece misionar în Siberia, China sau America.

Curând înţelege că impera­tivele misionare sunt deopotrivă de valabile pentru socie­tatea Rusiei vremii sale. în 1851, murind tatăl său şi ră­mânând singurul sprijin al familiei, se angajează copist la Academie pentru a putea trimite întreg salariul acasă. Du­pă o scurtă criză spirituală însoţită de depresie şi deznă­dejde, biruite tot prin rugăciune, se hotărăşte să se facă preot. într-un vis se vede preot slujind într-o biserică ne­cunoscută. La o serbare după absolvirea Academiei o cu­noaşte întâmplător pe fiica protoiereului Nesviţki din Kron-ştadt, Elisaveta Konstantinovna, cu care se va şi căsători la scurt timp.

La 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot pe seama parohiei Sfântul Andrei din Kronştadt – portul militar al Sankt Peterburgului – în locul socrului său, de eâtre episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovniceşti. Păşind pragul bisericii în care avea să slujească vreme de 53 de ani, şi-a dat seama uimit că era tocmai biserica ce i se arătase în vis prin pronia lui Dumnezeu ca răspuns la neliniştile şi mâhnirile sale anterioare.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică

Om simplu şi fire ţărănească dintr-o bucată, părintele Ioan nu era pentru jumătăţile de măsură. De aceea, el şi-a extrem de în serios vocaţia şi slujirea sacerdotală. Axată fundamental în jurul rugăciunii către Dumnezeu şi pentru oameni, aceasta lua forma slujirii active şi concrete a lui Dumnezeu şi a semenilor. Liturghia zilnică, predarea religiei în şcoala primară şi gimnaziu, predica, păstorirea sufletelor credincioşilor, milostenia şi caritatea activă faţă de cei săraci vor ocupa de acum neobosit, zi şi noapte, pentru peste o jumătate de secol, viaţa parohului din Kronştadt.

Îşi fixează regulile simple ale unei spiritualităţi sacerdotale exemplare, de la care nu se va mai abate. Hră­nită din citirea şi meditaţia asiduă a Sfintelor Scripturi împletite însă strâns cu adâncirea în săvârşirea zilnică a slujbelor dumnezeieşti, încununate de Sfânta Liturghie şi însoţite de o aprofundare a sensurilor teologice ale căr­ţilor de cult, şi, respectiv, cu intensificarea rugăciunii şi meditaţiei personale, a veghii interioare prin invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus şi ţinerea unui „jurnal” – această spiritualitate simplă şi la îndemâna tuturor cre­dincioşilor, fără eforturi şi cu obiective ascetice extraordi­nare, trebuia să susţină lucrarea istovitoare a împlinirii practice cu maximă conştiinciozitate a multiplelor îndato­riri şi responsabilităţi pastorale şi caritative.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică întorcându-se acasă din vizitele pe la bolnavi şi săraci abia după ora zece seara. Curând a descoperit că numai cele­brarea zilnică a Sfintei Liturghii şi împărtăşirea regulată cu Sfintele Taine îi pot da energia duhovnicească necesară pentru susţinerea unei activităţi literalmente crucifiante (în ultimii 35 de ani, cu excepţia zilelor când era bolnav sau călătorea, a slujit zilnic Sfânta Liturghie).

După o scurtă ezitare, preoteasa Elisaveta a înţeles să accepte regimul de înfrânare impus de celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii – soţii vor trăi toată viaţa ca frate şi soră -, precum şi retra­gerea discretă şi iubitoare în umbra celui care i-a adus aminte faptul ascetic elementar că, întrucât este preot, nu-şi mai aparţine luişi sau familiei, ci este prin excelenţă un „om pentru ceilalţi”.

Părintele Ioan îşi începe slujirea preoţească într-un moment extrem de defavorabil pentru Biserică. Viaţa reli­gioasă a Rusiei la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului XIX era profund marcată de consecinţele reformelor pe-trine menite să aducă Rusia pe calea modernizării. Practi­când cultul statului şi al naţiunii, regimul ţarist impusese o viziune reducţionistă, formalistă şi utilitarista despre religie şi Biserică, apreciate exclusiv din perspectiva con­tribuţiei lor la menţinerea moralităţii sociale şi susţinerea Imperiului. Educaţia religioasă şi practica liturgică erau dominate de formalism şi ritualism.

Cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist

Spovedania o dată pe an (în Postul Mare) era obligatorie pentru toţi cetăţenii ortodocşi, iar preoţii trebuiau să raporteze la poliţie achi­tarea acestei obligaţii „civice” (aşa-numita govenie). îm­părtăşania era recomandată doar o dată pe an (de Paşti) chiar şi de Catehismul mitropolitului Filaret. Credincioşii trăiau practic izolaţi de viaţa sacramentală şi harică a unei Biserici oficiale degradate la rangul unui simplu sector în cadru departamentului afacerilor interne al statului (ală­turi de poliţie şi jandarmerie).

Nu e nici o mirare că în aceste condiţii cultul divin ortodox devenise un simplu de­cor ritualist ce masca la oraşe materialismul cel mai cras şi indiferentismul spiritual al aristocraţiei şi elitelor, iar la sate obscurantismul şi superstiţiile de tot felul. Situaţia era, evident, agravată de decalajele economice şi sociale consi­derabile, şi de radicalizarea „intelighenţiei”, câştigată tot mai mult de ideile materialiste, socialiste şi revoluţionare

Pe acest fond de insatisfacţie generată de formalismul şi etatismul religiozităţii publice, dar în acord cu linia ge­nerală a reducţiei utilitariste şi ideologice a creştinismului la moralisme, pietisme, gnoze sau utopii secularizate, se înscrie şi deriva unei părţi însemnate a aristocraţiei peter-burgheze ca şi a unor întinse pături rurale spre sectaris­mul de tip neoprotestant. Anii 1860-1870 vor marca ast­fel ascensiunea „ştundismului” în satele din sudul Rusiei, iar în capitala Imperiului de pe malurile Nevei a „schismei din înalta societate” (cum o va numi scriitorul N. Leskov).

