“Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate.”

Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra inlupta mantuirii.

Lectura suplimentara:

Parintele Gheorghe Calciu – “Postul aduce sporirea vietii!”

Parintele Gheorghe Calciu – despre postul pana la capat si firul de ceapa

Postul de bucate si postul de pacate – Parintele Gheorghe Calciu

Post si pocainta

Despre post – Parintele Arhimandrit Melchisedec

Din “Omul, zidire de mare pret” de Parintele Arsenie Boca

“Vai, dar cum de au luat elevii nostri note atat de mici la BAC? Cum asa ceva?”

Pai stati ca va dau eu motive o parte e din cauza elevilor, o parte din cauza profesorilor, alta din cauza ministrilor nostri. Vad ca pe alte bloguri cica ortodoxe se face apararea ministrilor si a presedintelui Base. Se basesc pe ei: asta fac. Vad in elevi niste monstri, care tot ce fac este sa se gandeasca la alcool, sex, muzica, masini, telefoane, cafenele, etc. Eu vin aici si fac pe avocatul elevilor pt ca, normal, sunt de partea lor. O sa dau si eu Bacul la anul

http://www.realitatea.net/funeriu-a-inceput-noul-an-scolar-cu-o-greseala-gramaticala-in-discurs_744698_comentarii.html

Ministrul Educaţiei le-a cerut părinţilor şi elevilor să aibă încredere în învăţământul românesc. Daniel Funeriu a mai declarat la Arad că principala sa misiune e să facă educaţia credibilă.

Funeriu a făcut însă şi o greşeală gramaticală la primul său discurs din acest an şcolar.  “Bun venit la şcoală celor din clasa ÎNTÂIA. Vreau să le spun părinţilor că tot ce face ministerul şi guvernul e că ei să aibă încredere în acest sistem de învăţământ”, a spus Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei la deschiderea anului şcolar.

Întrebat despre protestele care au avut loc luni în mai multe şcoli, ministrul a dat un răspuns cât se poate de scurt. “Sunt de acord că schimbările frecvente nu fac bine educaţiei şi că România are nevoie de o nouă programă şcolară”, a declarat Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei.

Bun, poate o mai fi lume care spune ca s-a intamplat, ca n-o fi fost atent. Ei, du-te! Din clasa a 2-a se invata lucrul asta: cuvantul “intaia” nu exista in limba romana. Si el e Ministrul Educatiei? Pai ce ministru e asta, care greseste un lucru de scoala primara? Unul care se aseamana cu Udrea pufoasa, Boc piticul, Base sasiul.

http://www.realitatea.net/funeriu-corigent-la-genuri-coleg-e-substantiv-neutru-video_848348.html

Ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, a stârnit iritarea, dar şi amuzamentul senatorilor, după ce li s-a adresat acestora cu titulara de “colegi”, iar ulterior a susţinut că substantivul “coleg” are genul neutru, “potrivit DEX”.

Pai daca avem un ministru incult, cum sa fie elevii? Daca avem profesori care iau cu japca bani de la elevi, intentionat nefacand absolut nimc la ore ca sa ii oblige pe copii la pregatire. Foarte multi profesori la care am facut si eu pregatire, locuiesc in vile. Eu nu ma apuc sa fac iar pregatir pt ca mai nou s-a facut ora 25 de lei. Adica 2 milioane pe luna, mai bine invat singur si de bani, imi iau haine, merg cu taxiul la scoala si poate reusesc sa mai pun si deoparte Iar subiectele de examen au fost foarte grele, mai grele ca in anii precedenti, cerintele erau incurcate

Au si elevii vina lor, dar asta nu inseamna ca nu au luat bacul pt ca au stat tot liceul in cafenele. Eu, de exemplu, aleg calea de mijloc nici tocilar, permanent cu nasul prin carti, dar nici exagerat de chiulangiu, sa dau pe la scoala numai din cand in cand, si atunci din plictiseala

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/basescu-d-traian-un-elev-de-media-7-40-la-colegiul-negruzzi~ni3rie

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-5825130-seful-statului-critica-starea-dramatica-din-educatie-loc-pregatim-mecanici-auto-tinichigii-ospatari-facem-toti-filosofi.htm

“Parinte Sfinte, pazeste-i intru numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum si noi una suntem”

(Ioan 17, 11)

Iubitii mei, pamantul nu este unica noastra locuinta, ci a fost hotarat de Dumnezeu ca locuinta temporara a noastra. Patria vesnica si unica noastra locuinta sunt cerurile. Pentru pamantul acesta, care atat de mult ne tine alipiti cu placerile si cu distractiile lui, cu comorile si cu desfatarile lui, va veni o zi in care va fi distrus. Pentru ca este materie si materia este stricacioasa. S-a facut in timp si orice lucru creat in timp are si sfarsit. Asadar, va suna si pentru pamant ultimul ceas. Aceasta o confirma si stiinta.  Dar mai mult decat stiinta o confirma cuvantul lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura, care numeste sfarsitul lumii “sfarsitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfarsitul lumii vorbesc profetii, si mai ales Daniil si Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.

E o realitate faptul ca pamantul va fi distrus. Dar mai inainte de sfarsitul veacului se vor petrece asa-numitele “semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi “foamete”, “boli” (neputinte din cauza carora oamenii vor muri ca mustele), “cutremure pe alocuri”, “un necaz mare, cum nu a mai fost de la inceputul lumii” si, in sfarsit, soarele si luna se vor intuneca, stelele vor cadea si “puterile cerurilor se vor clatina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, daca nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?

Semnele vremurilor vor fi perturbatia sau alarmarea lumii fizice. Si in zilele noastre au aparut astfel de fenomene de tulburare in lumea fizica. In America de Sud, pe tarmurile din Chile, in timp ce oamenii erau intinsi goi pe frumoasele tarmuri nisipoase si se distrau – cum se intampla si pe plajele noastre -, deodata s-a cutremurat pamantul, s-au deschis vulcanii, s-a varsat lava, s-au pierdut insule intregi si apareau alte insule noi, marea s-a salbaticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri si au maturat suprafete intregi. Mii au fost mortii si cei fara acoperis. Asa ceva nu s-a mai intamplat.

Dar daca ma veti intreba, iubitii mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, va voi spune ca nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile marii. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stapaneste acum intre oameni. Niciodata lumea nu a fost atat de dezbinata. Unde sa ne aruncam privirea, ca sa nu vedem dezbinare?

Dezbinare intre popoare. Natinui Unite se numeste cunoscutul organism international, dar eufemistic. Trebuie sa dam jos placa “Natiuni Unite” si sa scriem “Natiuni Dezbinate”. Pe sub zambetele si politeturile diplomatiei se ascunde o mare rivalitate. Nu atat intre popoarele mici - acestea sunt victimele - cat intre cele mai mari, care ca niste fiare ale Apocalipsei sunt gata sa cada una asupra alteia. Dar dezbinata este si fiecare natiune in interior; exista microbul dezbinarii in partide, tabere, factiuni, sefi, interese, societati comerciale si nu numai. Si inainte de toate la noi, elinii. Deschideti istoria. Trei mii de ani de viata avem si in aceasta perioada natiunea noastra de multe ori a fost unita. Si cand a fost unita, atunci a fost slavita si nebiruita; luau piscurile Pindului si il inaltau pana la stelele cerului. Cum a spus cineva: Daca elinii ar fi fost uniti, ar fi stapanit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a natiunii noastre. Dihonia a imparatit adeseori si atunci s-au intamplat multe rele; cum a fost, de pilda, catastrofa din Asia Mica.

Pretutindeni dezbinare: si la sate si a orase. Este dezbinata pana si cea mai mica imparatie. Care este cea mai mica imparatie, cu imparat, imparateasa si popor? Familia: tatal este imparatul, mama este imparateasa, iar poporul sunt copiii. Dezbinarea imparateste in casa. Anarhia gandirii si a faptuirii. Femeia nu se supune barbatului, barbatul nu respecta femeia, copiii nu baga in seama pe nimeni. Sotii nu se inteleg unul cu altul, iar copiii cu parintii. Casa, care odata era un rai, o biserica, o manastire, acum nu “atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, ingeri locuiau acolo; acum in marile blocuri locuiesc demoni inaripati. Binecuvantata fie vremea in care oamenii nu erau dezvoltati intelectual, dar aveau inima educata. Acum, casa a ajuns hotel de somn si de mancare. Rare sunt cazurile in care gasesti soti care se iubesc, copii cu respect. Aratati-mi o casa unde exista buna intelegere si unitate in iubirea lui Hristos!

Dar exagerat le mai zici! – imi veti spune. Daca le zic exagerat, atunci duceti-va la Arhiepiscopie si intrebati, si daca sunteti crestini, veti plange pentru halul in care am ajuns. Mai demult, cu preoti nescoliti, intr-o mie de familii nu aveam niciun divort. Acum, cu preoti si episcopi licentiati, la trei familii una se destrama! Noi, clericii, avem o mare raspundere. Nu ne indeplinim vocatia. In fiecare zi se emit o gramada de divorturi. Am ajuns ca Elada sa devina Hollywood.

Omul cauta unitatea intre popoare, natiuni, familii si nu o gaseste. Intra in sfarsit in biserica, cu speranta ca aici va gasi unitate, de vreme ce Biserica se roaga “pentru unirea tuturor” (Sfanta Liturghie) si Hristosul nostru astazi isi inalta mainile in Evanghelie si se roaga ca crestinii sa fie uniti (vezi Ioan 17, 11). Si ce vede? Aici ortodocsi, dincolo franci (catolici), mai incolo protestanti in 300 de fractiuni.

Dezbinarea crestinilor este o piedica in raspandirea crestinismului - doua treimi din lume sunt inchinatoare la idoli. Se duc misionarii la salbatici, propovaduiesc Evanghelia si aceia lacrimeaza. Si s-ar fi asteptat cineva ca acestia sa se boteze si sa se faca crestini. Cu toate acestea, nu se boteaza. Zic:  Sunt frumoase cuvintele voastre, vesmintele voastre, cantarile voastre. Sunteti insa divizati, n-aveti dragoste intre voi. Englezii ii vaneaza pe americani, americanii pe englezi si asa mai departe. Noi, care nu suntem crestini, avem o mai mare unitate intre noi. Voi nu sunteti uniti, aveti ura intre voi. Asadar, sa mergeti intai sa va iubiti intre voi si dupa aceea sa veniti sa ne propovaduiti noua Evanghelia.

Astazi este sarbatoarea celor 318 Parinti, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic si au alcatuit Crezul. Toti sunt stele ale Bisericii noastre. Nu ma voi referi la vreunul dintre ei. Gandul imi merge la un alt parinte, care nu apartine acestora care au alcatuit Crezul, insa a alcatuit Dumnezeiasca Litrughie, care se savarseste si pe care o auzim continuu. Este marele Dascal al Bisericii noastre, Sfantul Ioan Gura-de-Aur, pe care pururi il pomenim. Asadar, l-au intrebat cand va fi sfarsitul veacurilor, iar Ioan Gura-de-Aur a raspuns din amvon:

“Fratii mei, sfarsitul va veni cand veti vedea ca oamenii vor fi dezbinati: femeile nesupunandu-se barbatilor lor, barbatii neiubindu-si femeile lor, copiii ca-si ridica mana ca sa-si loveasca parintii, mirenii neascultand, conflicte civile. Dar sfarsitul va veni inainte de toate cand dezbinarea va intra in Biserica, cand va ajunge inauntru la jertfelnic. Cand veti vedea ca se vor incaiera calugari cu calugari, diaconi cu diaconi, preoti cu preoti si episcopi cu episcopi. Ce vedem, iubitii mei? Traim in astfel de zile si numai Dumnezeu ne va mantui. Daca ne va mantui, mantuirea nu ni se datoreaza noua. Daca ne va mantui, ne va mantui pentru micii si nevinovatii copilasi care sunt in leagane.”

Sa ne pocaim. Daca vom continua tactica urii, vom fi pedepsiti. Vom fi clatinati de un cutremur si nu va ramane piatra pe piatra. Sa ne pocaim, sa ingenunchem, sa ne rugam toti, mici – mari, mireni si clerici, preoti si episcopi, domni si popor, ca Dumnezeu sa ne fie milostiv. Sa sufle intre noi iubirea, buna intelegere si dreptatea, asa incat cu o singura gura sa slavim pe Tatal, Fiul si pe Sfantul Duh in vecii vecilor. Amin.

Vedeti si: Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? De ce S-a botezat Hristos, desi era fara de pacat? De ce trebuie sa se boteze pruncii nevinovati? La aceste intrebari ne raspunde Mitropolitul Augustin de Florina ||  Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XXV-a dupa Rusalii (Luca 10, 25-37) ||  Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea” ||

Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei… Nici pe Hristos nu l-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a biruit“.(Parintele Arsenie Papacioc despre IPS Bartolomeu Anania)

IPS Bartolomeu a fost un teolog al Bisericii Ortodoxe Romane si un carturar pretuit al republicii literelor. Intransigent in verb si iertator in duh, aspru judecator al constiintei publice si lesne-iertator al aproapelui, reper neocolit al Transilvaniei ortodoxe, iubit de tineri si cinstit de varstnci, IPS Bartolomeu a dus cu sine ranile unui veac tumultos.

