Cuvant la Sfintii Trei Ierarhi – Parintele Ilie Cleopa

Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfant (Pilde 9, 10)

Iubiti credinciosi,

Cu mila si cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel in Treime inchinat si marit, am ajuns si in anul acesta la praznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur. De aceea ne-am adunat astazi la Sfinta Biserica pentru a cinsti dupa cuviinta pe aceasta treime de ierarhi, aparatorii Preasfintei Treimi, pe care ii lauda toata crestinatatea.

Cinstim astazi pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocaintei, talcuitorii cei mai adanci ai Sfintei Scripturi. Laudam astazi pe acesti trei mari ierarhi, invatatori si luminatori ai lumii, vase alese ale Sfintului Duh, parinti ai evlaviei noastre, pastori plini de ravna ai crestinilor, dascali ai dreptei credinte, hranitorii saracilor, aparatorii vaduvelor si povatuitorii calugarilor. Sfintii Trei Ierarhi sint cele trei varfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au intrecut cu inaltimea vietii si a invataturii lor pe multi si ca niste apostoli dupa Apostoli au stralucit in lume. Toti trei fiind luminati de Duhul Sfint, au avut aceeasi intelegere a Bisericii, au intarit canoanele si invataturile dumnezeiestii Scripturi.

Aceste trei vase ale Duhului Sfint, pline de sfintenie si binecuvantate cu darul facerii de minuni si al frumoasei vorbiri, au marturisit in lume dreapta credinta, au explicat dogmele Bisericii, au imbogatit sfintele slujbe si au vindecat si alinat multe boli si suferinte trupesti si sufletesti ale oamenilor.

Fiind luminati de Dumnezeu si daruiti cu multa intelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe imparatii raucredinciosi, au smerit pe cei mandrii, au impartit la saraci averile bogatilor, au mustrat cu mare indrazneala pacatul, mai ales necredinta, eresul, mindria, desfriul, lacomia si zgircenia, scriind multe invataturi crestinesti. Ei au lasat Bisericii lui Hristos, pe langa viata lor sfanta, zeci de carti teologice, care apara dogmele ortodoxe si viata morala si care formeaza un mare tezaur al lumii crestine.

Si acum sa va amintesc pe scurt viata si faptele fiecaruia din cei trei sfinti ierarhi: Sfantul Vasile cel Mare a vazut lumina zilei in Cezareea Capadociei (Turcia de astazi), dintr-o familie aleasa de crestini. Parintii sai, Vasile si Emilia, au avut zece copii. Indemnati de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilarie la invatatura cartii, crescandu-l de mic in frica lui Dumnezeu. Fire adanc ganditoare, evlavioasa, tacuta, Sfantul Vasile a strabatut cu multa usurinta toata invatatura cea ritoriceasca si filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai inalta scoala a faimoasei Atene. Aici s-a imprietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascalii sai; aici a deprins “firea filosofiei, care este – dupa cum singur spunea – gindul mortii”. Indemnat de Duhul Sfant, a plecat apoi sa viziteze toate manastirile si pustietatile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim sa se inchine la Mormantul Domnului. Dupa ce a primit botezul in raul Iordanului, s-a dus in Cezareea Capadochiei – patria sa – unde a fost facut preot. Dar el, iubind mult linistea si rugaciunea, s-a retras in partile Pontului, unde a intemeiat o aleasa minastire, cu viata de obste. Venind aici si Sfantul Grigorie, au trait impreuna cele mai alese clipe de bucurii duhovnicesti, pe care apoi adesea si le aminteau unul altuia. Aici au scris impreuna neintrecute cuvinte ascetice despre rugaciune, post, viata de obste, preotie, dragoste etc. Nevoia in care se afla Biserica din Cezareea, stramtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile sa lase pustia si sa vina in ajutorul Bisericii lui Hristos. In scurta vreme, fiind ales episcop, cu multa putere si osardie, biruieste pe incepatorii eresurilor, impaca pe ortodocsi, uneste Biserica dezbinata, mangaie inimile pastoritilor, hraneste pe cei saraci din hambarele bogatilor, adapa pe cei insetati din izvoarele bunei credinte. Sfintul Vasile era mare, nu atit ca statura, cat mai ales cu darul ce era intr-insul, cu viata sa aspra, cu mintea sa adanc ganditoare. Avea si darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viata lui era mai mult ingereasca decat omeneasca. Neincetat se ruga, invata mereu, mingiia pe toti. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hranitor flaminzilor, pastor adevarat al oilor celor risipite. Aur pentru sine nu strangea, dar cu aurul invataturilor sale pe toti ii imbogatea. Haine bune nu purta, dar pe toti saracii Capadociei ii imbraca. Paine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se intorcea de la el flamand si nemiluit. Cine altul ca Sfantul Vasile a purtat atata grija de cei saraci, cine a facut ca el din Cezareea o adevarata casa de oaspeti pentru straini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru batrani si locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi ii infrunta pe imparati, ii rusina pe eretici, ii smerea pe filosofi, uimea pe retori, pe calugari ii povatuia, pe vaduve le asculta, pe necredinciosi ii aducea la credinta, pe pacatosi ii primea si cu canon de pocainta ii vindeca. Fiind din tinerete bolnavicios, in anul 379, Sfantul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul in varsta de 51 de ani, dupa ce a pastorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.