E vorba de epidemia de „conversiuni” de tip „revivalist” protestant produsă în nobilimea capitalei de predicile lor­dului G.V. Redstock (1843-1913) din anii 1874,1875-1876 şi 1878. în 1876 adepţii lui Redstock au întemeiat „Socie­tatea pentru promovarea gândirii religioase şi morale” con­dusă de un bogat filantropist din Sankt Peterburg, colo­nelul Vasili A. Paşkov, care şi-a pus palatul la dispoziţia organizaţiei şi a reuniunilor ei. Cenzura şi poliţia secretă ţaristă însă nu vor tolera activismul predicatorial şi filan­tropic al „paşkovismului”, suprimând reuniunile şi deter­minând în 1884 exilarea din Rusia a liderilor mişcării.

Secularizat, acest pietism individualist, moralist şi ni­hilist, îşi va găsi expresia doctrinară şi literară în „tolsto-ism”. Contemporan al părintelui Ioan, Lev Tolstoi (1828-1910) îşi va alcătui între 1880-1896 propriul „creştinism” şi propria sa „Evanghelie”, formulată în polemică deschisă cu statul ţarist şi Biserica Ortodoxă. Premiza fundamentală este cea a contradicţiei pretins ireconciliabile dintre Evan­ghelie şi Biserică, dintre Evanghelie şi civilizaţie (stat, cul­tură, tehnică, ştiinţă). Toate acestea ar bloca accesul la „creştinismul” autentic. Vinovate în primul rând de falsifi­carea Evangheliei prin „absurdităţile” dogmelor şi „super­stiţiile” riturilor ar fi Bisericile. Ele ar „hipnotiza” masele prin seducţia estetică a cultului şi le-ar „idiotiza” prin vio­lenţa ascetică a rugăciunii, posturilor şi supunerii oarbe faţă de autorităţi.

Tot efortul lui Tolstoi se va concentra în direcţia unei recreări a „creştinismului” ca religie morală şi umanitară, antistatală şi antiintelectuală. Ritualurile tre­buie excluse, dogmele eliminate, Vechiul Testament desfi­inţat, iar Noul Testament şi Evangheliile sever epurate de teologia („kabalistică”) paulină şi de miracole (naştere vir­ginală, înviere). întreg „creştinismul” s-ar reduce la „mo­rala” Predicii de pe Munte, concentrată şi ea în cinci pres­cripţii (afirmate sentenţios de prinţul Nehlindov în finalul romanului învierea, 1899) culminând în „neîmpotrivirea la rău”. în ultimă instanţă „sectarismul” educat al tolstois-mului ducea la o versiune nihilistă, gnostică, secularizată», a „creştinismului” constituit printr-un refuz nonviolent, dar nu mai puţin radical şi anarhic, al istoriei, Bisericii, statului, proprietăţii, serviciului militar şi culturii, dublat de o „trezire” morală de tip individualist şi întoarcerea la viaţa „simplă” şi nefalsificată a unui „popor” idealizat.

În criză în societatea Rusiei secolului XIX se afla deci însăşi înţelegerea naturii ecleziale a experienţei creştine, Biserica în specificul identităţii ei spirituale şi practica ei concretă, liturgic-sacramentală şi socială, mistică şi istori­că. O revigorare a conştiinţei ecleziologice axată pe ideea „sobornicităţii” o declanşaseră, ca reacţie, gânditorii reli­gioşi ruşi slavofili (mai cu seamă A. Homiakov). însă pro­iectul lor ecleziologic era unul tipic romantic, naţionalist, pur speculativ şi grevat de tendinţe utopice şi ideologice, fiind orientat în principal în direcţia unei demarcări criti­ce faţă de creştinismul occidental individualist (decăzut), căruia îi contrapunea imaginea idealizată a unui creşti­nism comunitar, autentic, păstrat de „poporul” rus (Bise­rică şi popor se identificau periculos în viziunea slavofilă, în experienţa misticei şi integratoarei „sobornicităţi”, de-ghizament religios al noţiunii „atotunităţii” din idealismul german).

Îşi împărţea banii şi hai­nele săracilor şi cerşetorilor, cerceta zilnic pe bolnavi şi familiile nevoiaşe pline de copii flămânzi, degeraţi, bolnavi…

Pe acest fond al unei Biserici contestate şi falsificate, denigrate sau inadecvat exaltate, trebuie înţeleasă semni­ficaţia profund teologică şi profetică a activităţii şi gândirii părintelui loan Serghiev din Kronştadt. Cu un remarcabil simţ al concretului, el a reuşit să reimpună în conştiinţa contemporanilor însăşi realitatea „pragmatică”, liturgică şi sacramentală, personală şi comunitară, mistică şi socială a Bisericii. în faţa reducţiei simplificatoare a creştinismului la morală, la etica şi pietatea individuală, Biserica reapare din nou ca realitate divino-umană întrupată în cult şi cari­tate, ca o comuniune vie („familie”) a oamenilor în Hristos şi Duhul Sfânt, cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ca loc al Adevărului şi Libertăţii autentice.

Doar Liturghia şi Tai­nele Bisericii aduc oamenilor eliberarea din sub sclavia torturantă a păcatului şi, astfel, adevărata pace şi bucurie în har şi libertate. Iar un rol hotărâtor în realizarea Bisericii ca realitate mistică şi socială îi revine preotului: om al rugăciunii arzătoare, al Duhului Sfânt şi al iubirii, el este înger în trup, profet şi slujitor al lui Dumnezeu în cultul divin şi păstor al credincioşilor în societate, deschis spre toate nevoile lor, pe calea împărăţiei lui Dumnezeu, al cărei pronaos e Biserica şi Liturghia ei.

Este greu de imaginat un contrast mai puternic ca acela existent iniţial între mentalitatea şi zelul eclezial şi liturgic al părintelui loan şi indiferenţa generalizată faţă de viaţa liturgică a Bisericii din Rusia epocii sale în general, din parohia sa în special. Kronştadtul ducea viaţa deloc vir­tuoasă, plină de patimi şi mizerii morale şi sociale a unui port militar şi loc tradiţional de exil intern pentru declasa­ţii capitalei Imperiului. Plin de marinari, militari şi lucră­tori portuari, de cârciumi, vagabonzi şi prostituate, de cer­şetori şi oameni sărmani, el era departe de a fi o cetate a pietăţii. Dimpotrivă. Mizeria făcea casă bună cu viciul. La început tânărul preot a încercat să întoarcă „oile pierdute” prin discuţii şi predici moralizatoare.