In studentie, a cunoscut febra angajamentelor nationaliste (explicabile, poate, in lumina traumei suferite de ardeleni prin Dictatul de la Viena), asumind totodata o categorica pozitie anticomunista. A facut puscarie, asa cum s-a bucurat ulterior de relaxarea sistemului totalitar (calatorind in SUA). Pentru suferintele indurate in temnita nu si-a ridicat statuie, deplingand totodata pretul scump platit de Biserica Ortodoxa pentru colaborarea cu regimul comunist.

Scriitor de mare talent (format la scoala lui Tudor Arghezi), cronicar de anvergura, retor sclipitor capabil sa inlacrimeze mii de oameni, exeget fin si talmacitor atent al Cartii Sfinte, ierarhul clujean nu si-a ascuns niciodata identitatea ortodoxa, facind totodata proba unei reale deschideri catre lume.

L-am cunoscut pe IPS Bartolomeu ca student al Facultatii de Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj. Imi amintesc modul afabil in care stia sa-i primeasca pe cei aflati la inceput de drum. Desi foarte ocupat, gasea timp sa raspunda la scrisori. Cautind mereu la vuietul Duhului, IPS Bartolomeu citea si semnele vremii. A laudat progresele medicinei, dar a avertizat impotriva faustismului tehnologic; a pledat pentru integritatea dogmei Bisericii, dar s-a angajat intr-un dialog concret cu reprezentantii Bisericilor romano-catolice si protestante din Germania; a criticat modernismul, dar si-a asumat fara complexe modernitatea.

Neconventional si conservator in acelasi timp, IPS Bartolomeu a pretuit darul vietii si, mai presus de toate, a iubit petrecerea cu Dumnezeu. N-a acceptat niciodata ghetoizarea liturgica a crestinismului, subliniind importanta actiunii jurnalistice, culturale sau filantropice din partea mirenilor. A avut parte de discipoli universitari, s-a lasat cercetat de pelerinii Manastirii Nicula, a incurajat redescoperirea traditiei liturgice si patristice a Bisericii primare, incurajind totodata laicatul sa aperele valorile crestine in cetate.

In ultima Pastorala de Craciun din 2010, IPS Bartolomeu remarca faptul ca sunt tot mai multi crestini care sarbatoresc “un Craciun fara Iisus, o Boboteaza fara aghiasma, un Sfant Ion fara Ioan si, mai ales, un An Nou intr-un revelion perpetuu, fara sfarsit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice si aburi etilici”.

Memoriile lui Valeriu Anania scot la iveala portretul unui om autentic, lipsit de morga infailibilitatii. Putea fi cazon si inflexibil, dar avea nebanuite resurse de candoare, caldura si omenitate. Si-a insusit nu o data criticile pertinente venite din afara, ramand neschimbat pe soclul nevazut al interioritatii (omul launtric din care tisneau convingerilor sale teologice si spirituale).

Desi valcean prin nastere, IPS Bartolomeu (numit in 1993 arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului) s-a integrat perfect in atmosfera Clujului pe care l-a iubit din chiar anii studentiei. A pastorit aproape doua decenii credinciosii din orasul de pe Somes, dar a luminat constiinta a sute de mii, poate chiar milioane de romani. Temut si admirat, numele IPS Bartolomeu a fost evocat in contextul dezbaterilor despre un nou Patriarh. Verbul sau categoric, aplombul unei inteligente de strateg, lecturile surprinzatoare, calcatura grea si umorul dezinhibat - toate au tesut portretul unei personalitati incomode si necesare, cum putine mai sunt astazi. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8259374-despartirea-mitropolitul-bartolomeu-anania.htm

Cateva dintre invataturile IPS Bartolomeu:

Despre moarte

“Moartea nu există, nu trebuie să ne temem de ea. Nu există moarte pentru că există Învierea, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.”

Despre tineret

De câte ori era în public se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. “Trăţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu! Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greșită nu are drum de întors: consumul de droguri”, spunea el de câte ori se adresa tineretului.

Despre Iad

“Iadul, ne spunea, este întunericul dinafară, întunericul dens, izolarea totală a individului. Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul, nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă.”

Despre Europa, Occident

“Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete, ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi datorită comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă.”

“Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte “balcanici”, uitîndu-se că suntem la nordul Dunarii şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar daca am fi balcanici n-ar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scarpinau de păduchi şi râie”.

Despre sfarsitul lumii… cand vor disparea cararile dintre casele noastre

“Paradoxul lumii noastre, spunea Părintele în predicile sale, este că, deşi trăim într-un secol al comunicării electronice, ne îndepărtăm unii de alţii, nu mai comunicăm, nu mai stăm umăr la umăr într-o comuniune. Ne lăsăm manipulaţi, trăim prin intermediul televiziunilor, al internetului, folosind filtre în întâlnirea dintre noi, dintre sufletele noastre. Dar adevăratul sfârşit al lumii va avea loc atunci cînd vor dispărea potecile dintre casele oamenilor.”

Despre suferinta

“Suferinţa asumată este crucea mea, iar dacă simţi asta suferinţa nu mai doare, nu o să-ţi mai fie străină, va deveni suferinţa ta. Iar la sfârşit ea se poate transforma în bucurie.”

“Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.”

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Vedeti si: IPS BARTOLOMEU ANANIA, OMUL CARE NE-A DUS IN SPATE… Marturisiri de la emisiunea Eugeniei Voda, “Profesionistii”

Dumnezeu sa-l odihneasca pe IPS Bartolomeu Anania, vajnic aparator al turmei sale! Sa ne reamintim cu drag despre domnia sa si sa nu-l uitam, mai ales de acum incolo, in rugaciunile noastre

IN ACEASTA SEARA MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA A PLECAT SPRE LUMINA CEA NEAPUSA, INAINTE DE A FI IMPLINIT 90 DE ANI: “Moartea, practic, nu exista, pentru ca noi credem in Inviere!” (MARTURII VIDEO)

De ce ii uraste lumea pe crestini ?

De ce lumea i-a urat intotdeauna pe crestini? Un raspuns rapid poate fi: “Nu stiu de ce ii uraste lumea pe aceia care se straduiesc sa fie curati trupeste si sufleteste, ingrijindu-se atat de tot omul de langa ei, indiferent de datele lui personale, cat si de natura inconjuratoare, care li s-a dat in grija, spre pastrare.”

Ce este lumea ?! Lumea este faptura iubita a lui Dumnezeu, dupa cum citim: “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).

Insa, dupa caderea in pacat a lui Adam, lumea a ajuns arena si loc de lupta, unde omul se afla pe sine neincetat ispitit si luptat de duhurile cele viclene ale diavolului. Diavolul s-a folosit de lume (de materie) inca de la inceput in a-l face pe om sa uite de rai, adica de locul de unde a fost alungat, spre a-l lega cat mai strans de materie, de aceasta lume trecatoare. Ajungand rob trupului si lucrurilor materiale din jurul sau, omul nu se mai poate gandi usor la suflet, la pacate, la pocainta si la dorul dupa Creatorul Sau.

Pana la Hristos, lumea s-a aflat sub puterea diavolului (a pacatului), insa prin Jertfa Sa de pe Cruce, Hristos a biruit puterea aceluia, aducand harul si mantuirea din robia pacatului. “Acum este judecata acestei lumi, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (Ioan 12, 31). Odata cu venirea lui Hristos, vedem ca lupta dintre crestini si “lume”, vazuta ca slujitoare poftelor trupului, devine si mai acerba, timpul de atac al vrajmasului scurtandu-se.

Cu toate acestea, ce rau au facut crestinii in lume ?!

Raul este unanim considerat drept distrugere, stricaciune si afectare a integritatii omului sau naturii inconjuratoare. Deci, ce rau au facut crestinii fata de trupul si sufletul oamenilor de langa ei, dar si fata de lumea naturala in care traiesc ?!

Crestinii nu fac nimic rau oamenilor si lumii in care traiesc ! Cat despre pacatele crestinilor, de care atat de greu se poate scapa in mod deplin, ele fac parte din comportamentul necrestinilor, iar aceia nu au nici un drept sa acuze pe crestini de pacatele facute, atata timp cat ei traiesc incontinuu in acelea.

Prin urmare, acuzarea crestinilor si masurile luate impotriva lor sunt lucrarea evidenta a diavolului, care lucreaza prin cei care nu cred in el si care traiesc trupeste, necrezand in viata cea vesnica si nici in Dumnezeul cel Personal al crestinilor.

Lumea uraste pe cei care ii arata pacatele !

Intotdeauna au existat oameni prin care a vorbit Dumnezeu: prooroci, profeti, apostoli, sfinti, mucenici, cuviosi, iar spre sfarsit, crestinii de astazi. De asemenea, intotdeauna lumea i-a urat pe acestia, ca pe niste raufacatori. “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului” (Evrei 11, 38).

“Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste” (Ioan 15, 18-19).

Dupa ce ajung sa-L cunoasca pe Hristos si sa-I urmeze Lui, crestinii nu mai sunt “din lume”, adica prin vietuirea lor inalta ei nu mai traiesc pentru trup si pentru lume, ci traiesc in aceasta ca si cum ar fi dintr-alta lume, ca si cum ar asteapta plecarea din aceasta, spre a ajunge acasa, in adevarata lume, adica in Imparatia lui Hristos, despre care El spune: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Dar de ce L-a urat lumea pe Mantuitorul Iisus Hristos? La aceasta ne raspunde El Insusi, zicand: “Pe Mine Ma uraste lumea, pentru ca eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele” (Ioan 7, 7). Incep sa imi dau seama ca lumea uraste pe acela care ii vede si ii spune pe fata greselile, caderile si pacatele.

Profetii si proorocii din Vechiul Testament au fost urati in vremea lor chiar si de catre oamenii de la Templu, care nu suportau sa li se spuna in fata pacatele si caderile. Prin ei vorbea lumii tot Cuvantului lui Dumnezeu, dupa cum citim: “Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul” (Evrei 1, 1-2). Dupa cum lumea i-a urat pe prooroci, tot asa ea L-a urat si pe Hristos… tot asa ii va ura si pe crestini, pana la sfarsit.

Cand vezi si taci, esti rabdat cu usurinta, cand incepi insa a spune caderea celui rau, atunci ai toate sansele de a fi urat si redus la tacere. Ba mai mult, chiar daca nu spun nimic, chiar daca nu acuza verbal, prin insasi vietuirea lor curata, crestinii mustra fara cuvinte pe aceia care traiesc in poftele trupului si in tot soiul de patimi lumesti.

Lumea uraste pe cei care nu i se supun intru totul !

In imperiul roman, crestinii au avut de indurat nenumarate persecutii pentru credinta lor. Nu greseau administratiei, nu se revoltau pe legile fiscale, nu stricau linistea oraselor si a satelor, nu erau violenti sau vicleni, ci doar nu se inchinau imparatului sau zeilor alesi de el. Numai pentru aceasta cauza ei au fost dati mortii.

Astazi, din ce in ce mai mult, crestinismul este aratat cu degetul, ca fiind impotriva ordinii “naturale” a lucrurilor, impotriva dezvoltarii unei societati moderne si a unei stari sociale mai inalte. Si astazi, ca si in vremea imperiului roman, crestinii se supun stapanitorilor, nu se revolta si nu fac uz de violenta, nu instiga la ura, ci numai isi vad de viata lor, luptand cu pacatele si cautand Imparatia. Crestinii nu sunt insa consumatori impatimiti ai produselor pe care lumea le ridica pe piedestaluri poleite si luminate, iar pentru aceasta, lumea ii uraste.

Pe zi ce trece, un nou “imperiu” ia nastere in lumea noastra. Acesta va fi insa cel mai mare, cel mai intins si cel mai puternic imperiu din toate timpurile, caci va fi unul mondial. Crestinii vorbesc despre Imparatia lui Dumnezeu, iar lumea vorbeste despre “imparatia” ei; urmarea este fireasca, intre crestini si lume se naste o tensiune veche.

New-age se doreste a fi o “era noua”, dezbracata de toate cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos, cuvinte care acuza pacatele si caderile lumii. Lumea actuala uraste pe cei care nu sunt consumatorii produselor ei (mass-media, alimente, haine, tehnica), caci ea traieste pe seama lor. Iar cei dintai care se lupta spre a nu ajunge dependenti de lume sunt tocmai crestinii.

Persecutiile duse impotriva crestinilor din Imperiul Roman sunt mai actuale ca oricand, insa astazi ele sunt atat de bine ascunse sub tehnici fine de manipulare, sub legi si constitutii atent intocmite, incat omul se crede liber. Oare de ce nu-si da nimeni seama ca “Drepturile omului” nu au cum sa aduca in lume “pacea” si “egalitatea”, atat de dorite.

Cine are urechi de auzit, sa auda !

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 28-30).

“Intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea, dar indrazniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/de-ii-uraste-lumea-crestini-123183.html

Cititi si alte articole care au legatura cu subiectul: Despre pericolul de a fi crestin in Europa

Opt crestini au fost arsi de vii de islamisti in Pakistan

Prigonirea crestinilor in zilele noastre

“Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai mananci?“

“Sa te tii de cei credinciosi si iti va fi mult mai usor in viata.”