Sfantul Grigorie Teologul s-a nascut in orasul Nazianz, aproape de orasul Cezareea Capadociei. Parintii sai, Grigorie si Nona, fiind binecredinciosi, l-au crescut de mic in buna credinta, dandu-l la invatatura cartii. Iubind mai mult frumusetea vorbirii, a invatat si a deprins mai mult ca oricare mestesugul retoricei, de la cei mai alesi dascali ai Atenei. Intors la Nazianz, a fost facut preot de tatal sau, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o manastire intemeiata de ei in Pont. Fiind chemat de tatal sau si de nevoile Bisericii impresurata de eretici, Sfantul Grigorie s-a reintors in Nazianz. Dupa multa staruinta, fiind facut episcop de insusi prietenul sau, Vasile, nu a primit scaunul cel incredintat lui, ci petrecea langa batranul sau tata, ajutandu-l sa biruiasca pe inversunatii eretici. Fiind iubitor de liniste, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plina de dar si cu maiestria cuvantului, pe toti ereticii i-a imblanzit si i-a adus la credinta cea adevarata. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a facut aici adevarate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfantul Grigorie? Cine a aparat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai inalte despre Duhul Sfant, despre dragoste, despre credinta cea adevarata? Cine a uimit in Sinodul al II-lea Ecumenic pe toti episcopii? Cine a rusinat pe filosofi si a smerit pe retori, mai mult ca el, cu adancimea gandirii sale si cu dulceata vorbirii? Dornic de singuratate, dupa doisprezece ani de pastorie, se retrage in satul sau natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Il iubea atat de mult. Cu toate ca Sfantul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibila, adanc ganditoare, insetata dupa liniste, nimeni nu a vorbit vreodata mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a aparat mai cu tarie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decit Sfantul Grigorie. Din aceste pricini s-a si numit “Teolog”, ceea ce inseamna “Cuvantator de Dumnezeu”. Impacat cu sine si cu Dumnezeu, in anul 389, Sfantul Grigorie Teologul trece la Domnul in varsta de 60 de ani, lasand Bisericii un nepretuit tezaur de cuvinte si invataturi dogmatice.

Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut in vestita cetate Antiohia Siriei, din parinti crestini, Secund si Antuza. Fiind singur la parinti, a fost dat la invatatura cartii, la cei mai alesi dascali ai vremii de atunci. Murind tatal sau din tinerete, fericitul Ioan si-a ales viata cea ingereasca, retragandu-se la o manastire si de aici intr-o pestera, unde singur s-a nevoit in post si rugaciune patru ani. Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multa osardie in Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neincetat cuvinte de invatatura, de pocainta si de mangaiere poporului insetat, incat s-a facut cunoscut in toata cetatea. Pentru buna lui invatatura si frumusetea vorbirii a fost numit de toata crestinatatea “Gura de Aur”. Ales patriarh al Constantinopolului, Sfantul Ioan, desi a primit cu sila aceasta mare cinste, a pastorit turma lui Hristos cu mare osardie, timp de noua ani, ducand-o la vreme la apa si hranind-o cu cuvintele sale cele aurite. Sfintul Ioan Gura de Aur, zis si Hrisostom, a intrecut pe toti dascalii Bisericii noastre, nu atat prin inaltimea cuvintelor, nu prin asprimea invataturilor, cit mai ales prin dulceata vorbirii sale, atat de curgatoare si pe intelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfantul Ioan Hrisostom despre pocainta, despre folosul rugaciunii, despre mergerea cit mai regulat la biserica, despre pacat, despre moarte, despre judecata si rasplata viitoare. Nimeni nu a talcuit mai bine ca el Sfanta Scriptura. Nimeni nu a hranit turma sa cu mai multe invataturi, nimeni nu a aparat mai bine pe saraci si pe vaduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul si rugaciunea mai mult decat Sfantul Ioan Gura de Aur. El era pastorul cel adevarat, tatal saracilor, aparatorul vaduvelor, mingiietorul sarmanilor, hranitorul flaminzilor, mustratorul boierilor, primitorul izgonitilor si invatator prealuminat a toata lumea. Doctor minunat al sufletelor, el stia sa scoata cu cuvantul spinii patimilor din inimile oamenilor si apoi sa puna alifie pe rani, prin invataturile sale cele aurite. Dar, ca intotdeauna, curajul si indrazneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri si incercari la sfarsitul vietii. Astfel, izgonit din scaun si exilat de imparat si de sotia sa, Eudoxia, marele dascal si pastorul cel bun, Sfantul Ioan Gura de Aur, moare in grea suferinta, departe de oile sale in anul 407, avand pe buze aceste cuvinte:

“Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

Iubiti credinciosi, Dupa ce am amintit, pe scurt, viata Sfintilor Trei Ierarhi, sa va spun in putine cuvinte cum a luat nastere praznicul de astazi. Pe vremea imparatului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a nascut o neintelegere intre credinciosii din Constantinopol, privind cinstirea Sfintilor Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfantul Vasile, zicand despre el ca este mai inalt in cuvinte, ca unul ce a incercat si a ispitit firea lucrurilor prin sine, si cum ca era atat de imbunatatit, incat putin lipsea de a-l asemana cu ingerii. Nu facea pogoramant legii, nici nu ierta cu usurinta, ci era aspru, neavand la el nici un lucru pamantesc. Acestia il micsorau pe Sfintul Ioan Gura de Aur, ca si cum ar fi fost oarecum impotriva marelui Vasile, fiindca era ingaduitor si atragator la pocainta. Altii inaltau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum ca ar fi fost in invataturi mai iertator si sfatuia cu usurinta pe toti, chemandu-i la pocainta. Pentru aceasta il cunosteau mai mult ca pe Sfintii Vasile si Grigorie, atat pentru multimea cuvintelor celor curgatoare de miere, cit si pentru iscusinta cugetarilor. Altii cinsteau mai mult pe Sfantul Grigorie, ca cel ce a intrecut prin intelepciune, prin frumusetea vorbirii si prin invatatura elineasca pe toti dascalii cei vestiti. Ziceau, deci, ca inteleptul Grigorie ii intrecea pe toti si de aceea i se cuvenea intaietatea. Din aceasta pricina s-au impartit si credinciosii, incit unii se chemau ioaniteni, altii vasiliteni, iar ultimii grigorieni. Vazand Sfintii Trei Ierarhi ca se dezbina Biserica din cauza lor, s-au aratat in vis si in chip vazut, cite unul deosebit, apoi toti trei impreuna, lui Ioan, mitropolitul cetatii Evhaitelor, un pastor imbunatatit si preaintelept, zicandu-i:

“Dupa cum ne vezi, noi suntem una la Dumnezeu si nu este intre noi nici o cearta sau impotrivire, ci fiecare fiind calauziti de dumnezeiescul Duh, am invatat si am scris spre mantuirea cea de obste si folosul oamenilor. Tot ce am invatat noi am dat si altora spre inmultirea talantului nostru si nu este intre noi nici unul intai sau al doilea, ci, daca veti vorbi de unul, cei doi urmeaza. Deci, scoala-te si porunceste acestora ce se cearta si se dezbina din cauza noastra, sa nu se mai certe pentru noi, caci pentru aceasta si noi ne-am sarguit, atat in viata, cat si dupa moartea noastra sa impacam lumea si s-o aducem la unire. Deci randuieste-ne la toti trei o zi, cand ti se va parea de cuviinta si ne fa praznic cuviincios odata. Apoi spune si celorlalti crestini, care vor fi mai pe urma, ca noi suntem una la Dumnezeu si vom fi mijlocitori in cer inaintea Preasfintei Treimi, pentru mantuirea celor ce vor savarsi praznicul si pomenirea noastra”.

Zicind acestea i se parea lui Ioan ca Sfintii Trei Ierarhi se urca la cer, stralucind cu lumina nemarginita si chemandu-se unul pe altul pe nume. Deci, sculandu-se arhiereul evhaitenilor, a facut precum i-au poruncit Sfintii Vasile, Grigorie si Ioan, potolind multimea si pe toti care se certau pentru ei. Astfel, Sfantul Episcop Ioan, afland ca in luna ianuarie se praznuiesc toti acesti sfinti: in ziua intai, Sfantul Vasile, la 25, Sfantul Grigorie si la 27, Sfantul Ioan Gura de Aur, i-a unit pe toti trei, la 30 ianuarie, facandu-le slujba, canoane, tropare si cantari de lauda precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem in Biserica sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi. Sintem datori deci, fratilor, sa tinem cu evlavie aceasta sarbatoare si sa cinstim pe facatorii nostri de bine, multumindu-le dupa putere, caci dupa datorie, nu putem. Sa cinstim cu cuvinte de lauda pe cei trei cuvantatori de Dumnezeu si sa le urmam credinta, ravna pentru Biserica, dragostea lor pentru oameni, viata lor sfanta. Dar cum vom putea lauda indeajuns pe acesti mari sfinti, dascali si ierarhi ai Bisericii? Atat se cuvine sa zicem, ca daca nu s-ar fi ostenit atat de mult acesti sfinti cu viata, cu cuvantul si cu scrisul, nu ar fi scapat crestinatatea de slujirea idoleasca, de eresurile cele cumplite impotriva Preasfintei Treimi si de atatea tulburari si grele pacate care nelinisteau obstea crestinilor. Dar Dumnezeu a randuit de sus pe acesti mari luminatori sa traiasca tocmai atunci cand Biserica lui Hristos era invaluita si tulburata si inauntru si in afara. Acesti oameni ceresti si ingeri pamantesti, trambitele adevarului, preaintelepti retori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sarguit sa smulga trecutul si sa risipeasca pe luptatorii impotriva dreptei credinte, alungand cu prastia cuvintelor lor pe lupii cei rai, care dezbinau Biserica dreptmaritoare. Acesti trei mari ierarhi si pastori, cu intelepciunea si darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrajmasilor si au smerit intelepciunea elineasca ce se ridica impotriva cunostintei de Dumnezeu, schimband si prefacand totul spre bine, netezind si indreptand pe cele strambe, risipind toata asuprirea si nedreptatea. Treimea pamanteasca a Sfintilor Ierarhi, ne-a invatat a ne inchina Treimii celei mai presus de minte si a marturisi, dupa cum scrie in Crez, un singur Dumnezeu, inchinat in trei persoane: Tatal, Care este nenascut si pricina a toate; Fiul, nascut din Tatal si Duhul Sfant, Care este purces din Tatal si facut cunoscut noua prin Fiul. Nu sunt trei Dumnezei, ci un Dumnezeu in trei persoane, care au aceeasi fiinta si prin care s-au facut toate cele vazute si nevazute. Dar sa lasam pe altii sa le spuna intelepciunea, cunostinta adanca, postul, rugaciunea, milostenia si celelalte fapte bune pe care le aveau Sfintii Trei Ierarhi. Noi sa ne minunam de grija lor cea mare care o aveau pentru mantuirea oamenilor, pentru ca de aceasta se ingrijeau mai mult decat toate, cunoscand ca prin fapte bune pastreaza omul asemanarea cu Dumnezeu. In ce fel au miluit Sfintii Trei Ierarhi pe multi oameni, o sa intelegem din cele ce urmeaza:

Dumnezeu a facut lumea aceasta pentru oameni, iar acesti sfinti au talcuit firea tuturor fapturilor si prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumusetea si marimea lor, iar acesti minunati dascali explica cerurile si pamintul, adica lumea cea vazuta si nevazuta, cum este asezata, randuiala ei si care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi si Nou spre mantuirea noastra, si acesti mari sfinti ne-au explicat mai bine ca toti Sfanta Scriptura si ne-au indemnat sa pazim poruncile Domnului. Mantuitorul S-a intrupat pentru noi, iar sfintii acestia ne talcuiesc si ne fac cunoscuta taina rascumpararii noastre prin intrupare, prin moarte si inviere. A trimis Hristos pe Sfintii Apostoli sa propovaduiasca in lume cunostinta de Dumnezeu, sa piarda idolatria si sa intoarca lumea la dreapta credinta in Dumnezeu. A trimis pe Sfintii Trei Ierarhi sa propovaduiasca adevarata credinta, sa izgoneasca din oameni intunericul necredintei, sa rusineze pe eretici si sa aduca la Hristos cat mai multe suflete.

Iubiti credinciosi, vedeti grija Sfintilor Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeti grija lor pentru miantuirea oamenilor? Atat in viata cat si dupa moarte, sfintii se ingrijesc de unitatea Bisericii, de pastrarea cu sfintenie a dreptei credinte, de sporirea noastra in fapte bune si de mantuirea lumii. Vedeti cum a rinduit pronia dumnezeiasca pe acesti mari ierarhi, tocmai in secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri si dezbinari, pentru a apara unitatea credintei in Biserica, pentru a salva crestinatatea de eresuri si de idolatrie, pentru a smeri filosofia pagina si a intari dogmele dreptei credinte in lume? N-au putut suferi Sfintii Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfisera sa mentina corabia Bisericii in pace, sa sporeasca sfanta credinta, sa risipeasca eresurile si sa curete sufletele oamenilor de patimi. De un gand cu ei sunt toti sfintii si ingerii din cer, ca si toti pastorii si crestinii ortodocsi. Toti se roaga inaintea Preasfintei Treimi pentru biruinta Evangheliei, pentru pacea in lume si mantuirea sufletelor noastre. Insa la aceasta unitate crestina, in familie, in Biserica si in lume, trebuie sa contribuie fiecare dintre noi. Ganditi-va cit de mare pacat face un crestin – barbat sau femeie – care strica pacea si unitatea familiei. Majoritatea divorturilor de astazi sunt tocmai din aceasta cauza. Ei bine, acesti crestini care distrug familia cuiva si lasa copii orfani pe drumuri, sunt blestemati de Dumnezeu si nu vor primi mantuirea asa usor. Ganditi-va la acesti crestini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapada Sfanta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine si tot ce avem mai scump. Acestia, nu numai ca se duc la adunarile sectelor, dar intra si in casele ortodocsilor, cu scopul de a-i dezbina, de a semana tulburare, indoiala si sa atraga cati mai multi la eresul lor. Nu sunt ei oare asemenea lui Arie si celorlati incepatori de eresuri? Toti acestia nu se pot mantui pana nu se reintorc in Biserica, de unde au plecat. Ei sunt indemnati la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decat in tulburare, ura si indoiala. De aceea se si numeste vrajmasul nostru, “diavol”, care inseamna “impotrivnic”. Toti cei ce se impotrivesc adevarului, luminii, Bisericii, pastorilor, sfintilor si explica Evanghelia dupa capul lor, sunt fii ai celui rau care a dezbinat pe ingeri in cer si dezbina mereu lumea pe pamant. Sa ne ferim, fratilor, de cei ce dezbina si tulbura casele, sufletele, obstea si Biserica Domnului si sa ne rugam permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiasi mame se cearta, se dezbina intre ei. Aceasta este si mai rau. La fel si in Biserica, se dezbina uneori credinciosii nostri. Unii zic ca tin sarbatorile pe stil vechi; altii zic ca sunt in “Oastea Domnului”. Altii zic ca s-au pocait si nu sunt ca ceilalti fii ai Bisericii. Oare de ce aceasta dezbinare? Numai diavolul, vrajmasul cel de obste se bucura de neunirea noastra! Sa nu ne dezbinam unii impotriva altora, fratilor. Toti suntem ai lui Hristos, toti suntem fiii Bisericii, daca ascultam de ea si de pastorii ei. Toti suntem ostasii lui Hristos, daca ducem lupta cea buna cu rabdare pana la capat. La Dumnezeu se mantuiesc cel mai greu ereticii si cei mindri, daca se intorc cu cainta la Biserica. Iar cel mai usor se mantuiesc cei smeriti, care asculta si iarta pe toti. Sa rugam pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, care sunt foarte cinstiti in tara noastra si au la Iasi cea mai frumoasa biserica din Europa inchinata lor, sa se roage inaintea Preasfintei Treimi pentru intarirea dreptei credinte, pentru pacea si unitatea Sfintei Biserici si pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Cititi va rog si cateva scrieri ale acestor sfinti:

Sfantul Vasile cel Mare: Ce sa facem cand cadem iarasi in acelasi pacat

Pilda bogatului nemilostiv

Cum sa folosim invataturile cuprinse in carti

Cauza raului in lume

Bogatie si filantropie

Invidia, ruina a firii

Mandria si vindecarea de aceasta patima

Clevetirea

Iubirea de Dumnezeu

Impotriva maniei

Un testament mantuitor

Post si pocainta

Folosul mantuitor al smereniei

De ce se razboieste diavolul cu omul?

Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul): Grija fata de saraci

Cunoasterea lui Dumnezeu

Sfantul Ioan Gura de Aur: Treptele iubirii vrajmasilor, conform Sf. Ioan Gura de Aur

Cuvant la Sfintii Apostoli Petru si Pavel – Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvant la Soborul Sfantului Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan ( al Sfantului Ioan Gura de Aur )

Predica la Taierea – imprejur a Domnului (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Ce sa facem cand cadem iarasi in acelasi pacat

Faptul ca cineva s-a pocait odata si a savarsit din nou acelasi pacat arata ca nu a curatit complet cauza prima a acelui pacat, din care, ca dintr-o radacina oarecare, rasar din nou in mod necesar cele asemenea. Caci, asa cum daca cineva ar fi vrut sa taie ramurile unui pom, lasand radacina, ea odrasleste din nou aceleasi, la fel, fiindca unele pacate nu-si au inceputul in ele insele, ci rasar din altele, este toata nevoia ca acela care vrea sa se curete de ele sa scoata cauzele celei dintai ale acelor pacate, cum sunt cearta si invidia, care nu incep de la sine, ci incoltesc din radacina iubirii de slava. Caci, din dorinta de slava din partea oamenilor, se cearta cu cel caruia ii merge bine si pizmuieste pe cel care-l depaseste in renume. Asadar, daca cineva fiind stapanit odata de mandrie sau de cearta va cadea din nou in acestea, sa se cunoasca pe sine ca pe cea dintai cauza a invidiei sau a certei, anume iubirea de marire de care este bolnav in profunzime. De aceea se cuvine sa se vindece pe sine de patima iubirii de marire prin cea contrara, adica prin exercitarile umilintei, pentru ca astfel, ajungand la buna dispozitie a umilintei, sa nu mai cada in odraslirile amintite mai sus ale iubirii de marire; si aceasta se potriveste la fel pentru fiecare din pacatele asemanatoare cu aceastea.

Cititi si: Invidia, ruina a firii

( Sf. Vasile cel Mare,

Regulile mici,

Raspuns la intrebarea 289 )

Pilda bogatului nemilostiv

Jitnitele bogatului plesneau, apasate de multimea celor puse in ele, dar inima sa cea lacoma nu se mai umplea. Adaugand mereu noi avutii la cele vechi, marindu-si averea cu adaosurile din fiecare an, a cazut in aceasta incurcatura din care nu putea iesi: din pricina lacomiei, inima nu-l lasa sa se lipseasca de roadele din anii trecuti, iar din pricina multimii noilor roade, nu mai avea unde sa le puna. De asta chibzuielile sale erau fara de sfarsit, iar grijile lui de netrecut. De asta zicea intru sine: Ce voi face?

Caruibom nu i-ar fi mila de un suflet atat de chinuit? Nefericit, din cauza bogatiilor pe care le avea; si mai nefericit, din pricina celor asteptate. Pamantul nu-i produce roade, ci-i odrasleste suspine; nu-i aduna belsug de roade, cu griji, necazuri si incurcatura groaznica. Se plange la fel cu cei saraci. Oare cel stramtorat de saracie nu da drumul la acelasi strigat: Ce voi face? De unde hrana? De unde haine? Aceleasi cuvinte le rosteste si bogatul: Ce voi face? Nu-l bucura toate bogatiile de care ii este plina gospodaria, ci ii pisca sufletul bogatia ce sta pe afara si nu mai incape in hambarele sale, ca nu cumva, aruncandu-si privirea la cei din jurul lui, sa aiba prilej sa faca vreun bine la cei nevoiasi.

Sa dea Dumnezeu sa nu patesti si tu ca acest bogat! Pentru asta s-a scris in Evanghelie pilda bogatului, ca sa fugim de asemanarea cu el. Imita, omule, pamantul! Fa roade ca el! Nu te arata mai rau decat pamantul cel neinsufletit! Pamantul nu da roade dupa propria lui desfatare, ci pentru ca roadele sale sa-ti slujeasca tie… Ai dat celui flamand; dar ce ai dat ramane tot al tau si ti se va intoarce cu adaos.

(Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a VI-a – Despre lacomie,

I, III)

Cum sa folosim invataturile cuprinse in carti

Sa nu va minunati dar, daca va spun ca prin propria mea cercetare am gasit ceva mai bun pentru voi, care frecventati in fiecare zi pe profesori si sunteti in legatura cu barbatii celebri din vechime, prin srierile pe care acestia le-au lasat. Tocmai pentru aceasta vin sa va sfatuiesc. Ca nu trebuie sa dati cu totul acestor barbati carma vietii voastre, cum ati da carma unei corabii, si nici sa-i urmati oriunde v-ar duce, ci sa primiti de la ei cat va este de folos si sa stiti ce trebuie sa lasati la o parte.