Nu numai că n-a avut nici un succes, dar s-a expus deriziunii şi umilinţelor de tot felul. A câştigat mai mult prin exemplul personal, respectiv prin abnegaţia cu care-şi împărţea banii şi hai­nele săracilor şi cerşetorilor, şi prin cercetarea zi de zi a bolnavilor şi familiilor nevoiaşe pline de copii flămânzi, degeraţi, bolnavi, împreună cu care se ruga şi cărora le aducea şi ajutoare materiale. A ajuns foarte iubit de copii şi cerşetori („regimentul părintelui loan”, cum li se spu­nea). Coborându-se în cocioabele sărmanilor, nu ocolea nici sufletele celorlalte categorii sociale. Pe toţi îi compă­timea, sfătuia, ajuta.

Trăia pe atunci în Kronştadt o văduvă evlavioasă, Paraskovia Ioanovna Kovrighina, care se mutase în Kron­ştadt cu binecuvântarea duhovnicului ei. părintele Ilarion. Ucenic al Sfântului Serafim din Sarov (t 1833), acesta a îndemnat-o înainte de a muri, în chip profetic, să meargă la Kronştadt pentru că acolo este un mare luminător al lui Hristos pe care să-1 ajute şi să-1 slujească. Aceasta a început să-i ceară părintelui loan – pe atunci încă necunoscut – să mijlocească în rugăciune pentru oamenii nevoiaşi pe care-i ştia.

Rugăciunea sa a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări

La început părintele loan n-a îndrăznit, pretex­tând nevrednicia sa personală. însă în cele din urmă şi nu de bunăvoie, s-a lăsat convins. Credinţa copilului în pute­rea rugăciunii a reînviat, şi acum preotul matur, cu studii academice, a început din nou să se roage cu aceeaşi încre­dere şi la fel de fierbinte pentru oameni, ca şi băieţelul de şase ani care se ruga pentru ca să înţeleagă semnele din abecedarul său.

Şi tot ca odinioară, rugăciunea sa din faţa sfântului al­tar sau din casele oamenilor a fost ascultată şi a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări. Esenţial în ce priveşte minunile părintelui loan – care era departe de a fi un taumaturg specializat sau şaman improvizat – e fap­tul că aceste vindecări erau numai şi numai efectul rugă­ciunii. Trebuia să se roage împreună nu numai preotul, dar şi rudele celui bolnav şi toţi cei prezenţi, pentru ierta­rea păcatelor, mântuirea sufletului şi întoarcerea tuturor la Dumnezeu. Părintele loan ştia foarte bine – o arată „Jurnalul” său – că nu el, ci Dumnezeu lucrează minuni tot celui ce se roagă cu credinţă în făgăduinţa Domnului: „Toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Fapt elocvent şi demn de remarcat e că părintele loan nu refuza să se roage nici chiar pentru cei de alte credinţe şi străini. Deşi era ortodox, convins de Adevărul dumneze­iesc păstrat în întregimea lui în Biserica Ortodoxă, nu pri­vea „de sus” la cei de alte credinţe şi nu făcea nici o deose­bire în mijlocirile sale între ortodocşi şi neortodocşi.

Când slujea Sfânta Liturghie se auzeau mereu nume străine ce aparţineau evident unor oameni de alte credinţe. I se adresau pentru rugăciune nu numai creştini de alte confe­siuni, catolici sau protestanţi, dar şi necreştini, musul­mani, evrei, tătari. Părintele loan se ruga pentru toţi cei ce credeau sincer în Dumnezeu. într-o zi a venit la biserică o tătară. „Crezi în Dumnezeu?”, a întrebat-o părintele loan. „Da”, a răspuns ea. „Bine, îngenunchează şi roagă-te Dum nezeului tău şi eu mă voi ruga Dumnezeului meu.” Şi Dum­nezeu a împlinit rugăciunea femeii.

între anii 1870-1880 vestea despre neobişnuitul preot din Kronştadt, despre viaţa sa sfântă, despre rugăciunile şi vindecările sale a început să se răspândească în Rusia. O declaraţie de mulţumire publicată la 20 decembrie 1883 într-un ziar de mare tiraj avea să-1 facă cunoscut întregu­lui Imperiu, de la Baltica şi până în Siberia orientală.

Mii de pelerini vor începe să vină la Kronştadt pentru mărturisire şi împărtăşire, sute (uneori mii) de telegrame de mulţumire şi de cerere pentru rugăciune soseau zilnic şi mai cu seamă în Postul Mare.

Centrul vieţii părintelui loan era însă săvârşirea slujbe­lor dumnezeieşti şi mai cu seamă a Sfintei Liturghii. Prin exemplul şi prin predica sa el arăta concret centralitatea definitivă şi de neînlocuit a vieţii sacramentale şi liturgice a Bisericii în viaţa creştină autentică, pentru fiecare cre­dincios în parte. Există câteva impresionante mărturii ca­re ne descriu în detaliu felul unic în care părintele loan celebra cultul divin şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sfântul Andrei din Kronştadt, în faţa a mii de credincioşi veniţi din întreaga Rusie (până la 7000-8000 în Postul Mare).

Era aşteptat de zeci de oameni săraci care-i cereau milostenie

Sculat la ora 4 dimineaţa, îşi spunea rugăciunile de pregătire ale preotului pentru slujirea Sfintei Liturghii, plimbându-se prin grădina casei parohiale. La ieşirea din casă în drum spre biserică era aşteptat de zeci şi zeci de oameni săraci care cereau milostenie. După împărţirea milosteniei, însoţit de mulţime, părintele loan intra în bi­serică pe uşa laterală a altarului, căci nu era posibil să se pătrundă în biserică pe uşa mare. Deşi era înghiontit din toate părţile de popor, nu-şi pierdea sub nici un chip blân­deţea şi seninătatea feţei. Se îmbrăca în veşminte roşii (culoarea sa preferată) şi săvârşea el însuşi slujba utreniei. Nu se lăsa afară nici o stihiră, nici un canon, se cânta şi se citea tot. Fire iute, nu-i plăcea slujirea întinsă, lungă. Ce­rea explicit cântăreţilor şi diaconilor să cânte şi să citească vioi şi în acelaşi timp lămurit şi, mai ales, cu inimă, să lo­vească nu aerul ci inimile cu glasul lor. Canoanele de la utrenie le citea la strană el însuşi.