Sfantul Cuvios Lavrentie al Cernigovului (1868-1950)

Pe frumoasa data de 20 ianuarie se praznuieste un mare sfant contemporan, Sfantul Lavrentie din Cernigov, inzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, prooroc al vremurilor din urma, inainte-vazator cu Duhul, vindecator de boli sufletesti si trupesti. A fost un mare ascet si un staret foarte ravnitor pentru pastrarea si implinirea intru totul a Dogmelor si Canoanelor Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Imi cer iertare ca iar am intarziat trei zile cu acest articol inchinat lui Dupa ce ca il fac si cu intaziere, nici nu o sa iasa cine stie ce. Dar atata pot… deci cu asta defilez

Acum voi extrage din cartea dedicata lui (poza de mai sus) cateva din invataturile si prorociile sale, pentru a il cunoaste mai bine pe acest mare Parinte. Pentru cei care deja le cunosc: Imi cer scuze daca starnesc plictiseala

+ “O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a petrecut. La care Părintele îi răspunde: Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă tot faci după capul tău?”.

+ Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte.Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că: <<Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el!>> Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc.”

+ Parintele avea darul inainte-vederii. Astfel, dupa razboi, prin 1945, Vladica Boris era plecat din Cernigov. Deodata, Parintele vine repede si da binecuvantare sa inceapa pregatirile pentru intampinarea Mitropolitului. Surorile ii spuneau Parintelui ca Vladica nu are cum sa se intoarca deoarece toate drumurile si podurile sunt distruse; Parintele insa a insistat sa se continue pregatirile. Intr-adevar, in ziua aceea Mitropolitul s-a intors si toti s-au minunat de darul inainte-vederii dat Parintelui de Bunul Dumnezeu.

+ In timpul revolutiei, maica Glafira si cu alte surori s-au hotarat sa mearga pana la Kiev pe jos. Atunci asa se mergea. Inainte de a se porni au mers la Parintele Lavrentie pentru binecuvantare. Dupa ce s-a rugat, binecuvantandu-le, le-a spus:

- Un lucru bun, Dumnezeu intotdeauna il va binecuvanta! Mergeti, numai sa stiti ca pe drum vor fi schimburi de focuri, dar voi sa nu va speriati, ci sa fugiti in lanul cu secara. Apoi veti merge prin acest lan pe o carare si veti iesi la drumul principal, iar de acolo mergeti asa linistite pana la Kiev si sa nu cotiti pe nicaieri prin alta parte. Si va veti intoarce inapoi multumind Domnului. De veti merge asa, Dumnezeu va va pazi”.

Totul asa a si fost. Tot drumul pana la Kiev si inapoi noi am simtit rugaciunile de om iubitoarea ale Parintelui Lavrentie. (M. Glafira si Inochina Ana)

+ In predica sa “despre ispitele trupesti si despre patimi”, Parintele spunea ca diavolul este foarte inversunat pe ultimii dreptcredinciosi “fecioare” (ai acestui veac), ii invidiaza si vrea sa-i atraga in pacat, caci acestia urmeaza sa completeze randurile ingerilor cazuti.

Parintele niciodata nu ramanea la cununie. Totusi, o data a ramas si s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfarsit mi-a spus ca aceasta pereche intr-adevar a fost o pereche de feciori, fata si baiat, pentru ca a vazut Duhul Sfant trecand de la unul la altul.

+ Parintele tot timpul ne repeta ca sufletele merg in iad asa cum merg oamenii duminica de la biserica la chefuri, iar in rai precum oamenii merg la biserica in zilele de lucru. Spunand aceste lucruri, Parintele plangea amarnic, gandindu-se la sufletele ce se pierd:

- Vai cat de multi sunt in focurile iadului, si toti stau precum pestisorii pusi la saramura in butoaie.

Maicutele incercau sa-l linisteasca, dar el le zicea printre lacrimi:

- Voi nu-i puteti vedea, caci daca i-ati vedea, vi s-ar umple sufletul de durere.

+ Parintele interzicea foarte sever tuturor calugarilor, diaconilor si preotilor sa-si tunda parul si barbile, zicand ca mare e rusinea pentru arhierei sa fie tunsi si barbieriti. Inca spunea despre slujitorii bisericii: “Sunt Apostoli, si sunt si Iude, doar fetele si le-au schimbat, iar vremurile si vicleniile sunt aceleasi”.

Era foarte ravnitor Parintele, un mare propovaduitor al Credintei Ortodoxe si un mare aparator al Bisericii si al randuielilor ei.

Parintele Lavrentie se supara foarte tare pe cei ce binecuvantau vreo schimbare in randuiala bisericeasca: in carti, slujbe de priveghere, botezuri, Liturghii sau slujbe de inmormantare. De asemenea era foarte nemultumit de cei care scurtau slujbele duhovnicesti (chiar si pe Vladica).

Parintele spunea ca a fost mult mai greu ca acestea sa fie scrise decat sa fie citite si cantate. Era foarte nemultumit ca nu se citea din Psaltire, dar strigau “Slava!” fara frica de Dumnezeu, iar la Sfanta Liturghie intrerupeau rugaciunea ce se citeste inaintea Sfintei Impartasanii deschizand portile imparatesti iar cel ce citea neterminand rugaciunea spunea “Amin!”, iar preotul spunea “Cu frica de Dumnezeu…”

- Este oare aici frica de Dunezeu? Aici este neglijenta, aici nu numai ca nu se respecta legea ci este vorba de superficialitate si infruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salveaza si nici pe altii nu-i lasa sa se mantuiasca. Si mai spunea Parintele, ca in locul acestor preoti nedemni si cartitori ai randuielilor bisericesti slujesc Ingerii, impreuna slujitori cu el si completeaza ceea ce ei (preotii) nu indeplinesc.

Arhiereii si slujitorii Bisericii, carora le place sa scurteze randuiala bisericeasca, vor merge in focul cel vesnic, iar acei credinciosi care au stat la aceste slujbe se vor mantui doar prin rugaciune, post si milostenie.

Din cauza acestor slujitori poporul nu vine la Sfanta Biserica. Amar, amar si jale pentru acesti cartitori, caci focul cel vesnic si intunericul fara de sfarsit ii asteapta. (Schiarhimandritul Antonii, Ieroschimonah Teodosii, Preot Alexii)

+ Având dragoste pentru orice fel de munca, atunci când au început reparatiile manastirii, el se implica în toate activitatile, dând sfaturi practice mesterilor ce construiau sobele, celor ce refaceau peretii, cât si celor ce reparau acoperisul. Când mesterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor, Parintele le raspunse:

– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.

Au fost situatii când au fost nevoiti ca lucreze si în timpul iernii, perioada în care mortarul amortea (se întarea) din cauza frigului. Odata, lucrurile nu mergeau deloc bine si au mai chemat ajutoare, la care unul din cei veniti îi spuse:

– Parinte, pentru aceasta munca este nevoie de multa putere.

Atunci Parintele s-a apropiat si rugându-se a facut semnul Sfintei Cruci peste mortarul amortit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte moale si usor de prelucrat. Atunci toti au înteles ca aceasta minune s-a petrecut pentru rugaciunile staretului Lavrentie“.

+“Parintele repeta adesea ca rugaciunea mamei nu arde in foc si nu se scufunda in apa”.

+ “În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată, venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era bine păzit de soldaţi. Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea s-a întors la mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui. A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi şi-i zise:

<<Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător>>.

Pentru mai multe astfel de istorisiri va rog sa cititi si: Sfantul Lavrentie de la Cernigov – “DE CE MA INTREBI, DACA FACI TOT DUPA CAPUL TAU?”

Dar si profetia sa cu privire la unicul imparat – antihrist si despre razboiul care va veni candva: Sfantul Lavrentie de Cernigov: ” Vor fi multi surzi si multi orbi… “

-”va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota.” -

- Minciuna! Hristos nu S-a dus nicaieri. Cum se demonstreaza asta? O spune Evanghelia. Va explic lucrul acesta si printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Daca mergeti acolo, in satul meu, va vor spune lucruri despre viata mea: ca eram mic, ca m-am dus la scoalaprimara, ca am mers la gimnaziu, ca am mers la universitate, si ca…, si ca… Toate le stiu. Pentru ca lucrurile acestea se discuta. Cunosc detaliile vietii fiecarui consatean. Intr-un sat mic a locuit si Hristos, in Nazaret; de aceea S-a numit Nazarinean. Asadar cand S-a facut mare, de 30 de ani, si a propovaduit in Nazaret, ce spuneau?

- Curios lucru! Asta la scoala nu s-a dus: “Cum de stie acesta carte fara sa fi invatat?” (Ioan 7, 15), ca stie atatea lucruri?!…

- Compatriotii lui, adica, marturisesc ca nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a facut? – in aceasta perioada de 18 ani era acolo primul muncitor.

Sa auda aceasta toti acei parinti ai muncii si falsi ocrotitori care profita de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bataturi in maini. Sarac, slujea in atelierul Sfantului Iosif ca sa se intretina pe El si pe Sfanta Lui Maica. Exista si o icoana, care-L prezinta in atelierul tamplaresc al parutului Sau tata, tinand in maini un ferastrau si o tesla si muncind.

Iata asadar unde a fost Hristos de la 12 pana la 30 de ani. Daca ar fi fost in alte tari, ar fi cunoscut-o compatriotii Sai, dar ei marturisesc ca nu S-a dus. De aceea sunt uimiti, nu pricep cum cunoaste “carte, fara sa fi invatat“.

- O alta nedumerire este urmatoarea: Cunoastem ca fiecare om este pacatos. Unul singur a fost fara de pacat – Hristos. Insa atunci se naste intrebarea: Daca este fara de pacat, de ce s-a botezat?

- Iisus S-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Pana in clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoastea nimeni. Cine ar fi presupus ca sub acel muncitor cu fierastraie si ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel asteptat? Si chiar Inainte-Mergatorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.

Iisus S-a botezat si pentru a se arata Taina Sfintei Treimi. In clipa Botezului S-a aratat adevaratul Dumnezeu, care era necunoscut in toata perioada antica. Stramosii nostri atenieni in “vestita cetate” ridicasera un altar “Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Asadar, la repejunile Iordanului S-a aratat adevaratul Dumnezeu. Cum S-a aratat? Drept Sfanta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. O taina de necuprins! Ce exemplu sa aduc? Iata ceva ce n-am stiut: cand are loc diviziunea atomului, se spune ca are loc emiterea a trei particule; unul este atomul si emite trei particule. Cele trei devin noua si asa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este si aceasta o imagine asemanatoare, dar orice am spune nu putem sa explicam taina cea mare. De altfel, putem oare sa explicam macar tainele cele maimici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: “Inotam in oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logica si de cele cinci simturi, este nevoie de “al saselea simt”, adica de credinta. Prin credinta ne apropiem de marea taina, iar viermii de noi, fiinte mici si lipsite de importanta, ne plecam grumazul si zicem: Sfanta Treime, Parinte si Fiule si Duhule Sfinte, miluieste lumea.

Aratarea Sfintei Treimi astazi – Tatal, Fiul si Sfantul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. “Iordanul s-a intors inapoi” (Psalmul 113, 3). S-a aratat un porumbel, simbol al puritatii si al curatiei. Si s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos S-a botezat si pentru a Se face pilda crestinilor. El Insusi nu avea nevoie de otez; noi avem nevoie de curatia pe care o daruieste taina. Apa cristelnitei nu este apa comuna – daca crezi, desigur – daca nu crezi, e dreptul tau. Din clipa in care preotul isi pune epitrahilul si binecuvinteaza, din ceasul acela apa primeste deja o putere facatoare de minuni, vazuta prin credinta; in cristelnita se ingroapa Adam cel vechi cu toate pacatele lui, iar omul iese mai alb chiar decat zapada. Aceasta este credinta noastra. Asadar botezul lui Hristos s-a facut pilda pentru noi.

- In sfarsit, inca o intrebare. Se boteaza omul matur, pentru ca este pacatos; dar pruncii nevinovati de ce sa se boteze?

- Pentru ca poarta pacatul stramosesc. Unii vor rade, auzind acestea; dar azi vine stiinta, psihologia sa confirme ca acest lucru este adevarat. Doar ca o spune cu alte cuvinte. Pe scurt, zic doar ca omul, chiar nascut, poarta in el samanta stricaciunii, samanta pacatului. Lucrul acesta in limbaj stiintific inseamna “ereditate” si este acceptat de toti. Daca insa ii zici “pacat stramosesc” sunt deranjati. Asadar, copilul are si el o oarecare vina; si, de aceea, are loc Botezul, ca sa se stearga vina, care provine din pacatul stramosesc.

***

Iubitii mei, am dezlegat cateva nedumeriri. Ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani. De ce Hristos, daca este fara de pacat, S-a botezat in Iordan. De ce se boteaza si copiii mici.

- Noi ne-am botezat si trebuia in continuare sa pastram neintinata haina, sa nu savarsim vreun pacat dupa Botez. Dar, din nefericire, si dupa Sfanta Taina am cazut iarasi si suntem cufundati in pacate. Trebuie deci sa deznadajduim?

- Nu, nu! De mii de ori daca pacatuiesti si cazi, sa nu deznadajduiesti. Ridica-te din nou, deoarece exista si un alt botez, cum spun Parintii Bisericii: este lacrima de pocainta si de marturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii pacatoase, lacrimile miilor care s-au pocait.

