Din intelepciunea parintelui Cleopa – Despre ascultarea de Dumnezeu

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem cã strãmoşii noştri, Adam şi Eva, cât au ascultat de Dumnezeu, Fãcãtorul lor şi au pãzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toatã frumuseţea şi desfãtarea Raiului. Iar când de bunã voie s-au abãtut de la ascultare şi au cãlcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din Rai. Dacã vom merge cu memoria prin istoria cea sfântã a lumii adicã prin cele scrise în Sfânta şi dumnezeiasca Scripturã vom vedea cã toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pãmânt şi s-au învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultând de Dumnezeu şi fãcând corabia şi toate câte i-a poruncit El, s-a izbãvit el şi toatã familia sa de apele potopului şi a fost binecuvântat de Dumnezeu. La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultând de Dumnezeu şi ieşind din pãmântul sãu şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pãmântul fãgãduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arãtat cea mai desãvârşitã ascultare, încât pe singurul sãu fiu, Isaac, a voit sã-l aducã jertfã lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu tainã mai înainte aducerea ca jertfã de  Pãrintele ceresc a Fiului Sãu iubit, pentru mântuirea şi rãscumpãrarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru aceastã credinţã şi ascultare desãvârşitã a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat cu jurãmânt şi tatã a multor neamuri l-a numit. Dar, pe lângã marea binecuvântare dumnezeiascã spre veşnicã fericire, Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnicã spre îndestulare cu toate cele de  nevoie vieţii de pe pãmânt. La fel Moise, ascultând de Dumnezeu când a fost trimis sã scoatã din robia lui Faraon pe poporul lui Israel, şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a fãcut prin mâinile lui mari şi preaslãvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Sãu Israel. Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui:

„De veţi asculta cu luare aminte cuvântul Meu şi veţi face toate câte vã poruncesc şi de veţi pãzi legãmântul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, cã al Meu este tot pãmântul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împãrãteascã şi neam sfânt“.

Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultã de El din Legea Veche, dacã vom muta cuvântul nostru spre Legea Harului, vom afla cã cea mai mare şi mai desãvârşitã ascultare şi supunere faţã de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatãl pânã la moarte, iar moartea de cruce. Ascultare şi supunere cãtre Dumnezeu a arãtat şi Preasfânta Fecioarã Maria, când a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe Arhanghelul Gavriil sã-i vesteascã cã va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul. Ea, deşi nu ştia de bãrbat, înţelegând de la înger taina cea mare şi negreşitã ce avea s-o sãvârşeascã Dumnezeu prin ea, pentru mântuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis cãtre înger:

„Iatã roaba Domnului. Fie mie dupã cuvântul Tãu“.

Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pãmânt a vindecat neascultarea Evei din Rai. Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, cãci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i sã nu se teamã şi sã ia pe Maria, logodnica sa, a fãcut ascultare cu mare încredere, înţelegând cã Preacurata Fecioarã Maria a zãmislit de la Duhul Sfânt. Nu numai cã nu s-a îndoit de zãmislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca şi în toatã vremea vieţii lui, înţelegând cã prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mântuirii neamului omenesc, aducându-şi aminte de cele scrise:

„Fericiţi cei ce pãzesc poruncile Lui şi-L cautã pe El cu toatã inima“, şi „Fericiţi sunt cei ce ascultã cuvântul lui Dumnezeu şi îl pãzesc“.

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mântuitorul când au fost chemaţi sã fie vânãtori de oameni. Pentru desãvârşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrãcat cu putere de sus la Cincizecime. Ascultare desãvârşitã a fãcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mãrturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mântuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobândi în viaţa cea veşnicã. Asemenea lor au trãit sub ascultare toţi drepţii urmãtori lui Hristos, pãrinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecãţii de apoi când dreptul Judecãtor va rãsplãti fiecãruia dupã faptele sale.