Nu citea, ci vestea cu înţeles, ca într-o convorbire directă cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Pentru ectenii intra în sfântul altar căzând în genunchi în faţa jertfelnicului, rezemându-şi capul de mâinile încrucişate sub care se aflau hârtiuţele cu numele viilor şi morţilor ce trebuiau pomeniţi. In timp ce la strană se citeau ceasurile, începea pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Dădea o im­portanţă deosebită săvârşirii proscomidiei, la care se adu­ceau în coşuri mari până la 5000 de prescuri. în timpul celebrării exclama către preoţii coliturghisitori: „Ce bune sunt toate la noi, părinte! Mare lucru este această pros-comidie! O întreagă lume e pe sfântul disc! Dar la alţii [creştini] nu e nimic asemănător. Ei n-au proscomidie!” „Priviţi, părinţilor! Iată-l pe Hristos! E aici între noi, şi noi lângă El ca Apostolii!”

Sfânta Liturghie părintele Ioan o celebra într-un ritm alert, interiorizat, cu cutremur mare, cu rugăciuni şi la­crimi, dar în acelaşi timp sobru şi plin de măreţie. Departe de orice pietism şi sentimentalism lacrimogen, încerca să sensibilizeze în toţi participanţii conştiinţa prezenţei mis­terului liturgic, ca dar neasemănat către oameni al iubirii lui Dumnezeu, şi intrare reală a credincioşilor la ospăţul împărăţiei Sale. „Liturghierul” aproape că nu-1 mai des­chidea, fiindcă ştia pe de rost toate rugăciunile. Rugăciu­nile le rostea cu jumătate de glas, concentrat, adăugând însă foarte mult de la sine, uneori în taină alteori în auz (rugăciunile acestea adăugate pot fi citite în volumul de faţă). Ecfonisele le rostea cu ochii închişi, adâncit în sine, trăind parcă pe altă lume. întâia parte a Liturghiei era pentru el partea rugătoare, de mijlocire a sa pentru oa­meni, pentru a căror izbăvire şi mântuire se ruga lui Dum­nezeu cu patos, stăruinţă şi îndrăznire.

Odată cu cântarea Heruvicului începea al doilea suiş al Sfintei Liturghii. Pă­rintele Ioan se cufunda în meditaţie asupra adâncurilor tainei mântuirii noastre în Hristos, retrăind parcă aievea odată cu Vohodul Mare patimile Domnului Hristos: Gheţi-manii, pretoriul, Goîgota, punerea în mormânt. Adeseori îşi scotea batista pentru a-şi şterge lacrimile ce i se scur­geau tăcut pe faţă din adâncul străpungerii inimii în faţa prezenţei reale, vii şi lucrătoare, în misterul liturgic a în­suşi Domnului Iisus. înălţând inimile tuturor spre cer lao­laltă cu îngerii, se ridica odată cu ridicarea Sfintelor Da­ruri spre bucuria învierii şi venirii Lui pe sfântul altar sub chipul Pâinii şi Vinului prefăcute prin Duhul Sfânt în Tru­pul şi Sângele Domnului.

Toţi cei din biserică trebuiau să se roage împreună cu preotul chemând pe Duhul Sfânt şi rostind alături de el troparul „Doamne, Cel ce pe Preas­fântul Tău Duh…”. îndată după minunea prefacerii euha-ristice îi plăcea să rostească cu glas tare: „Dumnezeu S-a arătat în trup! Cuvântul trup S-a făcut!” Apropiindu-şi apoi faţa când de Sfântul Disc, când de Sfântul Potir, ros­tea, ca un prunc gângurind spre maica sa, marea rugăciu­ne de mijlocire a preotului pentru întreaga Biserică şi pen­tru toată lumea. în momentul împărtăşirii cu Sfintele Tai­ne, părintele Ioan devenea tot flacără şi se umplea până la lacrimi de o intensă bucurie duhovnicească pe care căuta zadarnic să şi-o ascundă de coliturghisitorii săi.

Sursa: Sfantul Ioan de Kronstadt

Cititi, va rog, si o profetie a Sfantului: Descoperire cereasca aratata in vis Sfantului Ioan de Kronstadt

De asemenea, va rog sa cititi si: Cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt despre Impartasirea cu Sfintele Taine

Cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt despre Impartasirea cu Sfintele Taine

Zice dumnezeiescul Pavel: “Pentru aceasta multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi raposeaza” ( I Corinteni 11, 28-30 ), adica mor sufleteste. Si aceasta zice Sfantul Apostol pentru ca unii, fiind nevrednici, se impartasesc, si din cauza aceasta ajung bolnavi, neputinciosi si multi dintre ei mor. Noi stim ca toti oamenii se imbolnavesc trupeste si nimeni nu este scutit de neputinta si de moarte. Insa boala si neputinta, precum si moartea celor ce se fac vinovati de Trupul si Sangele Domnului nu sunt obisnuite, ca la toti oamenii. De obicei la acestia bolile si neputintele sunt mai mult sufletesti, dar se rasfrang si asupra trupului. La ei vine boala pe neasteptate si fara sa aiba vreo pricina fireasca. Ii ajunge de obicei paralizia sau boala grea la creier. Mai toti au fiori de frica, neastampar si sunt cu ideea ca ii urmareste cineva si ii persecuta. Intocmai cum spune Sfanta Scriptura despre Cain. Acela s-a facut vinovat de sangele fratelui sau, iar cel care indrazneste la Sfintele Taine, fara sa aiba dezlegare de la duhovnic, se face vinovat Trupului si Sangelui celui scump al Domnului. Iata pentru ce Sfintii Parinti ii aseamana pe acestia cu vanzatorul Iuda Iscarioteanul. ( Sfantul Ioan Iacob Hozevitul )

 

Impartasindu-te cu Sfintele Taine, adu-ti aminte neincetat Cine Se afla intru tine si in Cine trebuie sa fii. Impartasindu-te cu blandul si neprihanitul Miel, trebuie sa fii tu insuti un miel fara rautate si fara de prihana; impartasindu-te cu deplinatatea tuturor bunatatilor, nu trebuie sa mai tanjesti dupa bunatatile pamantesti sau sa le doresti pentru semenii tai; impartasindu-te cu Cel ce imparateste intru cele inalte, cugeta si tu la cele inalte, lasand intelepciunea pamanteasca, trupeasca si grabindu-te spre limanul ceresc si vesnic.