Multe sunt lacrimile in lume. Exista vreun om care sa nu fi plans? “Valea plangerii” se numeste pamantul (Psalm 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi desarte, nefolositoare. Pentru ca oricat ai plange, de pilda, pentru un mort, nu poti sa-l inviezi. Exista si alte lacrimi pretioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocainta. Dati-mi, dati-mi, pacatosilor, o astfel de lacrima! Aceasta lacrima pe care o versi aici pentru pacatele tale, are aceeasi putere ca Iordanul. Aceasta lacrima se preface in raul Iordan, devine ocean in care se spala pacatele lumii, ale tuturor generatiilor. Si atunci Hristos este laudat si slavit intru toti vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, parintele Augustus Kantiotis

in Sfanta Biserica a Sfantului Pantelimon, Florina)

(traducere din elina: monahul Leontie)

Puteti citi si: Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XXV-a dupa Rusalii (Luca 10, 25-37)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea”

Se uitau unul la altul, si se incredintau ca s-au insanatosit. Ranile si puroiul si duhoarea trecusera fara urma. Lepra care-i acoperise adineauri parca nici n-ar fi fost. Cine-ar putea sa spuna ca minunea aceasta n-a fost mai mare decat o inviere din morti? La un singur cuvant puternic, zece trupuri leproase, roase de boala, s-au facut deodata sanatoase si curate. Cu cat te gandesti mai mult, cu atat iti dai seama ca acest cuvant n-ar fi putut sa vina de la un muritor; ca trebuie sa fi fost rostit de Dumnezeu prin gura omeneasca. Rostit de limba omeneasca, acest cuvant a venit din adancimile de unde a venit si cuvantul de porunca intru zidirea lumii: Si a fost asa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fara pacat, care de aceea sunt puternice. Ele vin din izvorul incepator al vesnicei iubiri, inaintea lor se deschid toate portile creatiei. Lucruri, oameni, boli si duhuri li se supun. Si sunt franturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de pacat, care n-au mai multa putere decat suflarea vantului prin trestii; oricat de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, raman ca bataia fumului in porti de fier. Ganditi-va dar ce mangaiere de nespus e sa cunoastem in ce Domn puternic si iubitor credem. Toate cate a vrut Domnul a facut in cer si pe pamant (Psalm 134, 6). El este Domnul vietii, Datatorul de legi al firii, Stapan peste boala si Biruitor al mortii.

Nu suntem creati de natura necuvantatoare, ci de El, Domnul Preaintelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucaria intamplarii, ci fapturi ale Celui ce a zidit si pe fratii nostri mai mari, ingerii si arhanghelii si toate nemuritoarele armiei ceresti. De suntem in aceasta viata, El stie de ce; daca pacatul ne face leprosi, El are cuvantul mai puternic decat lepra, fie trupeasca fie sufleteasca; daca ne scufundam, ne intinde mana-I mantuitoare; daca murim, ne asteapta de partea cealalta a mormantului.

Sa ne intoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseste vindecarea leprosilor, si sa privim zugravirea cea limpede a recunostintei si nerecunostintei.

Ce-au facut leprosii, vazand ca s-au curatat? Iata ce au facut: dintre toti, doar unul singur s-a intors sa-I multumeasca lui Hristos, pe cand ceilalti si-au vazut de drum fara sa le mai pese de Cel de le-a facut lor bine, de Mantuitorul lor. Acest singur recunoscator, vazand ca boala cea infricosata s-a luat de la dansul, si-a tras sufletul scapat prin minune din stransoarea cloacei de serpi veninosi si primul sau gand a fost sa multumeasca Celui ce l-a scos din stricaciunea sa cea nespusa. Si precum, doar cu putin mai inainte, strigase cu buzele roase de lepra: “Iisuse, invatatorule, fie-Ti mila de noi”, asa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sanatoase si din rarunchi teferi, multumind lui Dumnezeu. Dar nu numai atat, ci a alergat inapoi la Binefacatorul sau ca sa-I multumeasca.

Cand a ajuns la Hristos, a cazut in genunchi, in genunchii sai care acum nu mai erau tot o rana ci teferi si puternici, si I-a multumit. Trup plin de sanatate, inima plina de bucurie si ochi plini de lacrimi! Iata omul intreg. Adineauri un morman de carne putreda, iar acum iarasi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarasi deopotriva cu semenii sai. Adineauri trambita ragusita care nu striga decat “Necurat! Necurat!”, acum trambita limpede de multumire si slava lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscator nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie sange curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriana si iudee, iesiti anume din acei asiriani adusi odinioara de regele Salmanasar in partile Siriei dupa ce stramutase mai intai pe iudeii de acolo in Asirira (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul ca acest om recunoscator era de sange curat asirian se vede din aceea ca Domnul a spus: “este de alt neam”.

Si raspunzand, Iisus a zis: “Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?” Vedeti cu cata blandete mustra Domnul nerecunostinta? Nu intreaba decat daca s-au curatit toti si de ce n-au venit si ceilalti noua sa multumeasca. Si nu pentru ca n-ar fi stiut, caci El stia inca mai inainte de a-i intalni ca aceia se vor vindeca. A pus intrebarea ca pe cea mai usoara dintre mustrari. Iar noi cum ne iesim din fire daca, dand vreun banut unui amarat, acesta nu multumeste destul! Dar inchipuiti-va numai ce-ar fi daca, vindecand noi noua bolnavi (sa zicem ca ne-ar sta in putinta sa facem acest lucru), acestia n-ar veni sa ne multumeasca! Dumnezeu nu tuna si fulgera impotriva nerecunoscatorilor, nici nu ii blestema, ci doar ii dojeneste cu blandete, intrebandu-i pe cei ce I se inchina: “Dar ceilalti copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalti? Unde sunt puternicii care carmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogatii care s-au imbogatit cu avutiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc si infloresc din izvorul Meu? Unde parintii ai caror fii cresc si sporesc din a Mea putere? Unde invatatorii carora Eu le dau stiinta si intelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde pacatosii ale caror suflete le-am curatat de pacat ca de lepra? N-am dat Eu sanatate la mii si mii, iar aici la rugaciune sunteti numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de multumit Imi multumiti numai o suta? N-am impodobit campiile cu roade si n-am inmultit turmele voastre, si doar cativa ingenuncheati slavindu-Ma?”

Vedeti, numai acesta, care este de alt neam, numai acest strain s-a intors sa multumeasca. Dar e cineva strain de Hristos? N-a venit El sa mantuiasca pe toti oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se falesc cu faptul ca sunt alesii lui Dumnezeu, ca Il cunosc pe Dumnezeu mai mult decat toate neamurile. Dar iata aici dovada intunericului din mintea lor si a invartosarii din inima lor. Un pagan, un asirian, are mai multa minte si inima decat cei ce se fericesc a fi iudei. Din pacate, istoria se repeta astazi, cand unii necredinciosi au mintea mai deschisa si inima mai multumitoare fata de Dumnezeu decat multi crestini. Multi musulmani, budisti sau hindusi ii fac de rusine pe crestini cu ardoarea rugaciunilor si recunostintei lor fata de Dumnezeu.

Pilda se incheie cu cuvantul spus de Domnul samarineanului multumitor: “Si i-a zis: “Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.” Vedeti cat de mare este smerenia si blandetea Mantuitorului. Cum se bucura sa cheme pe oameni la impreuna-lucrarea cu Sine, vrand prin aceasta sa ridice neamul omenesc cel cazut si injosit. Mai presus de mandria si desertaciunea omeneasca, El vrea sa-Si imparta vrednicia cu altii. Dar la ce le-a folosit credinta? Ar fi putut, cu tot atata credinta, sa strige la o mie de doctori faimosi ai lumii: “Ai mila de noi, vindeca-ne!” Ar fi fost in zadar. Iar daca vreunul din acesti mii de doctori pamanteni i-ar fi vindecat, va inchipuiti oare ca ar fi pus tamaduirea pe seama credintei lor si nu pe a iscusintei sale? Caci doctorii cei muritori, dimpotriva, obisnuiesc sa-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar daca bolnavul si-a avut si el partea sa in cumpana vindecarii. Asa se poarta oamenii intre dansii. Dar cu totul altfel se poarta cu oamenii Mantuitorul Hristos. Hristos a incarcat o caruta cu grane, iar leprosul a aruncat si el in caruta o boaba. Incarcatura de grane a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiasca, iar bobul leprosului este credinta lui in Hristos. Hristos, adevaratul iubitor de oameni, nu dispretuieste marunta boaba, ci dimpotriva, ii da intaietate fata de intreaga-I incarcatura de grane. El, asadar, nu spune: “Granarul Meu are sa te hraneasca”. Nu spune: “Te-am vindecat”, ci: “Credinta ta te-a mantuit”. Cata marinimie in cuvantul acesta! Ce invatatura pentru noi toti! Si ce mustrare mandriei omenesti!

Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Drept, toti cei care acopera grauntele de vrednicie al altuia ridicandu-si in slavi propria incarcatura. Acestia nu-s mai putini hoti si jefuitori decat bogatul care-si inmulteste mosiile cu petecul de pamant al unui sarman. Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Adevarat, toti comandantii care acopera partea soldatilor la victorie. Sa se apropie si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Smerit, toti cei care, indeletnicindu-se cu negotul si cu industria, trec sub tacere meritele lucratorilor, punand toata reusita pe seama ravnei, chibzuintei si norocului propriu. Sa se apropie, in sfarsit, si sa invete de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, in orbirea lui, se impauneaza cu tot binele, cu toata stiinta, cu toata izbanda, ascunzand si uitand uriasa parte a lui Dumnezeu in toate. Sa se apropie si sa invete cum Dumnezeu nu acopera niciun graunte de merit omenesc in uriasa incarcatura a vredniciei Sale, ci dimpotriva, tainuie partea Sa, aratand-o pe cea a omului. (…)

O, de ne-am da noi crestinii seama de multimea si felurimea bolilor de care ne vindeca in fiecare zi Hristos! Degraba atunci ne-am intoarce alergand catre El, I-am cadea in genunchi si I-am multumi din clipa aceasta si pana in ceasul mortii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

Iertare ca am intarziat 4 zile cu articolul Dar mai bine mai tarziu decat niciodata.

Puteti citi si: Cuvinte vii ale Parintelui Gheorghe Calciu: Despre mandrie

Mandria si vindecarea de aceasta patima

Reporter: - Sarut mana, parinte! Stim cu totii ca se apropie sarbatoarea Nasterii Domnului si am dori sa ne vorbiti despre importanta si semnificatia acesteia.

Pr. Ion Dragu: – Craciunul este sarbatoarea intruparii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu “Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut, mai inainte de toti vecii” , cum marturisim in simbolul credintei, iar acum si trup din Duhul Sfant si Fecioara Maria. Fara aceasta intrupare nu ar fi fost posibila mantuirea noastra. Nasterea Domnului arata lumii dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu fata de om, pe care nu-l lasa rob al pacatelor si al mortii, ci Il trimite pe Fiul Sau sa se faca om pentru ca omul sa se indumnezeiasca. Este sarbatoarea care arata ca Dumnezeu l-a iertat pe om pentru neascultarea lui din Rai si i-a dat din nou posibilitatea de a intra in Imparatia Sa, dar in acelasi timp, prin trupul lui Hristos si omul este partas la propria mantuire.

- Considerati ca toate aceste obiceiuri contemporane impregnate de dimensiunea comerciala (craciunite, brazi, gobulete etc) sunt in conformitate cu ceea ce ne invata Biserica Ortodoxa?

- Este evident faptul ca unele din aceste obiceiuri n-au nicio legatura cu sarbatoarea in sine, iar altele dintre ele, cum ar fi craciunitele, prin vestimentatia indecenta contravin invataturii Bisericii. S-ar putea face o oarece legatura intre bradul de Craciun a carui podoaba ramane mereu verde si vesnicia Lui Dumnezeu, dar a reduce sarbatoarea doar la aceste aspecte comerciale inseamna a pierde miezul acesteia, care vizeaza intalnirea lui Dumnezeu cu omul in persoana Omului Iisus Hristos, si a omului cu Dumnezeu, intalnire care trebuie realizata si la nivel personal de catre fiecare in parte.

- Copiii din ziua de azi nu prea mai merg cu colindul. De ce?

- Cred ca nu se constientizeaza suficient faptul ca a colinda inseamna a face lucrare de inger, pentru ca ingerii au fost primii care au vestit Nasterea Domnului pastorilor din Betleem si care au cantat “Slava intru Cei de Sus Lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni, bunavoire”, primul colind ceresc. De aceea colindatul se practica mai ales la varsta copilariei. Copiii, avand sufletul curat, se aseamana ingerilor.

- Si acum o intrebare mai dificila. Exista Mos Craciun?

- Mos Craciun nu exista sub forma comerciala a unui batran venit din Laponia pe o sanie plina de bunatati, dar exista Dumnezeu care, de Craciun, a facut cel mai mare dar: pe Insusi Fiul Sau. De aici si oamenii au simtit nevoia sa urmeze darniciei “Celui vechi de zile”, cum Il mai numeste Sfanta Scriptura pe Dumnezeu, si sa faca daruri celor care au mai multa nevoie de ele.

- Ce sfaturi ati da tinerilor din ziua de azi?

- Sa incerce sa se desprinda o data cu varsta de aspectul formal al sarbatorilor si sa traiasca miezul acestora, care consta in bucuria intalnirii cu Dumnezeu in rugaciune, post, milostenie, deschizandu-si inima spre a-L lasa pe Hristos sa salasluiasca in sufletele lor prin Sfintele Taine.