Dupa cum insusirea proprie a unui pom este de a face un frcut bun si frumos, dar si frunzele, care se misca pe ramuri, dau pomului oarecare podoaba, tot asa si cu sufletul: fructul lui este mai cu seama adevarul; dar nu-i lipsit de frumusete daca-i impodobit cu intelepciunea profana, asa precum frunzele ofera fructului invelis si infatisare frumoasa.

Se spune ca marele Moise, al carui nume este foarte mare la toti oamenii din pricina intelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui ce este (Iesire 3, 14 ), numai dupa ce si-a exercitat mai intai mintea cu invataturile egiptenilor (Fapte 7, 22). Asemanator acestuia, desi in timpuri mai noi, se spune ca si inteleptul Daniil (Dan. 1, 4), pe cand era in Babilon, numai dupa ce a invatat bine intelepciunea caldeilor, s-a apropiat de invataturile dumnezeiesti.

Trebuie sa cititi scrierile autorilor profani asa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fara nicio alegere la toate florile, nici nu incearca sa aduca tot ce gasesc in toate florile peste care se asaza, ci iau cat le trebuie pentru lucrul lor, iar restul il lasa cu placere. Noi, daca suntem intelepti, sa luam din carti cat ni se potriveste noua si cat se inrudeste cu adevarul, iar restul sa-l lasam si sa ne ferim de ce este vatamator.

(Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a XXII-a – Catre tineri,

II, III)

Cauza raului in lume

- Din ce pricina este omul rau?

- Din propria sa vointa libera.

- Din ce pricina a ajuns diavolul rau?

- Din aceeasi pricina, pentru ca si el avea libertatea vointei si era in puterea lui sau sa ramana langa Dumnezeu, sau sa se instraineze de bine. Gavriil a fost inger si a ramas necontenit langa Dumnezeu; Satan a fost tot inger, si a cazut cu totul din ceata sa. Vointa libera l-a pastrat pe unul intre cele de Sus, si tot libertatea vointei l-a aruncat pe celalalt din cer. Era cu putinta ca si Gavriil sa apostazieze, iar Satan sa nu cada. Dar pe unul l-a salvat dragostea fara satiu de Dumnezeu, iar pe celalalt indepartarea de Dumnezeu l-a aratat vredinc de a fi aruncat in adanc. Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a IX-a, Ca Dumnezeu nu este autorul relelor,

VIII)

Bogatie si filantropie

Cu cat iti inmultesti avutia, cu atat iti imputinezi dragostea de aproapele. Daca ai fi iubit pe semenul tau, de mult te-ai fi gandit la instrainarea averilor tale; dar asa, averile iti sunt mai lipite de tine decat madularele de trup, iar despartirea de averi te doare mai mult decat taierea celor mai de seama madulare.

Bogatii au nenumarate trasuri: unele pentru bagaje, altele pentru ei, imbracate in arama si argint… au bai in orase, bai la tara; case stralucitoare, construita din marmura de diferite feluri…, unele calduroase iarna, altele racoroase vara; pardoseala impodobita cu mozaic, iar acoperisul aurit; cand peretii acestor case nu sunt acoperiti cu placi, sunt impodobiti cu picturi florale.

Ce vei raspunde Judecatorului tu, care-ti imbraci peretii caselor, dar nu imbraci pe om, tu, care-ti impodobesti caii, dar treci cu vederea pe fratele imbracat in zdrente, tu, care lasi graul de putrezeste, dar nu hranesti flamandul, tu care ingropi aurul, dar dispretuiesti pe cel sugrumat de saracie?

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a VII-a, Catre bogati,

II, IV )

Invidia, ruina a firii

Nu se naste in sufletele oamenilor o patima mai pierzatoare decat invidia; supara foarte putin pe cei din jur, dar pricinuieste in primul rand un rau personal celui stapanit de aceasta pornire nestapanita. Dupa cum rugina mananca fierul, tot asa si invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, dupa cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mananca, la nasterea lor, pantecele care le-a zamislit, tot asa si invidia obisnuieste sa sfasie sufletele care au odraslit-o. Invidia este o intristare pentru bunastarea aproapelui. Din pricina aceasta, pe invidios niciodata nu-l parasesc nici supararea, nici mahnirea. A rodit mult tarina vecinului? Este plina casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viata? Nu-l paraseste veselia? Ei bine, toate acestea intretin boala si maresc durerea invidiosului.

Si grozavia bolii sta in aceea ca nu poate sa si-o marturiseasca; dimpotriva, priveste pe sub sprancene, e trist, abatut, plangaret, mistuit de rautate… Dar nu vrea sa marturiseasca nimic din toate chinurile lui; tine boala in adancul sufletului, si boala ii roade, incetul cu incetul, maruntaiele si-l topeste. Nici nu cauta doctor pentru boala lui.