Fericiţi cei ce pãzesc poruncile Lui şi-L cautã pe El cu toatã inima!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultãrii, şi a ascultat de Pãrintele Sãu pânã la moarte, şi încã moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înãlţat şi I-a dãruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sã se plece, al  celor cereşti, al celor pãmânteşti şi al celor dedesubt. Şi sã mãrturiseascã toatã limba cã Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatãl. Biserica creştinã este Biserica dragostei şi a ascultãrii, pentru cã a fost întemeiatã de Hristos prin iubirea Tatãlui şi ascultarea „pânã la moarte de cruce“ a Fiului. Mântuitorul a ascultat de Tatãl, iar Apostolii Sãi au ascultat de El.

“Rãmâneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultãrii. Aici în Bisericã este Hristos, aici sunt Sfintele Taine, aici sunt îngerii şi sfinţii din cer, aici sunt oamenii credincioşi şi toţi pãrinţii din neam în neam. Fãrã ascultare nu ne putem mântui. Iar de vom trãi sub ascultare de Hristos, de Bisericã şi de pãstori, vom dobândi şi pe pãmânt binecuvântare şi pace, iar dincolo viaţã veşnicã vom moşteni. Amin“, spunea pãrintele Cleopa.

“Domnul nu-i lasa pe ai Sai” – Viata si harismele unui proroc al veacului XX: SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA

“Au fost mucenici, si acum vor fi. Cei de pe urma vor fi mai mari ca cei dintai. Caci vor purta munci mai multe”.

“Domnul nu-i lasa pe ai Sai, numai ca e nevoie sa nu uitam ca toti umblam in fata Lui. Cei ce nadajduiesc in Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele“.

“Preamilostivul Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Tim.2, 4), nu lasa niciodata fara indestulare duhovniceasca pe cei care cauta vesnica mantuire. El nu-i paraseste nici in vremurile din urma, inaintea sfarsitului veacurilor, ci trimite in intinsul ogor al lui Hristos lucratori iscusiti, stareti duhovnicesti plini de har.

Sfanta Biserica Ortodoxa a Rusiei, de-a lungul intregii sale istorii, s-a slavit de catre blagocestivi nevoitori, stareti-povatuitori in viata duhovniceasca, crestini cu viata sfanta. Unul dintre luminatorii credintei in intunericul apostaziei, al scapatarii duhovnicesti si al ignorantei veacului al XX-lea a fost preacuviosul si purtatorul de duh parinte schiegumen Kuksa (Veliciko).

Preacuviosul Kuksa s-a nascut pe 12/25 ianuarie 1875 (…), in familia evlaviosilor si iubitorilor de Hristos parinti Kiril si Haritina, si a fost numit prin Sfantul Botez Cosma. (…) Cosma s-a nascut si a crescut in acele vremuri binecuvantate cand evlaviosul popor rus arata o rabdatoare truda, mergand pe jos in pelerinaj la sfanta Lavra Pecerska, la Lavra preacuviosului Serghie de Radonej, precum si in nordul indepartat, la manastirile Valaam si Solovat, si pentru inchinare la Sfantul Mormant din Tara Sfanta.

Preacuviosul a fost ales de Dumnezeu inca de la nasterea sa. Mama lui, Haritina, in tinerete a dorit sa fie monahie, numai ca parintii ei i-au dat binecuvantare pentru casatorie. Ea s-a rugat insa la Dumnezeu ca macar careva dintre copiii ei sa se invredniceasca de cinul monahal. In Sfanta Rusie era un evlavios obicei: daca vreunul dintre copii se afierosea vietii monahale, parintii socoteau aceasta ca pe o cinste deosebita, ca pe un semn al marii milostiviri a lui Dumnezeu. Intrarea cuiva in viata monahala era privita atunci ca dobandirea unui rugator pentru tot neamul.

Datorita chipului de viata evlavios si cumpatat al parintilor, Cosma nazuia inca din copilarie din tot sufletul catre Dumnezeu, ducand o viata curata. Inca de mic iubea rugaciunea si singuratatea, fugea de jocurile copiilor si de distractie. Adevarata bucurie duhovniceasca a evlaviosului tanar era aceea de a merge la dumnezeiasca Biserica si la Sfanta Liturghie.