De ce ne impartasim cu Trupul si cu Sangele lui Hristos? Pentru a ne curati de pacat, a ne lumina, sfinti, innoi, a ne lepada de patimile pamantesti, pentru a cugeta la Cele inalte, acolo unde Hristos sade de-a dreapta Tatalui, fiindca Hristos, Cel ce salasluieste in noi, Se afla in cer. Tu, preotule, cugeta cu deosebire la cele inalte, dispretuind toate patimile cele de jos. Ce bine este sa te impartasesti cu Sfintele Taine pe stomacul gol, adica dupa infranarea din ajun! Cata pace, dulceata, indrazneala, largime, usurare a sufletului! In Sangele Tau, Doamne, se ineaca toate pacatele mele, prin El sunt izbavit de tot raul, intristarea si boala, si mi se daruieste tot binele: lumina si putere, odihna, bucurie, fericire, viata desavarsita. Iata ce simt de fiecare data dupa ce ma impartasesc cu Sfintele Taine nu spre judecata sau oasanda, ci spre indrazneala, cu credinta si iubire. Ce I-as putea aduce sau ce I-as putea da Imparatului Meu si a toata faptura, Cel atat de marinimos si fara de moarte, pentru nemasuratele si feluritele binefaceri ale Sale fata de mine? Chiar daca, Imparate Sfinte, Ti-as aduce cantari de lauda multe cat nisipul marii, nu m-as arata in chip desavarsit vrednic de ceea ce mi-ai dat! Slava Domnului nostru Iisus Hristos si Datatoarelor de viata Sale Taine!

Am avut prilejul sa vad bolnavi ce se topeau ca ceara de suferinta, cu totul slabiti si istoviti, dar care atunci cand se impartaseau cu Dumnezeiestile Taine, pe care le cereau fie la sfatul meu, fie din indemnul propriei lor inimi, se restabileau degraba in chip minunat. Astfel, l-am impartasit de doua ori, in zile diferite, pe un batran trecut de 80 de ani ce traia cu familia sa in saracie, intr-un moment cand boala ajunsese intr-o faza disperata, cand el isi pregatise testamentul si cand ii binecuvantase pe toti ai casei, si in amandoua randuri, a doua sau a treia zi dupa impartasanie, el s-a ridicat din pat si s-a inzdravenit. La gimnaziu, un elev din clasele inferioare era de trei luni bolnav de o congestie a stomacului; nu mai avea pofta de mancare si in ultimul timp slabise de tot, ajungand ca un schelet, si era la un pas de moarte. L-am vazut, l-am sfatuit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine, am izbutit sa trezesc in el aceasta dorinta. Apoi, in scurta vreme, m-am dus sa-l impartasesc; l-am impartasit si bolnavul a inceput sa manance, sa bea, s-a inzdravenit in scurta vreme, s-a ridicat din pat gata sa se duca la clasa.

Un alt baiat, fiul unui negustor, era bolnav de sase saptamani, avea febra mare si, indata ce l-am impartasit cu Sfintele Taine, s-a inzdravenit. Organismul lovit de boala sta parca in asteptarea Dumnezeiescului Trup si Sange, si atunci cand le primeste, indata prindre viata, se insanatoseste. Am dat doar exemplul a trei cazuri care mi-au venit in minte pe loc. Dar martori imi sunt Dumnezeu si constiinta mea de preot ca asemena cazuri de inzdravenire rapida a bolnavilor, dupa impartasirea cu Dumnezeiestile Taine, sunt nenumarate. Datatorul-de-viata, Cel ce salasluieste intreg in Facatoarele-de-viata Sale Taine, a daruit adeseori sanatate si viata suferinzilor aflati la un pas de moarte si de la care El mai astepta inca roade bune.

De ce oare, dupa toate acestea, crestinii se tem sa cheme preotul la capataiul omului bolnav, crezand ca l-ar putea inspaimanta cu gandul apropierii mortii? In felul acesta ei fac ca bolnavul sa se stinga, rapus de boala, fara crestineasca mangaiere, fara izvorul nemuririi: Sfantul Trup si Sange al lui Hristos. Ce putina credinta! Cata diavoleasca orbire! Se tem de Hristos, Datatorul-de-viata si de Facatoarele-de-viata Sale Taine! Se tem de Preadulcele nostru Mantuitor! Nu trebuie sa se teama de Sfintele Taine, ci sa doreasca cu tot sufletul impartasirea cu ele chiar de la inceputul bolii fiecarui bolnav, pentru ca inainte de orice doctorie sa primeasca Doctoria Dumnezeiasca!

Noi insine trebuie sa facem asa si sa-i sfatuim si pe altii sa faca la fel. Atunci bolile noastre cele mai grele ar trece foarte repede si nu ne-ar istovi tinandu-ne la pat; am fi scutiti atunci de tratamentul sacaitor cu tot felul de doctorii; n-am mai da banii pe la doctori si pentru medicamente, acestia putand sa ne ramana pentru ajutorarea oamenilor sarmani sau pentru nevoile noastre. Nu sunt impotriva doctorilor si nici a mijloacelor naturale de vindecare; doctorii sunt necesari; Domnul ni i-a daruit; iar mijloacele de vindecare tot Domnul ni le-a aratat, dar la ele trebuie recurs dupa administrarea Doctoriei Minunate; medicamentele trebuie date neintarziat atunci cand boala apare subit si nu sufera amanare in privinta ajutorului medical.