- Va multumim foarte mult pentru interviu si va uram sarbatori fericite!

- Multumim si noi, aceleasi urari de bine si voua!

In urma unor statistici alcatuite de profesori de religie din scolile laice s-a constatat faptul ca unul din cinci tineri participa la Sfanta Liturghie duminicala. Pentru unii tineri sintagma “a merge la biserica” este inteleasa ca trecere in fuga pe la biserica si e sinonima cu a aprinde lumanari, a da acatist sau liturghie, a spune o rugaciune in Casa Domnului, iar nu participarea efectiva la Sfanta Liturghie. Multi dintre tineri, si nu numai, spun ca se plictisesc la Biserica. Plictiseala vine si din neintelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Cand nu intelegi ce se intampla e greu sa gasesti motivatia de a participa la slujba. De aceea, cand exista intelegere, cunoastere si dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este un efort supraomenesc, ci o bucurie a descoperirii prezentei tainice a lui Dumnezeu.

Cele mai dese motive invocate de tineri cand refuza chemarea lui Hristos la Sfanta Liturghie sunt acelea ca, in weekend, e prilej de somn pana mai spre pranz, e mai mult timp liber de care ar dori sa profite. Altii, invocand acelasi motiv, recunosc ca este vorba de comoditate sau, mai bine spus, de lene.

Uneori, ma gandesc la tinerii care stau ore in sir rezemati de garduri, dupa blocuri, in frig sau ploaie, alaturi de persoana iubita. Oare ce ii tine acolo? Ce alunga oboseala? Iubirea! Apoi, gandindu-ma cu amaraciune, realizez ca multi dintre noi am renuntat la iubirea fata de Dumnezeu si continuam sa renuntam la participarea afectiva, spirituala din cadrul Sfintei Liturghii. Toate aceste greseli le facem doar din pricina faptului ca acea iubire fata de Dumnezeu si de aproapele nostru a capatat in mintile noastre o alta notiune, nicidecum iubirea pe care noi, oamenii, o primim zilnic de la Dumnezeu.

Cat de mult pierdem si cat de putin oferim Domnului, intr-un singur an, ne dam seama dintr-un simplu calcul: daca am frecventa biserica in toate cele 52 de duminici, 9 praznice imparatesti si 12 sarbatori ale Sfintilor Ingeri si ale Sfintilor, in total 73 de zile de praznuire si am sta la Sfanta Liturghie de fiecare data cate 1,5 ore, acest timp face mai putin de 5 zile, din cele 365 de zile ale anului. Asadar, intr-un an, 360 de zile oferim trupului si abia 5 zile sufletului!

Este o adevarata tema de meditatie. Ar trebui sa incercam sa calculam cat timp stam in fata calculatorului sau la televizor si apoi sa raspundem sincer pe ce loc se afla Dumnezeu in viata noastra.

De ce suntem atat de neputinciosi?

RUGACIUNEA: “Lumina” si “Soarele” sufletului – Bucuria faptei bune

Arhimandritul Justin Popovici: CUM se citeste Biblia si DE CE?

Din intelepciunea parintelui Cleopa – Despre ascultarea de Dumnezeu

Luminita Anghel

Andra

Paula Seling

Stefan Hrusca

Avand in vedere faptul ca vin Sfintele Sarbatori de iarna, am pus niscaiva colinde ca sa le ascultam si sa treaca timpul mai repede pana la Nasterea Domnului nu vreau sa ma pierd acum in clisee gen “sa incercam ca acum, de Craciun, sa devenim mai buni, mai inimosi, etc”, de parca nu am putea incerca sa devenim mai buni si in iunie, iulie si in restul anului. Vreau doar sa distrag atentia de la asa-zisul al treilea razboi mondial, de la ce o mai fi zis Mircea Badea si de la momentele grele prin care trecem din cauza politicii corupte ce se face in Romania. Sa ne pierdem putin in niste voci superbe ce interpreteaza niste melodii superbe.

Daca mai stiti/gasiti si altele, va invit cu drag sa le postati la rubrica de comentarii. Doamne, ajuta! Si… (aproape) Craciun fericit!

†

Iubiții mei,

cât de bărbați [Andrei vine de la gr. anir, andros = bărbat] la minte suntem, cât de bărbătoși la suflet, și bărbații și femeile, și înrădăcinați în iubirea noastră de credință și de neam, în comparație cu bărbatul acesta preaminunat, cu Sfântul Apostol Andrei, care acum 2000 de ani, din porunca Domnului nostru, ca Apostol al Său, a inițiat o predicare a credinței creștine pentru a dezrădăcina idolatria neamurilor…și a ajuns până la strămoșii noștri? Cum ar trebui să fim noi, ca Biserică și ca nație, cei de 2000 de ani ortodocși pe aceste meleaguri?

Și nu sunt deloc întrebări retorice! Pentru că înrădăcinarea de milenii a credinței ortodoxe la noi ne face și mai responsabili față de cei care, nici până astăzi nu au cunoscut Ortodoxia credinței, datorită credinței lor eretice sau nu au trăit niciun fel de creștinism, oricât de deformat ar fi el, ci sunt tot păgâni, ca și cei de acum 2000 de ani.

Iar păgânismul nu înseamnă altceva decât ateism. Pentru că a nu te închina, cu adevărat, lui Dumnezeu și a desconsidera Biserica Sa și orânduiala tradițională, de la Hristos până astăzi, a sfintelor slujbe și a întregului mod de a fi al Bisericii, înseamnă a face nelucrătoare mântuirea venită prin Hristos, a nega Evanghelia Celui născut în ieslea Betleemului.

Tocmai această incompatibilitate fundamentală dintre păgânism și creștinism i-a determinat pe Dumnezeieștii Apostoli să sufere toate pentru a vedea idolatria sfărâmată. Și ca să îi faci pe cei, până mai ieri, păgâni, să își dărâme idolii, trebuie să îi convingi să privească mai sus, spre Treimea cea deoființă și nedespărțită, spre Tatăl, spre Fiul și spre Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, întru Care și prin Care sunt toate și ființează toate.

Cel dintâi chemat la apostolat…conform In. 1, 40, fratele Sfântului Apostol Petru.

Născut în Betsaida Galileii, Betsaidă care înseamnă casa peștelui, ca indicare a faptului că acesta era un oraș al pescarilor dar, mai întâi de toate, într-o semnificație mistică, aici e casa Peștelui, a lui Hristos, Care Și-a atras spre Sine de aici, pe Andrei, pe Petru și pe Filip, pentru ca să devină vânători de oameni, cum spun vechile traduceri liturgice românești.

Vânătorii mai întâi au fost vânați de Hristos Dumnezeu, pentru ca, mai apoi, cu aceeași dragoste preadumnezeiască să vâneze și ei inimile oamenilor. Și Hristos Dumnezeu i-a vânat cu plăcerea de cele dumnezeiești și cu harul preacurat al sfințeniei pe Apostolii Săi și nu cu bani, haine, demnități sau avansări ierarhice ci, dimpotrivă, cu atenționarea că vor suferi multe, ca și El, dar că lucrătorul va fi încununat de către El cu slavă veșnică.

Dacă Dumnezeiescul Petru era un pescar căsătorit, ca și tatăl său, Dumnezeiescul Andrei, Apostol și al românilor (pentru că nu e numai…al nostru), trăia în feciorie, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta era starea sa socială la întâlnirea cu Domnul.

Cel care îl orientează spre Hristos pe Andrei e tocmai Sfântul Ioan Botezătorul, care mărturisește despre Domnul că e „Mielul lui Dumnezeu” [o Amnos tu Teu, In. 1, 36, cf. GNT], o referință directă la Is. 53, 7: „ca un miel înaintea celui care îl tunde pe el” [os amnos enantion tu chirontos afton, cf. LXX], tot capitolul acesta profetico-hristologic fiind o subliniere constantă a faptului că Mântuitorul nostru va suferi imens pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Curăția și jertfa sunt la un loc în ființa mielului, miel care era adus spre jertfă și care trebuia să nu aibă meteahnă/vătămare/boală, pentru că era o imagine simbolică și o vorbire profetică despre Mielul lui Dumnezeu, Care atotcurat fiind, fără să fie contaminat de morbul/de boala păcatului, putea să Se aducă pe Sine jertfă curată întru bună mireasmă Tatălui, ca împăcare a lui Dumnezeu cu oamenii.

Și cel feciorelnic, auzindu-l pe Ioan cel plin de feciorie și de asceză și de har dumnezeiesc, vorbind despre Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii…împreună cu un alt ucenic al lui Ioan au mers după Domnul [In. 1, 37]. Și Andrei s-a convins imediat de faptul că Iisus e Messias, că e Cel despre care vorbesc Prorocii, fapt pentru care astfel i L-a și vestit lui Petru [In. 1, 41]. Și prin aceasta s-a făcut călăuză fratelui său Petru spre Hristos, după cum, fiecare dintre noi, suntem chemați spre a fi pridvorul de intrare în Biserică pentru alții.

Pentru că pridvorul nu e încă pronaosul, locul unde se ține vasul pentru Botez și unde se spun Molitvele de exorcizare pentru catehumeni și unde cei botezați, direct sau prin nașii săi, se leapădă de Satana și se unesc cu Hristos și mărturisesc Crezul Bisericii. Ci pridvorul e înaintea pronaosului, o mică sală, la intrare în Biserică sau locul în care…intri pe ușa Bisericii.

Tocmai de aceea, după cum Andrei i-a vestit lui Petru pe Hristos, și i-a arătat calea, adică ușa de intrare în Biserică, fiecare dintre noi, din grijă pentru mântuirea oamenilor, adică pentru viitorul lor eshatologic, pentru starea lor în veșnicie, trebuie să mărturisim direct și indirect pe Hristos Dumnezeu altora, pentru ca ei să înțeleagă că trebuie să intre pe ușa Bisericii, pentru ca să fie cu Cel pe care inima lor Îl caută.

Și când există căutări adevărate, reale, profunde, trebuie să le indicăm oamenilor, cu delicatețe și bucurie, pe Dumnezeu, adică Bucuria, Liniștea și Fericirea lor.  Iar a nu face aceasta înseamnă a fi niște criminali, care îi lăsăm pe oameni în tristețe și nu le dăm să aibă bucuria cea veșnică. Pentru că Părintele nostru cel preafrumos, Andrei, Apostolul, nu a ținut bucuria mântuirii doar pentru sine, ci a împărtășit bucuria adevărului și a descoperirii primite prin Ioan, apoi, confirmată deplin de către Domnul, spunând că Mesia e…acolo, lângă ei, și lui Petru, fratelui său!

Și astfel bucuria aceasta preacurată, preasfântă de adevăr s-a extins și la Dumnezeiescul Petru și la milioane de oameni a-i istoriei, dar iată că nu îndeajuns de mult! Fiindcă numărul ortodocșilor e mic, în comparație cu al eterodocșilor și al păgânilor de pe întreg mapamondul. Și acest număr mic, care a început să se formeze de la Apostoli, trebuie continuat de fiecare dintre noi printr-o mărturisire totală a vieții noastre.

Nu e de ajuns doar o discuție, o predică, o faptă de milostenie, un dus la Biserică!

Nu sunt de ajuns nici mii de predici, nici mii de fapte bune…până când oamenii, mai mici sau mai mari, mai deștepți sau mai puțin deștepți, bărbați, femei, copii și bătrâni nu cred în credința adevărată, nu devin membri ai Bisericii prin Botez și exemple de viață ortodoxă.

Până când nu se întâmplă acest lucru, adică până atunci când omul credincios devine, la rândul său, un focar de viață autentic ortodoxă pentru alții, un deschizător de drumuri pentru alții, unul care îi conduce și îi orientează spre Hristos, nimic nu e de ajuns!

Și Apostolii au trăit și au suferit și au murit cu conștiința aceasta delicată față de Hristos și față de oameni: că nimic nu e de ajuns pentru mântuirea oamenilor. Fapt pentru care nu ne putem culca nicicând pe-o ureche, nu avem dreptul să ne dezamăgim nici de alții și nici de noi până într-acolo, încât să nu mai fim ortodocși și să nu mai propovăduim și altora adevărul mântuitor.

Ci Sfinții fiecărei zile, cu putere și nu în mod tacit, ne vorbesc despre vorbirea cu Dumnezeu și despre vorbirea despre Dumnezeu, rugăciunea întărind predica și predica întărind rugăciunile multora. Și predica nu e numai aceasta, pe care o fac preoții în Biserică sau prin canale media, ci predica e a tuturora, a tuturor creștinilor ortodocși, care trebuie să ducă mai departe mesajul preoților și să îl înmulțească cu experiența și bucuria lor, pentru ca toți să se bucure, să tresară de bucurie dumnezeiască auzind cuvântul mântuirii noastre.

După pogorârea harului Sfântului Duh, Sfântul Andrei, Părintele nostru, propovăduiește în Bitinia, adică din Hrisopolis și până în Nicomidia și Niceea, în părțile Mării Negre, în Calcedon și Bizanț, în Tracia, în Macedonia și Tessalonic, în Tessalia, Farsala, Elada, Zitunion, Ahaia, Paleapatra.

Noi trebuie să facem eforturi de memorare…pentru ca să reținem mulțimea orașelor sau a țărilor prin care a trecut și a propovăduit Sfântul Andrei…și nu ca un bine primit, ci ca unul care lupta împotriva credinței strămoșilor celor pe care îi evangheliza. Însă: spre binele lor!