Inca din tinerete, preacuviosul avea dragoste si mila catre oameni, mai ales catre cei bolnavi si suferinzi. Pentru aceasta, vrajmasul mantuirii neamului omenesc, pe parcursul intregii sale vieti l-a razboit. Iata una din intamplarile din anii tineretii lui. La Cosma a venit un frate de geaman cuprins de un duh necurat. Fiindu-i mila de el, Cosma l-a adus pe bolnav la un staret, ca sa izgoneasca demonii. Staretul i-a poruncit lui Cosma sa se roage impreuna cu el pentru frate. Dupa puternice rugaciuni si dupa vindecarea tanarului, staretul i-a spus lui Cosma: “Numai pentru ca tu l-ai adus la mine, vrajmasul se va razbuna pe tine: vei fi prigonit intreaga viata“.

Cosma nazuia cu tot sufletul catre viata monahala si, ca o binecuvantare a lui Dumnezeu a viitoarei cai a vietii sale, a plecat, in anul 1895, ca pelerin in Tara Sfanta. A trait la Ierusalim o jumatate de an, mergand la Sfintele Locuri din toata Palestina, iar la intoarcere a mers in pelerinaj si la Sfantul Munte. (…) Nevoitor la Sfantul Munte, a pregustat negraitul simtamant in care sunt unite dragostea de Dumnezeu si dorinta de a fi mereu cu El, adanca pocainta si incredintarea din inima in iertarea celui ce ne-a gresit, datatorul de viata plans si pacea sufleteasca. La Athos, sufletul tanarului Cosma se inalta. Aici, in chip deosebit, ii creste dorinta de a intra in cinul monahal. Imparateasa cerului l-a chemat pe el in pamantul ei, spre slujirea lui Dumnezeu.

Inainte de plecarea pelerinilor, el a mers la egumenul Lavrei rusesti Sfantul Pantelimon, arhimandritul Misail, ca sa ceara blagoslovenie de drum. Sosind in fata acestuia, Cosma i-a spus: “Parinte, as dori foarte mult sa raman aici, insa mai inainte trebuie sa merg acasa si sa primesc binecuvantarea parintilor”. “Ei bine, mergi si peste un an vei reveni” – l-a binecuvantat pe el egumenul, daruindu-i dupa obicei, ca tuturor pelerinilor, o iconita a Sfantului Mare Mucenic Pantelimon, ocrotitorul ceresc al sfintei manastiri rusesti din Sfantul Munte. Pe aceasta icoana, parintele Kuksa a asezat-o intr-un mic chivot si a pastrat-o intreaga lui viata, pana la sfarsitul sau.

Sfantul Iona de la Kiev

La intoarcerea in Rusia, Cosma a trecut pe la staretul Iona de la Kiev, cunoscut tuturor pentru darul inainte-vederii si al facerii de minuni. Stand sa astepte la rand, ca toti ceilati, in curtea Lavrei, Cosma, cu inima impacata gandea: “Si daca staretul nu-mi da blagoslovenie pentru Athos?” Deodata, parintele Iona, venind catre Cosma, l-a binecuvantat cu semnul crucii pe cap, spunandu-i: “Te binecuvintez spre manastire! Mergi sa vietuiesti la Sfantul Munte!”

Haritina a primit vestea despre cele hotarate de catre fiul sau cu cea mai mare bucurie si multumire catre Dumnezeu. Dupa indelungi rugaciuni cu lacrimi ale lui Cosma, dupa multe induplecari ale parintilor si rudelor, a ingaduit plecarea fiului sau la Athos si tatal sau: “Poti sa mergi, Dumnezeu sa te binecuvinteze!” Lasandu-l pe Cosma sa plece la drum, Haritina i-a dat ca blagoslovenie o icoana a Maicii Domnului de la Kazan, intr-un mic chivot de lemn, de care preacuviosul nu s-a despartit intreaga lui viata si care a fost asezata intr-un sicriu dupa sfarsitul vietii sale pamantesti.