A nu te impartasi multa vreme cu Sfintele Taine e o nenorocire; sufletul incepe sa raspandeasca duhoarea pacatului, puterea acestuia crescand pe masura a cat timp nu ne cuminecam cu Datatorul-de-viata.

Ce Taina mantuitoare, indumnezeitoare, a predat Domnul in mainile preotului atunci cand i-a incredintat savarsirea, prin harul preotiei si cu puterea Sfantului Duh de-viata-facatorul, a Tainei preacuratului Sau Trup si Sange! Cata sfintenie si cata fericire duhovniceasca se cuvine sa aiba persoanele care savarsesc aceasta Taina cereasca si care se impartasesc adeseori cu ea, aducand la randul lor fericire si bucurie multimii norodului care se impartaseste!

Ce plina de lumina si de slava este acea Biserica ce are asemenea Taine, predate ei de Insusi Domnul – Viata a toate, si pe care le-a pastrat neschimbate, sfinte de la inceputuri si pana acuma!

Ce maretie infricosatoare, ce dreptate nesfarsita, ce bunatate nemasurata cuprinde in sine jertfa pe care o aduce preotul la savarsirea Liturghiei a toata lumea si cum trebuie sa fie preotul care aduce asemenea jertfe! De cata iubire de oameni trebuie sa fie patruns; cat de sfant trebuie sa fie, lipsit de orice patima! Cum trebuie sa se pregateasca intotdeauna pentru slujirea Liturghiei!

La savarsirea Liturghiei tot neamul crestinesc dreptslavitor e adus la un numitor comun: adica la Trupul cel Unul al lui Hristos ( Biserica este Trupul lui Hristos ) si la Capul ei unic – Hristos, iar cel ce savarseste aceasta dumnezeiasca slujba a-toata-lumea, cu adanca credinta si cu dreptate in inima, lucreaza mantuitor si activ asupra intregii Biserici sobornicesti, asupra tuturor celor trei parti ale sale: cereasca, pamanteasca si subpamanteana. Sa dea Dumnezeu ca aceasta slujba sa fie savarsita intotdeauna cu evlavie, cu inima curata, cu o inima in care sa incapa intreaga plinatate a Bisericii!

Descoperire cereasca aratata in vis Sfantului Ioan de Kronstadt

,, Doamne, binecuvanteaza! In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Eu, mult pacatosul Ioan de Kronstadt scriu aceasta descoperire cereasca vazuta de mine si va spun adevarul, tot ce am auzit si am vazut intr-o vedenie ce mi s-a arat intr-o noapte de ianuarie, in 1901.

Ma infior de cele vazute, gandindu-ma ce va fi cu lumea cea pacatoasa. Mania lui Dumnezeu va lovi in curand, pe neasteptate, pentru ticalosia noastra. Scriu si imi tremura mainile si lacrimile imi curg pe obraz. Doamne, da-mi tarie si putere, da-mi adevarul Tau si vointa Ta de la inceput pana la sfarsit, ca sa descriu tot ce am vazut!

Aceasta vedenie a fost asa: dupa rugaciunea de seara m-am culcat sa ma odihnesc putin, fiind foarte obosit. In chilie era semiintuneric. In fata icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu a trecut nici o jumatate de ceas ca am auzit un zgomot usor, cineva s-a atins de umarul meu si cu o voce blanda a zis incetisor: ,, Scoala-te, robul lui Dumnezeu, si mergi cu voia lui Dumnezeu! “. M-am ridicat si am vazut langa mine un staret minunat, cu plete albe, intr-o mantie neagra, cu toiagul in mana. M-a privit binevoitor, iar eu de frica mai ca n-am cazut jos; mainile si picioarele incepura sa-mi tremure, voiam sa spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Staretul m-a insemnat cu semnul crucii si sufletul mi s-a facut usor si vesel. Dupa aceea mi-am facut eu singur semnul crucii.

Mi-a aratat apoi, cu toiagul, spre peretele de asfintit. (…) Apoi, dintr-o data, peretele a disparut, iar eu l-am urmat pe staret pe un camp verde. Si am vazut o multime de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte; cruci mari de lemn, de lut si de aur. L-am intrebat pe staret: ,, Ale cui sunt aceste cruci? “, iar el mi-a raspuns cu blandete: ,, Ale celor care au patimit pentru credinta in Hristos si pentru cuvantul lui Dumnezeu au fost ucisi si au devenit mucenici! “. Si iarasi am mers mai departe. Deodata am vazut un rau plin de sange si l-am intrebat pe staret: ,, Ce sange este acesta? Atat de mult s-a varsat? “. Staretul a privit in jur, zicand: ,, Acesta este sangele dreptmaritorilor crestini! “. Mi-a aratat apoi un nor si am vazut mai multe sfesnice albe arzand, care incepura sa cada la pamant, unele dupa altele, cu zecile, cu sutele. Si cazand la pamant se stingeau prefacandu-se in praf si cenusa. Dupa aceea staretul mi-a zis: ,, Vino si vezi! “. Si am vazut pe nori sapte sfesnice arzand. Si am intrebat: ,, Ce inseamna aceste sfesnice cazatoare? “. ,, Asa vor cadea in erezie Bisericile Domnului, iar cele spate sfesnice de pe nori sunt cele sapte Biserici Apostolesti si Sobornicesti care vor ramane pana la sfarsitul lumii “.

Staretul mi-a aratat apoi in sus, si atunci am vazut si am auzit cantarea ingerilor. Ei cantau: ,, Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot! “. Multime multa de norod inainta cu lumanari in maini, cu fete radioase si vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii si un numar mare de mireni, tineri, adolescenti si chiar copii. L-am intrebat pe minunatul staret: ,, Acestia cine sunt? “. ,, Acestia toti toti au patimit pentru Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si pentru sfintele icoane! “. L-am intrebat pe Marele Staret daca pot sa ma alatur si eu la aceasta procesiune. Staretul mi-a raspuns: ,, E prea devreme pentru tine, mai rabda, nu este binecuvantare de la Domnul! “.