Pentru că există o luptă bună, cea de evanghelizare prin dreapta credință a eterodocșilor și a păgânilor și o luptă rea, împotriva lui Dumnezeu, aceea de a dezevangheliza lumea, de a ne depărta de Dumnezeu și de naturalețea noastră creațională.

Cred că ar fi ceva de prost gust să credem, că putem să înțelegem greutățile prin care a trecut Preadumnezeiescul Andrei în propovăduirea sa. Nu, nu cred că putem să le înțelegem! Și nici nu cred că trebuie să ne imaginăm că am putea să facem ceva asemenea lui, numai printr-o comasare de instituții de evanghelizare, cum încearcă să facă neoprotestantismul actual.

Nu, nu trebuie să ne imaginăm că toți trebuie să facem ceva…aidoma Apostolilor, mergând la propriu, din localitate în localitate și din țară în țară, ci mulți dintre noi trebuie să facem în locul nostru, acolo unde suntem sau prin cărțile noastre sau la nivel online lucruri gândite a fi pentru toți…și nu doar cu amprentă regională, parohială, doar pentru români…

Numai când vom înțelege că putem avea o activitate globală/universală/catolică, indiferent de ceea ce facem noi, care să îi înglobeze pe toți în ea, vom ajunge să îi folosim și pe alții cu deschiderea noastră spre universalitate.

Și vă dau câteva exemple, diferite dar convingătoare despre ce înseamnă să lucrezi la nivel de România pentru întreaga lume. Stăniloae al nostru, Eliade al nostru, Iorga al nostru, Brâncuși al nostru, Enescu al nostru, mulți oameni ai culturii, ai științei, inventatori și promotori ai unei Românii universale, adică de ale cărei calități și performanțe să beneficieze toți, au devenit repere universale, mulți dintre ei fără ca să plece din România sau creând românește lucruri pentru toți.

La fel, trecând de la oameni la obiecte și lucruri, țuica de prună sau gemul sau brânza sau laptele nu știu care sau mașina nu știu care sau tablourile, sculpturile, uneltele făcute de români, aici, în România, pot deveni universale, universal cunoscute și apreciate, dacă românii crează în parametrii excelenței și nu se autominimalizează.

De ce nu pot să fac eu, românul, o țuică bună, pe care să o placă și chinezul și francezul?

Sau o platformă teologică, pe care să o citească o lume întreagă, acum cu ajutorul unor motoare de translare mai puțin performante, dar mâine, adică în doi-trei ani, să mă poată citi orice om al acestei planete, în limba lui, cu ajutorul unor motoare de traducere instantă și mai performante, fidele de-a dreptul, eu scriind în româna mea iar ei citindu-mă, printr-un singur click convertor de limbă, în engleză, arabă, japoneză sau spaniolă?

De ce nu pot fi eu, românul, la fel de bun scriitor sau orator sau inginer sau savant în modul de viață al peștilor sau al struților, ca oricare altul din întreaga lume, dacă acum pot să călătoresc oriunde, să studiez oriunde și să pot să ajung la orice informație doresc?

De ce să nu fac lucrurile durabile și pentru o lume întreagă?

De ce să mă cred cu handicap, impropriu valorilor, fără relevanță pentru un public planetar dacă pot să fac anumite lucruri…tocmai pentru că am o inițiere, o experiență, o cunoaștere aprofundată a lor?

Cine nu mă lasă? A da, în afară de lene…nimeni nu îmi stă împotrivă, în mod principial.

Pentru că și Sfântul Andrei putea să facă mai puțin decât a făcut…dacă nu avea o conștiință atât de iubitoare față de Hristos Dumnezeu. Însă conștiința lui întru harul lui Dumnezeu l-a îndemnat să meargă peste tot, în toate aceste locuri și teritorii, pentru că a crezut într-o schimbare radicală a lumii, schimbare care continuă și după 2000 de ani, lucru care atestă faptul că propovăduirea sa nu a fost în zadar și, mai mult decât atât, că ea a întrecut mentalitatea și așteptările lumii lui.

Pentru Apostolii Domnului lumea era prea mică la cap, ca să înțeleagă măreția propovăduirii lor în toate aspectele ei. Și, până astăzi, ne dovedim foarte mici la minte pentru astfel de înălțimi copleșitoare ale  minții și conștiinței Apostolilor Domnului, care au propovăduit lucruri pe care nu le putem cuprinde…

Minuni nenumărate făcute de Sfântul Andrei.

Chinuri, dureri, suferințe, boli, tracasări de tot felul…

Kilometri întregi bătuți cu piciorul sau călătorind pe mare, în mijlocul multor pericole.

Fără casă, fără familie, fără copii.

Nu avea celular, nu cunoștea lumina electrică, nu avea nici BMV, nici gardă de corp și nici pistol…ci un toiag de fier cu cruce, cu care făcea minuni nenumărate.

Participă la Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15). De la Ierusalim s-a întors în părțile Mării Negre și a propovăduit alanilor și ajunge în Sevastopol și în Bosfor, la cei din urmă găsind niște Icoane de Sfinți făcute pe ceară.

Ajunge în Herson, în Rusia până la Nipru, apoi în Munții Kievului, unde prorocește faptul că rușii se vor converti la Ortodoxie, ceea ce s-a și întâmplat în secolul al IX-lea d. Hr.

Se reîntoarce în cetatea Sinopi, unde mai fusese, apoi în Bizanț, peste tot hirotonind episcopi peste cei pe care îi convertise sau îi întărise în credință. Ajunge din nou în Tessalia și Elada. Apoi ajunge în Peloponez.

Peste tot face multe minuni…fără să primească bani pentru ele, dormind pe unde era primit și fără să primească distincții pentru munca sa misionară.

Însă în Ahaia Greciei, datorită unei exorcizări și a convertirii soției guvernatorului roman al provinciei, l-a înnebunit de ură pe acesta, care l-a condamnat la moartea pe cruce…

Se păstrează actul martiric al Sfântului Apostol Andrei, așa cum a fost el redactat de preoții și diaconii din Ahaia.

Guvernatorul care l-a condamnat: Egheat.

În fața acestuia, Andrei a lăudat Crucea…și i-a vorbit despre taina credinței creștine.

Andrei e aruncat în temniță inițial, și oamenii vor să îl omoare pe persecutor, dar Apostolul se roagă de aceia ca să nu îl omoare.

Toată noaptea a învățat Andrei poporul, înainte de a fi omorât, iar a doua zi a fost din nou judecat, de persecutorul pe care el îl scăpase de la moarte.

L-au bătut în 7 schimburi, Andrei fiind întins la pământ.

L-au legat pe cruce și nu l-au pironit, dar nu din milă față de el, ci pentru ca să stea cât mai mult spânzurat și să sufere și mai mult.

Și mergând spre Cruce…lăuda Crucea Domnului.

Iar când poporul a vrut să îl dea pe Andrei jos de pe Cruce, el s-a rugat Domnului ca să nu Îl dea jos de pe cruce…și o lumină cerească l-a acoperit o jumătate de oră. Și când lumina nu s-a mai văzut…atunci Apostolul a fost găsit adormit, având aproape 80 de ani.

Câtă muncă dumnezeiască…în nici 80 de ani!

De aceea vă întreb și mă întreb, ca la început: cât de bărbați suntem noi, cu toții, ce minte bărbătească avem noi în comparație cu acesta?

Pentru că ziua de astăzi, ziua duhovnicească a românilor ortodocși și ziua de mâine, ziua națională a tuturor românilor vorbesc despre câte o idee pe termen nelimitat.

Dumnezeiescul Andrei ne vorbește despre Ortodoxia fără sfârșit iar ziua națională a României despre o Românie fără sfârșit. Și pentru ca niciuna să nu aibă un sfârșit rău, cei care suntem ortodocși și români, trebuie să ne cunoaștem, să ne iubim și să ne apărăm atât Ortodoxia cât și românitatea, în mod creator, cu deschidere universală și nu revanșard, nu idealist, nu utopic.

Să facem zilnic ceva pentru Ortodoxie și pentru România, ca să fim ortodocși români!

Să facem ceva frumos, admirabil, care să fie dorit de către toți.

Să nu ne dăm doar cu pumnul în piept, să nu ne credem singurii mărturisitori ai lui Hristos și să luptăm pentru o supremație utopică, care nu are nicio relevanță pentru prezent și viitor!

Ci să ne luptăm pentru ca noi, noi înșine, să fim alții, oameni ai sfințeniei și oameni valorici, în care cuvintele să aibă sens curat, înalt și în care faptele să nască vorbe și vorbele să se susțină în viața noastră. Amin!

Sursa predicii: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/29/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andrei-cel-dintai-chemat-la-apostolat-30-noiembrie-2010/

Astăzi, 26 noiembrie, în judeţele Prahova, Gorj, Vâlcea, Hunedoara, Arad, Alba, Bihor, Cluj, Braşov, Sibiu, Mureş şi Harghita ninge abundent.

Circulaţia se desfăşoară fără probleme, poliţiştii verificând în trafic dacă maşinile de peste 3,5 tone care merg pe drumurile din aceste zone sunt echipate cu lanţuri.

Trafic rutier blocat jumătate de oră pe DN 71 Târgovişte – Sinaia

Traficul rutier pe DN 71 Târgovişte – Sinaia a fost blocat aproximativ o jumătate de oră, vineri dimineaţă, în zona Cotei 1000 a Vârfului Păduchiosu, din cauza zăpezii care s-a aşternut pe carosabil în strat de aproximativ patru centimetri, drumarii intervenind cu utilajele de deszăpezire.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Dâmboviţa, agent Raluca Trandafir, în urma apelului primit de la un şofer care a sunat la Serviciul Unic de Urgenţă 112 reclamând că zăpada a creat dificultăţi de deplasare, la faţa locului s-au deplasat trei utilaje de deszăpezire care au intervenit pentru îndepărtarea zăpezii de pe carosabil.

În Harghita, circulaţia se desfăşoară cu dificultate pe mai multe drumuri naţionale

Toate drumurile naţionale din judeţul Harghita sunt acoperite de zăpadă, iar pe anumite artere circulaţia se desfăşoară îngreunat din cauza ninsorilor, utilajele de deszăpezire acţionând pentru curăţarea carosabilului.

Şeful Secţiei Drumuri Naţionale Harghita, Cătălin Romanescu, a declarat, vineri, corespondentului MEDIAFAX că întreaga reţea de drumuri naţionale din judeţ este acoperită cu zăpadă de 1-3 centimetri pe carosabil.

Potrivit sursei citate, utilajele de deszăpezire acţionează pentru curăţarea drumurilor şi împrăştie material antiderapant.

În cursul dimineţii de vineri, s-au înregistrat probleme pe DN 12 A, în zona Homorod, unde un TIR neechipat corespunzător a rămas blocat în pantă, circulaţia desfăşurându-se cu dificultate până la tractarea acestuia.

Circulaţie îngreunată pe majoritatea drumurilor din Bistriţa -Năsăud

Circulaţia este îngreunată de ninsoare pe majoritatea drumurilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, unde se intervine cu 26 de utilaje pentru îndepărtarea zăpezii

Inginerul şef al Secţiei Bistriţa a Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj, Grigore Vlad, a declarat, vineri, că cel mai mult a nins în Pasul Tihuţa, unde drumarii au fost obligaţi să împrăştie pe şosea 40 de tone de materiale

Potrivit Sistemului de Gospodărire a Apelor Bistriţa-Năsăud, cel mai consistent strat de zăpadă s-a depus la Piatra Fântânele, în Pasul Tihuţa, de doi centimetri, mercurul termometrelor indicând minus 6 grade Celsius. În restul zonelor, zăpada măsoară sub un centimetru.

Pe mediafax.ro puteti afla despre starea vremii din următoarele ore.

Retineti si in inima voastra scrieti cuvintele Domnului Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse! Retineti aceste cuvinte, niciodata nu le uitati. Cand oamenii merg intr-o calatorie lunga sau la o munca fizica grea, ei se incing strans. Iar atunci cand merg in intunericul noptii, isi iau felinarele cu dansii, si este important pentru ei ca felinarele sa arda mereu.

Astfel ar trebui sa fie si in viata noastra duhovniceasca, intotdeauna incinse mijloacele si felinarele sa arda. Mereu trebuie sa fim lucratori neosteniti ai lui Dumnezeu, luptatori impotriva satanei, care la fiecare pas ne distrage de la Hristos, incercand sa ne ucida cu ispitele. De aceea ne-a poruncit Domnul Iisus Hristos: Sa fie mijloacele voastre incinse si felinarele aprinse!

Niciodata, nu uitati niciodata ca viata pamanteasca ne este data doar ca sa ne pregatim pentru viata vesnica, caci dupa cum veti trai viata pamanteasca, astfel va fi si viata vesnica pentru voi.

Fiti credinciosi lui Hristos, fiti credinciosi Lui asa cum El Insusi a poruncit in Apocalipsa Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan Teologul. El vorbea despre cei sapte ingeri ai bisericilor din Asia Mica. Ii numea pe episcopii acestor biserici ingeri. Si iata, unuia dintre acesti ingeri, El i-a spus: Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da tie cununa vietii.

Noi trebuie sa fim mereu credinciosi lui Dumnezeu. Viata noastra este scurta, nu trebuie sa risipim aceste zile scurte si ore in indestulare ci sa ne amintim mereu de ceasul mortii.