In anul 1896, Cosma a mers la Athos, slujind la manastirea ruseasca Sfantul Pantelimon. Sosind, in valtoarea vietii, in portul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, la Sfantul Munte Athos, el s-a nevoit cu osardie sa aprinda in inima sa focul dragostei de Dumnezeu, a carei candela va ramane nestinsa de-a lungul intregii sale vieti. Straduindu-se sa vietuiasca asemenea parintilor nevoitori de demult, Cosma indeplinea cu osardie cele randuite spre ascultare de catre egumenul manastirii, taindu-si voia sa intru toate si lucrand rugaciunea neincetata. La inceput, el a avut aici ascultarea de prosfornic (prescurar).

In 1897, mama lui Cosma a plecat in pelerinaj la Locurile Sfinte. Cand corabia cu care calatorea a facut un popas la tarmurile Sfantului Munte, Haritina s-a adresat in scris egumenului manastirii, cerandu-i sa-i ingaduie fiului sau sa viziteze Locurile Sfinte. Iubindu-l parinteste pe ascultatorul Cosma, egumenul i-a dat blagoslovenie pentru aceasta calatorie. Astfel, fericita lui mama i-a multumit lui Dumnezeu ca l-a vazut inca o data pe alesul lui Dumnezeu copil al sau.

In Ierusalim s-au intamplat doua fapte minunate, care au prevestit viata de mai tarziu a preacuviosului. Pe cand pelerinii se aflau la scaldatoarea Siloamului, s-au intamplat urmatoarele. Pe atunci era obiceiul de a se cufunda in apa scaldatoarei Siloamului toti pelerinii, si mai cu seama femeile care nu aveau copii. Aceea dintre ele care reusea prima sa se cufunde in apa, dupa mila lui Dumnezeu, era binecuvantata cu nasterea de prunci. Aflandu-se la scaldatoarea Siloamului, Cosma statea aproape de marginea izvorului. Cineva, pe neasteptate, l-a atins si tanarul, imbracat, dintr-o data a cazut primul in apa. Cei din jur, vazand aceasta, au inceput sa rada, spunand ca, de acum, el va avea multi copii. Dar aceste cuvinte s-au aratat a fi profetice, caci preacuviosul, intr-adevar, a avut mai tarziu multi copii duhovnicesti.

Cand pelerinii se aflau in Biserica Invierii Domnului, doreau foarte mult sa se miruiasca cu ulei din candela care atarna deasupra Sfantului Mormant. Insa ingerul Domnului, care nevazut era prezent acolo, a rasturnat candela din centru si tot uleiul s-a scurs peste Cosma. Atunci, ieromonahul care se afla la intrarea in Kuvukliu (locul din paraclisul Bisericii Invierii Domnului unde se afla Sfantul Mormant) a prorocit ca acest tanar va fi un mare staret. Oamenii l-au inconjurat pe Cosma si, strangand cu mainile uleiul care se prelingea pe hainele lui, se miruiau cu evlavie cu acesta. Iar aceasta intamplare a fost la fel de insemnata, caci harul lui Dumnezeu, revarsat cu bogatie peste preacuviosul, fara incetare s-a daruit oamenilor, atat pe timpul vietii, cat si dupa trecerea acestuia la cele vesnice.

Dupa un an de la intoarcerea din Ierusalim la Athos, Domnul a binevoit ca inca o data Cosma sa ajunga in Sfanta Cetate. El a plecat atunci acolo pentru un an si jumatate, pentru randuita ascultare la Mormantul Domnului.

Pe 15 martie 1901, Cosma a fost trimis la schitul Tebaida al Manastirii Sfantului Pantelimon. Acolo, a fost numit in ascultarea primirii pelerinilor sositi in ospetie si a slujit astfel timp de 11 ani. Ostenindu-se cu sarguinta asa de indelungata vreme, Cosma a dobandit dragoste catre aproapele, indelunga rabdare si adevarata smerenie.