Si am vazut iar un sobor de prunci care au patimit pentru Hristos din pricina regelui Irod si au primit cununi de la Imparatul Ceresc. Si iarasi am mers mai departe si am intrat intr-o biserica impunatoare. Am vrut sa-mi fac cruce, dar staretul m-a oprit: ,, Nu trebuie! Aici este uraciunea pustiirii! “. Acea biserica era tare mohorata. Pe masa din altar – stea peste stea; in jur ardeau lumanari de smoala care trosneau ca vreascurile; potirul era plin de ceva rau mirositor; prescurile – insemnate cu stele; in fata prestolului statea un preot cu fata catranita, iar sub prestol o femeie, o femeie, rosie toata, cu stea in frunte striga de rasuna biserica: ,, Sunt libera! “.

Doamne fereste, ce grozavie! Oamenii aceia incepura sa alerge ca niste smintiti in jurul prestolului, sa strige, sa suiere, sa bata din palme si sa cante cantece dezmatate. Si deodata a strafulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet napraznic, pamantul s-a cutremurat si biserica s-a prabusit; si femeia si oamenii aceia si preotul s-au pravalit cu totii in adancul beznei, in abis. Doamne fereste si apara, ce grozavie!

Am privit inapoi. Staretul se uita si el la ceva m-am uitat si eu. ,, Parinte, spune-mi ce-i cu aceasta infricosatoare biserica? “. ,, Acestia sunt cetatenii universului, ereticii, cei care au parasit Sfanta si Soborniceasca Biserica si au acceptat innoirile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; intr-o astfel de biserica nu se posteste si nu poti sa te impartasesti! “. M-am infricosat zicand: ,, Doamne, vai noua, ticalosilor – moarte! “. Staretul m-a linistit insa, spunandu-mi: ,, Nu te scarbi, ci roaga-te! “. Si iata, am vazut o multime de oameni care se tarau, chinuiti de o sete cumplita, iar pe frunte aveau stele. Cand ne-au zarit, au inceput sa strige: ,, Sfinti Parinti, rugati-va pentru noi. Tare greu ne este si nu putem sa ne rugam. Tatii si mamele noastre nu ne-au invatat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos. N-am primit Sfantul Mir, nici pe Duhul Sfant, iar semnul crucii l-am refuzat! “. Si au inceput sa planga.

L-am urmat pe staretul, care mi-a facut semn cu mana: ,, Vino si vezi “. Si am vazut un munte de trupuri neinsufletite, manjite cu sange. M-am speriat foarte si l-am intrebat pe staret: ,, Ale cui sunt trupurile acestea?”. ,, Acestea sunt trupurile celor din cinul monahicesc care au refuzat pecetea antihristica si au suferit pentru credinta in Hristos, pentru Biserica Apostoleasca. Pentru asta s-au invrednicit de sfarsit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roaga-te pentru robii lui Dumnezeu!”

Deodata staretul s-a intors spre nord, facandu-mi semn cu mana. M-am uitat si am vazut un palat imparatesc. In jurul lui alergau caini, fiare turbate si scorpioni care sa catarau pe ziduri, zbierau si isi infigeau coltii. Iar pe tron l-am vazut pe tar. Cu fata palida, plina de barbatie, citea rugaciunea lui Iisus. Brusc a cazut mort. Coroana s-a rostogolit. Unsul lui Dumnezeu a fost calcat in picioare de fiare. M-am ingrozit si am plans amarnic. Staretul mi-a pus mana pe umarul drept: l-am vazut pe tarul Nicolae al II-lea in lintoliu alb. Pe cap avea o cununa de ramurele inverzite; cu fata palida, insangerata, la gat purta o cruce de aur. Soptea usor o rugaciune. Dupa care mi-a zis cu lacrimi in ochi: ,, Parinte Ioane, roaga-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor crestini ca am murit curajos, ca un tar – mucenic pentru credinta lui Hristos si Biserica Dreptmaritoare. Spune-le pastorilor apostolesti sa slujeasca o panihida frateasca pentru mine pacatosul. Sa nu cautati mormantul meu!”

Apoi totul a disparut in ceata. Am plans mult pentru tarul-mucenic. De frica imi tremurau mainile si picioarele. Staretul a rostit: ,, Voia lui Dumnezeu! Roaga-te si spune-le la toti sa se roage!… Vino si vezi! “. Si iata am vazut o sumedenie de oameni morti de foame, unii rodeau iarba si verdeata. Cadavrele altora erau sfasiate de caini si o duhoare oribila umplea tot locul.

Doamne, nu mai au oamenii credinta! Din gura lor ies cuvinte de hula, pentru asta vine mania lui Dumnezeu! Si iata, o movila inalta de carti si printre ele se tarau niste viermi ce raspandeau o duhoare insuportabila. L-am intrebat pe staret ce fel de carti erau acelea? ,, Carti ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toti crestinii prin invataturi straine! “. Dar de indata ce staretul s-a atins cu toiagul de carti, ele s-au aprins si vantul a imprastiat cenusa.

Dupa aceea m-am uitat si am vazut o biserica. Pe jos, de jur imprejur, se tavaleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat vrand sa citesc. Staretul insa mi-a zis: ,, Aceste pomelnice zac de multi ani si preotii le-au uitat; nu le citesc, nu au timp, iar cei raposati se roaga sa fie pomeniti! “. Am intrebat: ,, Si atunci cand vor fi pomeniti? “. Staretul mi-a raspuns: ,, Pentru ei se roaga ingerii! “.

Am mers deci mai departe, si staretul mergea asa de repede incat de-abia reuseam sa ma tin dupa el. ,, Vino si vezi! ” – a spus staretul. Si am vazut o masa mare de oameni gonita din urma de niste draci uraciosi, care-i bateau cu pari, cu furci si cu cangi. L-am intrebat pe staret: ,, Acestia cine sunt? “. ,, Acestia sunt cei ce s-au lepadat de sfanta credinta si de Biserica Apostoleasca si Soborniceasca si au schimbat credinta. “. Erau acolo preoti, monahi si monahii, mireni care au nesocotit Taina Cunuciei, betivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Fetele lor erau strasnice, iar din gura iesea o duhoare respingatoare. Lovindu-i fara mila, demonii ii manau intr-o prapastie ingrozitoare, din care izbucneau flacari sulfuroase cu miros greu. M-am inspaimantat foarte si mi-am facut semnul crucii: ,, Izbaveste-ne, Doamne, de asa soarta! “.