La toti sfintii nevoitori, la toti sfintii monahi, gandul la moarte era staruitor, permanent. Ei tineau in chiliile lor un craniu, pentru ca, privindu-l sa-si aduca aminte mereu de moarte. Cu lacrimi de umilinta priveau la craniu, cugetau ca vor merge pe aceeasi cale a mortii si Ii slujeau neincetat lui Dumnezeu si lucrau pentru Domnul, asa cum a lucrat neobosit Cuviosul si purtatorul de Dumnezeu parintele nostru Serafim de Sarov. Ei, ca si voi, deseori au auzit la Vecernie cuvintele Psalmului al 33-lea: Moartea pacatosului este cumplita. Ei, la fel ca si voi, au auzit si alte cuvinte: Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui. Pacatosii mor cu moarte cumplita. Eu impreuna cu voi am vazut multe exemple de acest gen. Dar un caz pe care l-am vazut personal cu 40 de ani in urma mi-a ramas in minte, incat nu-l voi uita niciodata.

Am fost multa vreme medic si am fost chemat in casa unui om cunoscut in toata regiunea drept un exploatator crunt, extrem de rau. Cand am intrat in casa lui, am ramas socat de invalmaseala care era acolo: toti se impiedicau din pricina dezordinii, iar pe pat zacea un batran gras, rosu la fata, care atunci cand m-a vazut a inceput sa tipe: Parinte, doctore, salveaza-ma! Mi-e frica de moarte!

La ce se gandea el inainte, atunci cand bea sangele fratilor sai? La ce se gandea el inainte, atunci cand storcea ultimii bani de la ei? Moartea a venit deja acolo si era tarziu sa spui: “Ma tem de moarte pana la moarte”. Trebuie sa traiesti astfel incat sa nu te temi de ea.

Dar cine nu se teme de moarte? Doar cei care Il urmeaza pe Hristos, sunt atenti sa nu incalce poruncile lui Hristos. Ei nu se tem de moarte, stiu fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, data in Fericiri: Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri!

Total diferit decat acest batran mor oamenii sfinti. Cuviosul Serafim de Sarov a murit ingenuncheat in fata chipului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, careia i se ruga permanent. Asa, in genunchi, a adormit somnul vesnic si cinstita a fost inaintea Domnului moartea Cuviosului Serafim.

Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbea: Umblati in lumina, pana cand este lumina, ca sa nu va prinda intunericul. Pana cand ne lumineaza in aceasta viata lumina lui Hristos, pana cand auziti sfintelecuvinte ale Evangheliei si poruncile lui Hristos, pana cand v-a invrednicit Domnul sa frecventati sfanta biserica, umblati in aceasta lumina. Pentru ca lumina aceasta se va stinge pentru voi cand va veni ceasul mortii, si dupa mormant nu mai exista pocainta, si veti primi rasplatirea pe care o meritati.

Asadar umblati in lumina atat timp cat este lumina, ca sa nu se stinga pentru voi si sa nu va cuprinda intunericul vesnic, de moarte. Sfantul Apostol Pavel spune: Astazi este timpul bineplacut, astazi este o zi de mantuire. Iata, acum, pana cand suntem vii, este pentru noi timpul bineplacut, timpul mantuirii! Acum trebuie sa ne gandim la mantuirea noastra si sa ne pregatim de viata vesnica. Asa se pregatesc toti crestinii, toti cei care-L iuesc pe Hristos.

Cu 70 de ani in urma traia in Petersburg dosctorul Haas. Era doctor de penitenciar si avea o inima sfanta, plina de milostivire, plina de dragoste fata de oameni. Si, in postura lui de doctor de penitenciar, se straduia in orice chip, cu ce putea, sa usureze pedeapsa nefericitilor detinuti. Vedea cum erau goniti la ocna in butuci si in lanturi, stia ca ei trebuie sa mearga multe mii de verste in Siberia si inima lui se sfasia de mila pentru ei. Ca sa inteleaga mai bine suferintele lor, el si-a legat de picioare lanturi si, cateva ceasuri in sir, a marsaluit in ele, prin curtea casei sale, ca sa simta ceea ce simt oamenii care umbla legati in ele. Inainte de moarte, acest doctor bun si sfant a spus celor care il inconjurau cuvinte uimitoare, pe care sa le retineti si voi: “Grabiti-va sa faceti bine!”. Grabiti-va, pentru ca ceasul mortii ne paste pe toti. Nu fiti nepasatori, fiti credinciosi pana la moarte, si va va da voua Dumnezeu cununa vietii!

Iar Sfantul Proroc Isaia a spus astfel de cuvinte: Cutremurati-va, cei nepasatori, infricosati-va, cei fara grija, aruncati hainele si dezbracati-va, incingeti mijoacele!

Cutremurati-va, cei nepasatori, aveti in minte intotdeauna frica mortii, ceasul mortii, nu uitati niciodata de dansul! Dar, ca sa ne amintim mereu aceasta, ca sa putem merge pe calea lui Hristos, ca sa nu ne fie infricosator ceasul mortii, ne trebuie noua, celor slabi, ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Fara de el, nu ne vom izbavi de ispitele satanei si de aceea trebuie sa cerem neincetat ajutorul harului lui Dumnezeu. Doamne, miluieste-ne pe noi, pacatosii, Doamne, ajuta-ne!

Trebuie sa Il rugam la fel cum L-a rugat femeia cananeeanca, despre care s-a amintit in pericopa evanghelica de astazi. Mergea Domnul Iisus Hristos pe cale cu ucenicii Sai. Si iata ca o femeie siro-feniciana – pagana -, vazandu-L, a inceput sa-L roage: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea e rau chinuita de demon. Iar Domnul nu-i dadea nicio atentie si mergea mai departe in tacere. Femeia a continuat sa-I ceara ajutorul cu credinta, insa El tacea. In cele din urma, ucenici I-au spus: Doamne, elibereaz-o, ca striga in urma noastra! Domnul a raspuns: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Dar femeia a continuat sa-L roage. Ce i-a zis atunci Domnul? Nu este bine sa iei painea copiilor si sa o arunci cainilor. Si a auzit atunci un raspuns uimitor, plin de smerenie si de blandete: Da, Doamne! Dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor – da-mi, Doamne, o faramitura din mila Ta! Atunci Domnul, oprindu-Se, a zis: O, femeie! Mare este credinta ta; fie tie precum voiesti! Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15,22-28).

Multi dintre noi traiesc asa cum nu s-ar cuveni crestinilor. Multi dintre noi sunt impovarati de pacate, multi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Boldul mortii este pacatul. Moartea il impunge dureros pe cel care este in intregime cufundat in pacate.

Dar daca este asa, daca suntem slabi, daca hainele noastre sunt negre din pricina pacatelor noastre, nu suntem si noi asemenea cainilor? Nu s-ar cuveni sa strigam catre Dumnezeu, asa cum a strigat femeia cananeeanca: “Doamne, da!, sunt asemenea unui caine, dar miluieste-ma!”?

Sa fie dar mijlocurile voastre incinse si felinarele aprinse! Amin.

4 februarie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Intr-un final am reusit sa termin articolul cu care ma lupt kung-fu de vreo saptamana dar nu prea am mai avut timp si acum fiind weekend, am reusit sa il termin, multumesc lui Dumnezeu. I-am facut un promo saptamana trecuta, cand scriam despre faptul ca Dumnezeu ne ia la El atunci cand suntem cel mai aproape de mantuire, acest lucru fiind un adevar general, in articolul Suntem in 13 noiembrie? Inseamna ca acum 2 zile a inceput razboiul mondial? Unde e, ca la mine nu a ajuns?!.

(Luca 10, 37)

Doua, iubitii mei crestini, doua sunt drumurile. Al treilea nu exista. Unul este drumul lui Dumnezeu si altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber sa aleaga unul din cele doua. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheama constiinta noastra, legea nescrisa – dar ne cheama si legea scrisa, legea lui Dumnezeu, Sfanta si sfintita Evanghelie. Domnul nostru ne cheama astazi – nu ati auzit? – “Mergi de fa si tu asemenea”, mergi si fa ceea ce a facut acela (Luca 10, 37). Care “acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde in spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pilda de urmare?

***

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se intamplau multe nenorociri. Un sarman drumet a cazut in mainile talharilor. L-au dezbracat, l-au ranit si l-au lasat pe pamant pe jumatate mort. Situatia lui era tragica. Ajutor! – striga. Si iata ca in putin timp trece un preot. La vederea celui ranit n-a dat nicio importanta. Peste putin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui si cel ranit era in primejdie sa moara. Atunci, cu ochii pe jumatate stinsi, vede pe cineva ca se apropie. Dupa imbracaminte, si-a dat seama ca este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – si-a spus in sine – mi-a venit sfarsitul. Pentru ca samarinenii erau dusmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea ca ii va da cea din urma lovitura. Dar acest samarinean arata o purtare pe care nimeni nu si-ar fi inchipuit-o. Il vede. I se face mila de el, se opreste si coboara de pe animalul sau. Nu este medic sau asistent medical. Insa iubirea este inventiva, descopera moduri de a-l sluji pe celalalt. Daca ma intrebati care este cea mai buna asistenta medicala din lume, va voi spune ca nu este cea care a studiat in scoli, ci ca este mama, chiar daca este analfabeta. Instinctul iubirii ei o face sa-si sfasie pana si inima ca sa dea viata copilului ei. O astfel de iubire avea si samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Si-o fi sfasiat camasa – n-o spune Evanghelia, dar se subintelege – si a legat ranile lui. Isi deschide saculetul sau de callator si scoate cele pe care din intamplare le avea asupra sa: sticla cu ulei si sticla cu vin. Cu vinul dezinfecteaza ranile, cu uleiul le unge si alina. Apoi il ridica pe umeri, il asaza pe magarusul sau si il duce la un han oarecare. Acolo a ramas alaturi de el toata noaptea si cu siguranta fara a dormi. Dimineata ii spune:

- Plec.

- Ingerul meu, unde mergi?

- Plec, dar te las pe mainile unor oameni buni; si atunci cand ma voi intoarce, voi plati datoriile mele fata de mai marele hanului.

In putine cuvinte aceasta este pilda. In persoanele ei se ascund alte persoane. In calatorul care a cazut in mainile talharilor se ascunde fiecare om indurerat. In talhari se ascund raufacatorii si criminalii si mai inainte de toate capetenia lor – diavolul. In preot si in levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar in Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a aratat lumii ce este iubirea.

A invatat-o prin cuvintele Sale. A invatat-o prin aceasta pilda. A invatat-o prin mesajul Sau, decat care altul mai frumos si mai scurt nu exista: “Sa va iubiti unul pe altul” (Ioan 13, 34). A aratat iubire prin intreaga Sa viata, dar mai intai de toate prin cinstitele patimi si prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevarata iubire? Pentru ca exista si falsa iubire, in numele careia s-au intamplat atatea crime si inca se mai intampla. Hristos insa a luat iubirea si a ridicat-o la inaltime. Iubirea nu este un simtamant orb, un simtamant care arde, care se aprinde si se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu inseamna sa iubesti doua-trei persoane din familia ta, sa te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalti sa-i urasti si sa-i respingi. Iubirea sparge stavilarele, sparge legaturile satanice, inainteaza, prinde aripi de ingeri, se ridica la inaltime, imbratiseaza lumea intreaga, imbratiseaza chiar si pe vrajmasul ei si te face sa-i spui: “In numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a pasit si pe acesta ni l-a aratat Hristos. Pe acesta au pasit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au pasit Dascalii si Parintii Bisericii, pe acesta toti sfintii.

***

Dar sa lasam aceste modele, aceste mari paradigme si sa aruncam o privire asupra noastra, asura familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem ca am progresat. Intr-adevar am progresat in tehnica, in masini, in lumini. Am progresat material, stiintific, economic, comercial. Dincolo de acestea insa, nu. Am cazut. Daca progres este iubirea si lipsa este ura, atunci, daca Hristos ne va cantari cu cantarul iubirii Lui, ma tem, fratii mei, ca tuturor ne va pune un mare zero. Va intreb: sunteti multumiti de voi insiva? Daca faceti o comparatie cu Bunul Samarinean, cu Cel Rastignit, sau cu Sfintii, cu Parintii si Dascalii – care au ramas ei insisi goi ca sa-i imbrace pe ceilalti – sunteti multumiti? Sunteti multumiti cu aceasta putina iubire care exista in lume? Din nefericire, in epoca noastra s-au raspandit alte lozinci satanice: “Nu-si au locul in lume cei neputinciosi; doar cei puternici”. “Moarte celor neputinciosi”. “Pestele mare il mananca pe cel mic”. “Doar spada creeaza civilizatia si istoria”. “Moartea ta este viata mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viata”… Atat de mult s-a invartosat omul, incat inima i-a devenit piatra, iar in cele dinlauntru ale sale nu mai infloreste iubirea.

In niste cartiere din Atena, la ora 1 dupa miezul noptii, un tanar a fost ranit si sangele ii curgea parau. Trece o masina si soferul il vede.

- Opreste, ii zice si il roaga sa-l ia, deoarece era nevoie sa fie dus imediat la spital.

- Imposibil! raspunde; nu-mi murdaresc eu masina.

Si tanarul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteste de epoca lui Hristos.