Asteapta o singura usurare a bolii lui: sa vada caderea unuia din cei invidiati. Ura i se termina numai cand vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; cand vede ajuns vrednic de mila pe cel admirat de toata lumea… Ce poate fi mai pierzator decat aceasta boala? Este distrugerea vietii, ruina a firii, vrajmasa a darurilor dumnezeiesti, impotrivire fata de Dumnezeu. Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la inceput sa nu puna stapanire pe noi aceasta boala, sau, daca ne stapaneste, sa scapam de ea? Sa nu socotim lucru mare cele omenesti: nici bogatia pe care o au unii oameni, nici slava care trece, nici bunastarea trupului. Ca noi nu numim bunuri lucrurile trecatoare; noi suntem chemati sa ne impartasim de bunurile cele vesnice si adevarate. Daca vom cugeta asa, atunci bogatasul nu mai este de invidiat din cauza bogatiei sale, inaltii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregatorii, nici cel puternic, din pricina tariei trupului lui, nici cel intelept, din pricina superioritatii lui intelectuale.

Toate acestea sunt in mainile celor care le intrebuinteaza bine numai niste mijloace pentru savarsirea virtutii; fericirea nu sta in ele; dar cel care le intrebuinteaza in chip rau este un om vrednic de plans, ca si cel care se raneste de bunavoie cu sabia pe care a primit-o sa se apere de dusmani.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a XI-a – Despre invidie,

I, II, III )

Mandria si vindecarea de aceasta patima

Cel mandru se cunoaste din aceea ca umbla dupa cele ce sunt mai presus de el; dar se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har ( Iacov 4, 6 ). Asadar, se cuvine sa stim ca, daca cineva se teme de judecarea mandriei, nu poate sa se vindece de boala, daca nu s-a debarasat in prealabil de toate eforturile lui de inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie, daca nu inceteaza cu totul nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza. Acest lucru trebuie sa-l observam si cu privire la orice rautate.

( Sf. Vasile cel Mare,

Regulile mici,

Raspuns la intrebarea 35 )

Clevetirea

Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care, din nestiinta, pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si cum ar fi bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ( II Tesaloniceni 3, 14 ) ca sa nu-si ia cumva lat sufletul tau.

In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune este adevarat.

( Sf. Vasile cel Mare,

Regulile mici,

Raspuns la intrebarea 24 )

Iubirea de Dumnezeu

Iubirea de Dumnezzeu nu se poate invata. Caci nici sa ne bucuram de lumina si sa ravnim dupa viata n-am invatat de la altul, nici sa iubim pe cei care ne-au nascut sau ne-au hranit nu ne-a invatat altul. Astfel deci, cu mult mai mult invatatura iubirii de Dumnezeu nu vine din afara, ci deodata cu intocmirea vietii, adica a omului, ni s-a implantat oarecare ratiune ca samanta, care are de la sine inclinarea ( facultatea ) da a-si insusi iubirea.

( Sf. Vasile cel Mare,

Regulile mari,

Intrebarea a 2-a, raspuns I )

Impotriva maniei

Tu te manii fara motiv pe fratele tau. In adevar, cum nu te manii fara motiv cand te superi pe altul decat pe cel care a pus la cale provocarea? Faci ca si cainii: acestia musca pietrele, pentru ca nu pot sa muste pe cel care a aruncat cu piatra. Unealta este vrednica de mila, insa trebuie urat cel care a pus la cale provocarea. Intr-acolo indreaptati mania, spre ucigasul de oameni, tatal minciunii, lucratorul pacatului; fata de fratele tau ai mila chiar, pentru ca daca staruie in pacat, va fi dat focului vesnic impreuna cu diavolul… Cum am putea face sa nu dam drumul acestei patimi atunci cand nu se cade? Cum? Daca ne vom deprinde mai intai cu smerenia pe care Domnul ne-a poruncit-o si prin cuvant, dar ne-a aratat-o si prin fapta… Daca, potrivit poruncii Domnului, te vei obisnui sa te socotesti cel din urma dintre toti, cum poti sa te mai revolti ca ai fost insultat? Cand te insulta un copil, socotesti insulta prilej de ras; cand iti adreseaza cuvinte insultatoare un om iesit din minti, il socotesti mai degraba vrednic de mila, decat de ura. Prin urmare, nu cuvintele unuia sau altuia provoaca in noi supararea, ci mandria noastra de a ne socoti mai buni decat cel ce ne-a insultat, pretuirea exagerata pe care fiecare o avem despre noi.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a XVII-a la Mucenicul Varlaam,

I, III )

Un testament mantuitor

Nu-ti intrebuinta toate averile tale pentru placeri, ci da ceva si sufletului! Inchipuie-ti ca ai doua fete: placerea cea de pe pamant si viata cea din ceruri. Daca nu vrei sa dai toata avutia fiicei tale celei mai bune, imparte-o cel putin deopotriva intre cea neinfranata si cea cumpatata, ca nu cumva, cand va trebui sa te infatisezi in fata Judecatorului, sa arati pe una imbracata foarte bogat, iar pe cealalta, pe cea cu infatisarea de mireasa si cu numirea de vietuire virtuoasa, sa o arati goala si imbracata in zdrente. Sa nu infatisezi dar Mirelui mireasa lipsita de frumusete si de podoaba, pentru ca nu cumva Mirele privind-o sa-si intoarca fata si vazand-o sa o urasca si sa nu se apropie de ea, ci impodobeste-o cu podoaba cuvenita si pastreaz-o frumoasa pana in ziua nuntii, pentru ca si ea impreuna cu fecioarele cele intelepte sa aprinda candela, avand nestinsa lumina cunostintei si nelipsit untdelemnul faptelor bune.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a VIII-a, rostita in vreme de foamete si de seceta,

VIII )