Si iata, am vazut o masa de oameni, tineri si batrani, imbracati in straie ciudate, carand cate o stea imensa cu cinci colturi; la fiecare colt atarnau cate doisprezece draci; in centru, satana insusi statea protapit cu niste coarne zdravene, cu capatana de paie, iar din gura ii curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: ,, Sculati voi cei pecetluiti cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un card de draci punandu-le la toti pecetile, pe frunte si pe mana dreapta. L-am intrebat pe staret: ,, Asta ce inseamna? “. ,, Acestea sunt pecetile antihristului “. Mi-am facut semnul crucii si l-am urmat pe staret. Deodata el s-a oprit, aratand cu mana spre rasarit. Si iata, am vazut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci in mana, pretutindeni lumanari aprinse; si in mijloc se afla un prestol inalt, alb ca zapada; pe prestol – crucea si Evanghelia, deasupra prestolului, in aer – o coroana imparateasca de aur. Pe coroana era scris cu litere aurite: ,, Pentru putina vreme “. In jurul prestolului stateau patriarhii, epsicopii, preotii, monahii, monahiile, mirenii. Toti cantau: ,, Slava lui Dumnezeu si pe pamant pace! “.

De bucurie mi-am facut semnul crucii, multumindu-I lui Dumnezeu pentru toate. Deodata staretul a facut un semn cu crucea in sus de trei ori si am vazut o gramada de cadavre zacand in sange omenesc, iar pe deasupra zburau ingerii, luand sufletele celor ucisi pentru cuvantul lui Dumnezeu si cantand: ,, Alilulia! “. Ma uitam si plangeam amarnic. Staretul m-a luat de mana, poruncindu-mi sa nu plang: ,, Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus a patimit, varsandu-si preacuratul Sau sange pentru noi. Asa si cei ce nu vor primi pecetea Antihristului, toti isi vor varsa sangele, dobandind mucenicia si luand cununa cereasca! “.

Staretul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu si a aratat spre rasarit. Se implinisera cuvintele proorocului Daniel despre ,, uraciunea pustiirii “. Si iata, am vazut deslusit cupola templului de la Ierusalim. Sus,pe cupola, era infipta steaua. In interiorul templului se inghesuiai milioane de noroade, si inca mai incercau sa patrunda inauntru. Am vrut sa fac semnul crucii, dar staretul m-a oprit, zicand: ,, Aici este uraciunea pustiirii! “. Am intrat si noi in templu. Era plin de lume; Am vazut tronul, peste tot ardeau lumanari de seu; pe tron statea imperatorul in porfira de culoare stacojie; pe cap avea coroana de aur cu stea. L-am intrebat pe staret: ,, Cine este acesta? “. El a raspuns: ,, Antihristul! “. De statura inalta, cu ochi ca jaraticul, cu sprancene negre, cu cioc, fioros la fata, viclean, perfid, strasnic.

Sta cocotat pe tron cu mainile intinse catre popor, iar la degete avea gheare de tigru si racnea: ,, Eu sunt imperatorul si Dumnezeul si stapanitorul. Cine nu va primi pecetea mea la moarte! “. Toti au cazut la pamant si i s-au inchinat, iar el a inceput sa puna peceti pe frunte si pe maini, ca sa primeasca paine si sa nu moara de foame si de sete.

Intre timp slugile Antihristului au adus cativa oameni cu mainile legate, ca sa-i sileasca sa se inchine. Dar ei au zis: ,, Noi suntem crestini si credem in Domnul nostru Iisus Hristos! “. Antihristul intr-o clipa le-a taiat capetele si s-a varsat sange crestinesc. Dupa aceea, au adus la tron un tanar, ca sa i se inchine Antihristului, dar tanarul a strigat cu glas tare: ,, Eu sunt crestin, cred in Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu esti trimisul si sluga satanei! “. ,, La moarte! ” a racnit Antihrist. Iar cei ce primisera pecetea cadeau la pamant si se inchinau lui.

Deodata s-a auzit un tunet, au stralucit mii de fulgere, lovind cu sageti de foc in slugile Antihristului. O sageata uriasa a stralucit fulgerator si o valvataie de foc a cazut drept in capul Antihristului, coroana s-a facut tandari; milioane de pasari zburau sfasiindu-i cu ciocurile lor pe slugile Antihristului. Am simtit cum staretul m-a luat de mana si am mers mai departe. Si am vazut iar mult sange crestinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfantului Ioan Teologul din Apocalipsa: ,, si va fi sange… pana la zabalele cailor “. Doamne, Dumnezeule, mantuieste-ma! Si am vazut ingerii zburand si cantand: ,, Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot! “.

Staretul a privit inapoi si a zis: ,, Nu te mahni, sfarsitul lumii este aproape! Roaga-te lui Dumnezeu, Domnul este milostiv cu robii Sai! “.

Timpul era pe sfarsite. Staretul a aratat spre rasarit, apoi a cazut in genunchi, rugandu-se; m-am rugat si eu impreuna cu el. Dupa aceea staretul a inceput sa se desprinda cu repeziciune de pe pamant, inaltandu-se spre cer; de-abia atunci mi-am amintit ca nu stiu cum il cheama si am strigat; ,, Parinte, care iti este numele? “. ,, Serafim de Sarov! “, raspunse bland staretul ,, Sa scrii tot ce ai vazut, pentru crestinii dreptmaritori!”.

Deodata, deasupra capului a rasunat parca un clopot imens si, auzindu-i dangatul, m-am trezit. Doamne, blagosloveste si ajuta-ma cu rugaciunile Marelui Staret! Tu mi-ai descoperit aceasta vedenie cereasca mie, pacatosului Tau rob Ioan, preotul din Kronstadt! “

Bibliografie:

Petru Botsi, Portretul unui Sfant: Ioan din Kronstadt,

Ed. Egumenita, pp. 5-13