Pe 28 martie 1902, ascultatorul Cosma a fost tuns rasofor, dandu-i-se numele de Constantin, iar pe 23 martie 1905, a fost tuns in viata monahala sub numele de Xenofont. Parintele duhovnicesc al monahului Xenofont a fost nevoitorul si purtatorul de duh staret, parintele Melchisedec, care se nevoia ca schimnic. De la el, Xenofont a invatat temelia vietii monahale si stinta razboiului launtric cu patimile si cu duhurile rele. (…) Sub inteleapta obladuire a parintelui Melchisedec, monahul Xenofont in putina vreme a inaintat in viata duhovniceasca. Desi era putin invatat, caci anevoie reusea sa citeasca si sa scrie, el cunostea Sfanta Evanghelie si Psaltirea pe de rost.(…)

Conducand pe alesul sau in desavarsirea duhovniceasca, Domnul pregatea lui Xenofont lucrarea slujirii lumii patimitoare. (…) In anii 1912-1913, la Sfantul Munte s-au ivit neoranduieli in legatura cu “slavitorii numelui” (eres printre monahii din Sfantul Munte care spuneau ca numele lui Dumnezeu este Dumnezeu). Conducerea Greciei a fost constransa sa expulzeze din Athos multi monahi rusi, printre care si nevinovati, in aceasta situatie aflandu-se  si parintele Xenofont. Grea a fost despartirea de Sfantul Munte Athos si de parintele lui duhovnicesc. (…)

In anul 1913, fostul monah athonit Xenofont s-a asezat in marea Lavra a Adormirii Maicii Domnului de la Pecerska – Kiev. In timpul Primului Razboi Mondial, el s-a impartasit cu intristarea si scarbele din vremea razboiului, slujind cucernicului Tar al Rusiei si Patriei prin rugaciuni si cu osteneli. In anul 1914, parintele Xenofont, timp de zece luni, impreuna cu alti monahi, a fost randuit spre ajutorarea fratilor pe trenul sanitar care circula pe linia Kiev-Lvov. In acea vreme a dat el dovada de rare calitati sufletesti si virtuti: rabdare, compasiune si dragoste in slujba celor grav bolnavi si a ranitilor. Dupa, parintele Xenofont s-a reintors la Lavra. Slujind cu osardie lui Dumnezeu si prin blandetea, smerenia si intelepciunea duhovniceasca, a atras stima generala a fratilor, fiindu-le pilda intru toate. In acei ani, el avea ascultarea la Pesterile de departe: ingrijea sfintele moaste, purta de grija de candelele din fata raclelor, aprinzandu-le.

Odata, a venit de la Poltava la Lavra Pecerska batranul mitropolit Serafim, care vietuise mai inainte in Lavra. Acesta voia sa-si ia ramas bun de la iubita lui manastire, mai inainte de sfarsitul sau. Dupa ce a ramas cateva zile in Lavra, s-a pregatit de plecare. Toti calugarii manastirii au venit sa-si ia ramas bun, cerand blagoslovenie. La urma tututror, a venit si parintele Xenofont. Pe cand isi dadeau sarutul fratesc, mitropolitul Serafim a exclamat: “O, starete, de mult ti s-a pregatit tie loc in aceste pesteri!”

Incepand cu anul 1917, Biserica Ortodoxa Rusa si poporul rus au fost supusi unei crunte prigoane. (…) Chiar in acele vremuri, Domnul a asezat in sfesnicul Bisericii faclia credintei ortodoxe – pe preafericitul Kuksa. Cand la Kiev s-a aratat eresul innoitorilor, Lavra Pecerska a fost pazita de influenta ereticilor prin cei tari in credinta ortodoxa, stareti asemenea parintelui Kuksa.