Post si pocainta

Pocainta fara post este neputincioasa. Indreapta-te dar inaintea lui Dumnezeu prin post. Mai mult; chipul in care au trait primii oameni in rai este o imagine a postului, nu numai pentru ca, ducand o viata ingereasca, ajunsesere prin cumpatare la asemanarea cu ingerii, ci si pentru ca nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele nascocite mai tarziu de om: nici bautul vinului, nici taiatul animalelor, nici toate cele cate tulbura mintea omeneasca. N-am postit, si am fost alungati din rai! Sa postim dar, ca sa ne intoarcem in rai! Nu vezi ca Lazar a intrat prin post in paradis? Nu imita neascultarea Evei! Nu lua din nou sfatuitor pe sarpe, care ne indeamna sa mancam, ca sa ne crutam trupul! Nu-ti gasi scuza in boala trupului sau in slabiciune! Nu-mi spune mie scuzele! Spune-le lui Dumnezeu, Care stie totul! Imi spui ca nu poti sa postesti. Dar sa te ghiftuiesti in toate zilele vietii tale si sa-ti strivesti trupul sub greutatea mancarurilor, poti? Stiu ca doctorii nu prescriu bolnavilor mancaruri felurite, ci post si infranare. Cum dar? Daca poti sa postesti si sa te infranezi cand esti bolnav, pentru ca spui ca nu poti s-o faci cand esti sanatos? O mica inaltare a valurilor da la fund o corabie incarcata cu multe poveri, pe cand o corabie cu o incarcatura potrivita trece usor prin furtuna, ca n-o impiedica nimic sa pluteasca pe deasupra valurilor. Tot asa se intampla si cu trupurile oamenilor. Impovarate necontenit cu prea multa mancare, trupurile se imbolnavesc cu usurinta; dar, daca folosesc mancare putina si usoara, scapa si de suferinta pe care o asteapta de pe urma bolii, ca de o furtuna ce se porneste impotriva lor, dar se departeaza si de suferinta care incepe a se ivi, ca de o ciocnire cu o stanca din mijlocul marii.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia I – Despre post,

III – IV )

Folosul mantuitor al smereniei

Daca omul ar fi ramas in slava ce i s-a randuit de Dumnezeu, n-ar fi avut o falsa maretie, ci una adevarata. Ar fi fost inaltat de puterea lui Dumnezeu, ar fi fost luminat de intelepciunea dumnezeiasca si s-ar fi bucurat de viata vesnica si de vesnicele bunatati, dar pentru ca si-a mutat in alta parte dorinta de slava dumnezeiasca, pentru ca nadajduia sa fie mai mare si pentru ca se grabea sa ia ce nu putea lua, a pierdut si ceea ce nu putea avea. De aceea, cel mai bun mijloc pentru mantuirea lui, pentru vindecarea de boala si pentru intoarcerea spre starea de la inceput este smerenia, adica a nu-si inchipui ca se poate impodobi cu propriile lui puteri, cu vreo slava oarecare, ci sa o ceara de la Dumnezeu. Asa isi va indrepta greseala, asa isi va vindeca boala, asa se va intoarce la sfanta porunca pe care a parasit-o…

Nu te mandri niciodata fata de nimeni, nici fata de cel mai mare pacatos! Adeseori, smerenia mantuieste pe cel cu multe si mari pacate. Toate faptele Domnului ne invata smerenia. Cand era prunca, era in pesterea; si nu in pat, ci in iesle; in casa unui teslar si a unei sarmane mame, supunandu-se mamei Lui si logodnicului ei; a fost invatat si a auzit lucruri pe care n-avea nevoie sa le invete si sa le auda; a stat inaintea arhiereilor cum sta un acuzat; a fost scuipat de slugi si de cei mai josnici robi…

Astfel, Domnul a strabatut de la nastere pana la sfarsitul Sau pe toate cele omenesti…

Nu fi aspru cand dojenesti, nici grabnic si patimas cand mustri, ca si aceasta este tot mandrie. Nu osandi pe altii pentru toate fleacurile, ca si cand tu ai fi cu desavarsire drept. Priveste cu ochi intelegatori pe cei ce gresesc si ridica-i duhovniceste din pacatul lor… Pe scurt, urmareste atat de mult smerenia, ca si cum ai fi indragostit de ea. Indrageste-o si te va slavi.

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a XX-a – Despre smerenie

I, IV, VI, VII )

Din aceeasi categorie: De ce se razboieste diavolul cu omul?

De ce se razboieste diavolul cu omul?

Diavolul, fiind vas plin de toata rautatea, a primit si pacatul invidiei si ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea sa ne vada ca ducem in rai o viata fara durere. Si, prin viclenii si mestesuguri, a inselat pe om; folosindu-se, pentru amagire, tot de dorinta pe care o avea si el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a aratat pomul cunostintei binelui si raului si i-a fagaduit ca prin mancarea fructului acestuia va ajunge asemenea lui Dumnezeu…

N-a fost facut deci dusman al nostru, dar din pricina invidiei, a ajuns in dusmanie cu noi. Vazandu-se aruncat jos dintre ingeri, n-a suferit sa vada pe pamantean inaltat, prin propasirea in virtute, la vrednicia ingerilor

( Sf. Vasile cel Mare,

Omilia a IX-a – Ca Dumnezeu nu este autorul relelor, VIII )

Din aceeasi categorie: Folosul mantuitor al smereniei