Nu exista iubire. Diavolul ne-a infundat urechile cu dopuri de ceara si am devenit surzi, nu auzim apelurile care striga din toate colturile: Ajutor! Nu unul sau doi; o multime in societatea noastra “civilizata”. Cine striga? Sa-i ignoram? Sunt nenumarati. Sunt cei flamanzi, intemnitati, robiti, orfani si vaduve, bolnavi si infirmi, someri si loviti de nenorociri din cauza inundatiilor si a altor lovituri.

Unde este iubirea noastra? Fiecare se inchide in casuta lui, cu femeia si copiii sai, ca sa nu auda strigatele celorlalti, dar vai! Pentru ca, dupa cum tu iti inchizi urechea, ca sa nu auzi durerea celui in nenorocire, asa isi va astupa si Dumnezeu urechea Sa; si vei striga, dar nu te va auzi. Cred ca nu sunt desprins de realitate daca voi spune ca dezastrele naturale (inundatiile si celelalte), care ne ajung, sunt “semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordam atentie si importanta; toate le consideram fenomene naturale…

Dar daca, iubitii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apa (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni insa un alt potop. Nu insa de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cadea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea…

De aceea, fratii mei, toti cati traim in aceste zile infricosatoare, in care satana a dezradacinat credinta si iubirea, “sa stam bine”! Nu ca niste oameni trupesti, nu ca niste materialisti si atei, ci cu iubirea lui Hristos fata de aproapele, fata de patrie, fata de lume, fata de tot ce este sfant si cuvios. Sa pasim pe drumul iubirii, sa devenim mici samarineni, ca sa avem binecuvantarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfintilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

Treptele iubirii vrajmasilor, conform Sf. Ioan Gura de Aur

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea”

Facem inventarul din nou: un vrajitor, o vrajitoare cam sarita de pe fix si un program de calculatoare. Toate aceste trei elemente indispensabile ne spun noua ca e musai sa inceapa un razboi mondial pe 11 noiembrie 2010.

Timpul a trecut, eu am si uitat. Trece 9 noiembrie, pe 10 noiembrie imi da in gand amintirea: stai ma ca maine incepe razbelul... Dorm, visez niste pajisti inflorite (glumesc, nu mi-e dat sa visez asa frumos ) si ma trezesc a doua zi. Pe la pranz ma introduc pe net. Mai, inca nu incepuse! Si nici ca a mai inceput…

Dar! Pentru ca a trecut data de 11, profetia falsa s-a dovedit a fi falsa, fanii vangieni nu au stat cu mainile in san! Pentru ca cica ea ar fi mers dupa calendarul sarb, adica cel vechi, deci nu renuntati la tahicardie, vom mai avea nevoie de ea vreo 2 saptamani. Sa se termine luna. Apoi, se va mai trezi nu stiu ce ziar sau nu stiu ce blog sa zica de luna decembrie ceva, si tooot asa pana cand chiar se va intampla ceva. E un fel de loterie. Daca nimeresti, bine, daca nu, mai incearca.

Pacat ca profetiile reale, facute de Sfintii nostri ortodocsi, nu sunt bagate in seama doar pentru ca nu sunt senzationale! Daca ar fi dat ei o data precisa, iar Dumnezeu ne-ar fi spus din start cand e sfarsitul nostru individual si al lumii, vai, ce simplu ar mai fi fost. Dar unde ar mai fi fost pocainta? Ne-am fi pocait la sfarsit, atat. Iar viata toata ar fi fost traita cum stie omul mai rau, mai in pacat. Si daca ar fi fost o data precisa, nu am mai fi avut o a doua, a treia, o a mia sansa. Pentru ca Dumnezeu amana, mai o pocainta tarzie, mai o slujba, o rugaciune, si tot asa. Unul dintre lucrurie pe care le stiu sigur: Dumnezeu ne ia atunci cand suntem cel mai aproape de mantuire. Dar acesta este un alt subiect, pe care il voi aborda intr-un articol pe care il am acum in plan. Sf Luca al Crimeii despre ceasul mortii.

Avem profetii ale Sfintilor o gramada. Trebuie doar sa ascultam de ele si sa le intelegem. Si sa tinem minte: profetiile in care nu se da o data exacta, acelea sunt adevarate! Restul, simple supozitii si minciuni.

Si, pentru ca acum 4 ore inca era 12 noiembrie si era ziua de praznuire a Sfantului Nil Athonitul, aduc in actualitate o profetie a unui calugar ortodox, in prezent: sfant Profetia Sfantului Nil Atonitul, despre Antihrist si sfarsitul lumii

P.S.: Mi-am raspuns singur la intrebarile din titlu in cadrul articolului.

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem cã strãmoşii noştri, Adam şi Eva, cât au ascultat de Dumnezeu, Fãcãtorul lor şi au pãzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toatã frumuseţea şi desfãtarea Raiului. Iar când de bunã voie s-au abãtut de la ascultare şi au cãlcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din Rai. Dacã vom merge cu memoria prin istoria cea sfântã a lumii adicã prin cele scrise în Sfânta şi dumnezeiasca Scripturã vom vedea cã toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pãmânt şi s-au învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultând de Dumnezeu şi fãcând corabia şi toate câte i-a poruncit El, s-a izbãvit el şi toatã familia sa de apele potopului şi a fost binecuvântat de Dumnezeu. La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultând de Dumnezeu şi ieşind din pãmântul sãu şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pãmântul fãgãduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arãtat cea mai desãvârşitã ascultare, încât pe singurul sãu fiu, Isaac, a voit sã-l aducã jertfã lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu tainã mai înainte aducerea ca jertfã de  Pãrintele ceresc a Fiului Sãu iubit, pentru mântuirea şi rãscumpãrarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru aceastã credinţã şi ascultare desãvârşitã a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat cu jurãmânt şi tatã a multor neamuri l-a numit. Dar, pe lângã marea binecuvântare dumnezeiascã spre veşnicã fericire, Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnicã spre îndestulare cu toate cele de  nevoie vieţii de pe pãmânt. La fel Moise, ascultând de Dumnezeu când a fost trimis sã scoatã din robia lui Faraon pe poporul lui Israel, şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a fãcut prin mâinile lui mari şi preaslãvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Sãu Israel. Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui:

„De veţi asculta cu luare aminte cuvântul Meu şi veţi face toate câte vã poruncesc şi de veţi pãzi legãmântul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, cã al Meu este tot pãmântul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împãrãteascã şi neam sfânt“.

Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultã de El din Legea Veche, dacã vom muta cuvântul nostru spre Legea Harului, vom afla cã cea mai mare şi mai desãvârşitã ascultare şi supunere faţã de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatãl pânã la moarte, iar moartea de cruce. Ascultare şi supunere cãtre Dumnezeu a arãtat şi Preasfânta Fecioarã Maria, când a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe Arhanghelul Gavriil sã-i vesteascã cã va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul. Ea, deşi nu ştia de bãrbat, înţelegând de la înger taina cea mare şi negreşitã ce avea s-o sãvârşeascã Dumnezeu prin ea, pentru mântuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis cãtre înger:

„Iatã roaba Domnului. Fie mie dupã cuvântul Tãu“.

Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pãmânt a vindecat neascultarea Evei din Rai. Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, cãci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i sã nu se teamã şi sã ia pe Maria, logodnica sa, a fãcut ascultare cu mare încredere, înţelegând cã Preacurata Fecioarã Maria a zãmislit de la Duhul Sfânt. Nu numai cã nu s-a îndoit de zãmislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca şi în toatã vremea vieţii lui, înţelegând cã prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mântuirii neamului omenesc, aducându-şi aminte de cele scrise:

„Fericiţi cei ce pãzesc poruncile Lui şi-L cautã pe El cu toatã inima“, şi „Fericiţi sunt cei ce ascultã cuvântul lui Dumnezeu şi îl pãzesc“.

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mântuitorul când au fost chemaţi sã fie vânãtori de oameni. Pentru desãvârşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrãcat cu putere de sus la Cincizecime. Ascultare desãvârşitã a fãcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mãrturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mântuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobândi în viaţa cea veşnicã. Asemenea lor au trãit sub ascultare toţi drepţii urmãtori lui Hristos, pãrinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecãţii de apoi când dreptul Judecãtor va rãsplãti fiecãruia dupã faptele sale.

Fericiţi cei ce pãzesc poruncile Lui şi-L cautã pe El cu toatã inima!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultãrii, şi a ascultat de Pãrintele Sãu pânã la moarte, şi încã moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înãlţat şi I-a dãruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al  celor cereşti, al celor pãmânteşti şi al celor dedesubt. Şi sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatãl. Biserica creştinã este Biserica dragostei şi a ascultãrii, pentru cã a fost întemeiatã de Hristos prin iubirea Tatãlui şi ascultarea „pânã la moarte de cruce“ a Fiului. Mântuitorul a ascultat de Tatãl, iar Apostolii Sãi au ascultat de El.

“Rãmâneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultãrii. Aici în Bisericã este Hristos, aici sunt Sfintele Taine, aici sunt îngerii şi sfinţii din cer, aici sunt oamenii credincioşi şi toţi pãrinţii din neam în neam. Fãrã ascultare nu ne putem mântui. Iar de vom trãi sub ascultare de Hristos, de Bisericã şi de pãstori, vom dobândi şi pe pãmânt binecuvântare şi pace, iar dincolo viaţã veşnicã vom moşteni. Amin“, spunea pãrintele Cleopa.

Ajungând Sf. Dimitrie la vârsta cea mai desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume. Murind voievodul Tesalonicului, împăratul Maximian l-a chemat pe fiul acestuia şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Şi a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos. Aflând împăratul că voievodul Dimitrie este creştin s-a mâniat foarte tare. De aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi la Tesalonic. Şi, Dimitrie fiind întrebat, dacă sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin şi a defăimat închinarea păgânească. Şi îndată, împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă. Un oarecare tânăr creştin Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie care se afla în temniţă, îi zise:

“Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie; roagă-te pentru mine”.

Iar sfântul, însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise:

“Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi”.

Deci luând Nestor îndrăzneală din cuvintele acestea, merse de se luptă cu Lie şi-i puse semeţia lui jos, omorându-l. Împăratul ruşinându-se, s-a mâhnit şi s-a mâniat. Şi fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostaşi şi le-a poruncit să-l străpungă cu suliţele pe sfântul în temniţă. Şi făcându-se aceasta, îndată marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, făcând după moartea sa multe minuni şi uimitoare tămăduiri. Apoi, din porunca împăratului s-a tăiat şi capul Sfântului Nestor. Zăcând trupul sfântului mort pe pământ, au luat apoi nişte creştini cinstitele lui moaşte şi le-au îngropat cu cinste şi cu dragoste dumnezeiască. Iar o slugă a sfântului a strâns sfinţitul sânge al mucenicului, în sfântul orar ce-l purta sfântul pe umere, încă şi inelul sfântului ce-l purta în mână sângerându-l cu mucenicescul sânge, multe minuni a făcut cu el, încât s-a umplut toată cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. De aceea nici era cu putinţă a se ascunde aceasta de Maximian, nici el a suferi reproşurile; ci au prins numaidecât pe acea minunată slugă, pe nume Lupul şi l-au omorât.

Trecând ceva vreme şi înmulţindu-se minunile şi ajungând în toate părţile vestea lor, un om oarecare, Leontie, foarte de cinste şi cu căldură spre credinţa în Hristos, a căzut într-o boală foarte grea, că socotea mai de dorit moartea şi neputând doctorii nimic a-i folosi şi boala tot întărindu-se, a năzuit la sfânta biserică a mucenicului. Şi cum l-au dus şi l-au pus acolo, chemând el numele sfântului prin buzele sale, s-a vindecat de acea boală. Şi precum Leontie îşi luă tămăduirea atât de repede, la fel de repede se răsplăti el. Drept mulţumire, a început să facă o biserică mare din piatră în locul bisericii mici din lemn, în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie. Pe când săpau temeliile bisericii, cu rânduiala lui Dumnezeu, au descoperit şi racla cu moaştele Sfântului Dimitrie, din care izvora mir bine mirositor cu care se ungeau cei suferinzi şi se vindecau. Biserica făcută de Leontie a fost mărită mai târziu, ajungând cea mai mare şi mai veche biserică din Tesalonic, care se păstrează până astăzi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a făcut o raclă nouă din argint şi a aşezat în ea moaştele Sfântului Dimitrie, care se păstrau sub altarul marii biserici. Mormântul Sfântului Dimitrie se află şi astăzi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credincioşii în pelerinaj şi cer ajutorul lui.

Sf. Dimitrie, ajutor întru mântuire!

Pentru aceasta îl cinstim pe Sfântul Dimitrie şi-i cântăm cântări de laudă, pentru că el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfântului Dimitrie la mormântul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor. Dar nu numai în Grecia, ci şi în ţara noastră este cinstit foarte mult de credincioşi. Se cade să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără râvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mântui. Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

http://monitoruldevrancea.ro/monitorul_de_vrancea-2-97383.htm

Pentru a vedea poze cu biserica din Tesalonic (Grecia) a Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir (foarte frumoasa, am vazut-o si pe viu ), cu moastele Sfantului, interiorul bisericii, si subsolul-temnita in care a fost martirizat Sfantul, va rog faceti un click aici: http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?t=250357