“Jinduiam foarte mult sa primesc schima”, povestea staretul. “Odata, intr-o noapte, ma ingrijeam de moaste la Pesterile de departe. Ajungand in dreptul moastelor schimonahului Siluan, dupa ce am pus totul in ordine, le-am cuprins cu mainile si, stand in genunchi, m-am rugat lui Dumnezeu, cu rugaciunile sale, sa ma ajute sa ma invrednicesc de tunderea in schima”. Si iata, in al cincizeci si saselea an al vietii, parintele Xenofont s-a imbolnavit grav pe neasteptate si, dupa cum se credea, fara nadejde de viata. Hotararea a fost ca sa primeasca schima cel ce era pe moarte. Pe 8 aprilie 1931, la tunderea in mare schima, l-au numit pe el cu numele preotului mucenic Kuksa, ale carui moaste se aflau in Pesterile de aproape. Desigur, sufletul preacuviosului era de atunci gata deja spre a se muta in cerestile locasuri, insa Domnul i-a prelungit zilele vietii lui pamantesti, pentru folosul duhovnicesc al oamenilor care traiau in lumea patimitoare. Indata dupa luarea schimei mari, parintele Kuksa si-a revenit, iar mai apoi s-a facut sanatos de-a binelea.

Pe 3 aprilie 1934, parintele Kuksa a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 mai, in acelasi an, a fost facut ieromonah. Dupa inchiderea Lavrei, batiuska, pana in 1938, a slujit in Kiev, in Biserica Invierii (Slobodka). Trebuia sa ai mare barbatie ca sa slujesti ca preot in acele vremuri.

Din anul 1938, pentru parintele Kuksa au inceput zece ani grei de nevointa a marturisirii. El, ca “slujitor de cult”, a fost condamnat la cinci ani de lagar in orasul Vilma din regiunea Molotovsk, iar dupa ce s-a implinit sorocul, cu inca cinci ani de deportare. Astfel, la varsta de 63 de ani, parintele Kuksa a fost trimis la istovitoarea munca a taierii de paduri. Munca era deosebit de grea, mai ales pe timp de iarna, in ger cumplit. Muncea 14 ore pe zi, primind hrana foarte putina si saracacioasa. Insa, amintindu-si intotdeauna ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapt.14, 22), si ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi (Rom.8, 18), batiuska ajutat de harul lui Dumnezeu nu numai ca indura cu rabdare si cu blandete viata de suferinta din inchisoare, ci si pe altii ii intarea duhovniceste.

Iar Domnul, privind la barbatia marturisitorilor, iata cum intr-o zi i-a mangaiat in chip vadit si i-a intarit in rabdare si in nadejde pe cei ce-l iubeau pe El. Impreuna cu parintele Kuksa, in lagar erau detinuti multi clerici si, din cinul monahal, monahi si monahii. In acea vreme, la Kiev traia episcopul Antonie, care il cunostea bine pe parintele Kuksa, avandu-l la mare cinste. Fiind in inchisoare, batiuska a primit de la el un colet in care, impreuna cu pesmetii, erau asezate si o suta de particele uscate din Sfintele Daruri. Controlorii nu au descoperit Sfintele Daruri si le-au socotit pe ele ca pesmeti. “Insa puteam eu oare sa ma impartasesc cu Sfintele Daruri, cand multi preoti, monahi si monahii, care se aflau inchisi de foarte multi ani, erau lipsiti de aceste mangaieri?” – povestea adesea despre aceasta mai apoi preacuviosul.  “Le-am spus preotilor  ca am primit Sfintele Daruri. Credinciosii, cu mare bagare de seama, le-au spus <<la ai  lor>> ca intr-o anume zi si intr-un anume loc, pe ascuns de paznici, sa fie gata sa primeasca Sfanta Impartasanie. Am facut un epitrahil dintr-un stergar, desenand pe el Sfanta Cruce. Citind rugaciunile de trebuinta, am binecuvantat Sfintele Daruri si le-am luat cu noi, ascunzandu-le sub haina. Preotii s-au ascuns dupa lastarisuri. Monahii si monahiile, ca sa nu fie observati, alergau pe rand catre noi, iar noi, acoperindu-i pe ei cu epitrahilul-stergar, le dadeam iertarea si dezlegarea pacatelor. Astfel, intr-o dimineata, in drumul catre munca, s-au impartasit deodata o suta de oameni. Cat s-au bucurat ei si cat i-au multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila!”

Odata staretul s-a imbolnavit grav. L-au dus la spital, iar el era aproape sa moara.(…) Batiuska isi amintea: “Era de Pasti. Eram atat de slabit si de infometat, incat ma clatina vantul. Soarele stralucea, pasarile cantau, zapada deja incepea sa se topeasca. Am mers de-a lungul sarmei ghimpate, nemairabdand foamea, iar dincolo de sarma ghimpata bucatarul aducea de la bucatarie pentru masa paznicilor, purtandu-l deasupra capului, un platou cu placinta. Deasupra noastra zburau corbii. Eu ma rugam: <<Corbule, corbule, tu, care ai hranit pe prorocul Ilie in pustie, adu-mi si mie o bucata de placinta!>> Deodata, aud deasupra capului: <<Crau, crau!>> – si la picioare a cazut o placinta. Corbul o furase de pe tava purtata pe cap de bucatar. Am ridicat placinta de pe zapada si, cu lacrimi, i-am multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila si astfel mi-am alinat foamea”.

In primavara lui 1943, dupa ce s-au terminat anii de inchisoare, de praznicul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, preacuviosul parinte Kuksa a fost eliberat si trimis cu domiciliul fortat in regiunea Solikamsk, intr-un sat aflat in apropierea orasului Kungura. In vremea cand traise acolo a fost staret chiar si in acel oras, dupa cum isi aminteau batranii monahi.

In sat, unde i se fixase domiciliul fortat pe o anume perioada, staretul s-a oprit in casa unei familii cu multi copii. Cand parintele Kuksa, pentru prima oara a intrat in acea casa, a fost poftit la masa. Dupa rugaciune, staretul a binecuvantat cu blagoslovenie preoteasca masa. Gazda a observat aceasta si, cand a aflat ca parintele Kuksa are nevoie de locuinta pentru o perioada de timp, i-a multumit lui Dumnezeu pentru faptul ca l-a trimis la el in casa pe slujitorul Sau. Mai apoi, el a adus scanduri si a incropit pentru batiuska o chilie lipita de mica lui izba, unde acesta va petrece timp de cinci ani, pana la implinirea sorocului deportarii sale.

In aceasta familie era un tanar care plangea foarte des si nimeni nu putea sa-l linisteasca. Odata, preacuviosul a iesit din chilia sa si l-a luat pe copil de mana. Dupa aceasta, tanarul dintr-o data s- a linistit si s-a impacat.

Luand blagoslovenie de la episcopul orasului Solikamsk, parintele Kuksa savarsea adesea Liturghia in satele vecine. Oamenii alergau catre el ca la o facile ce lumineaza in noapte. Astfel, cu truda, cu rabdare, cu rugaciune zilnica, staretul a lucrat pana la eliberarea sa.

In anul 1948 s-a sfarsit timpul deportarii sale, s-au terminat cei zece ani de nevointa marturisitoare ai preacuviosului. (…) In anul 1948, parintele Kuksa s-a intors la Lavra Pecerska din Kiev si a fost intampinat cu mare bucurie de catre frati. Aici, el a avut ascultare de faclier la Pesterile din apropiere.(…)

Dupa inapoierea Parintelui Kuksa la Lavra Pecerska, lui, iscusit si incercat in viata duhovniceasca, pecetluit cu dreptatea lui Hristos in diferite ispite, curatit mai dinainte de scarbele, lipsurile si prigoana purtata, Dumnezeu i-a incredintat o noua nevointa de slujire a lumii patimitoare: duhovniceasca pastorire a oamenilor – staretia. Ateii, putin credinciosii, cei in nevoi, cei rai, cei cuprinsi de pacate se indreptau catre preacuviosul chiar in clipele cand ispitele erau de o mare ascutime si insuportabile, cand oamenilor le secase orice nadejde. Acelora care erau izbiti neputinciosi  de toate valurile cele in multe chipuri ale raului staretul le arata adevarata credinta, ce era asemenea pietrei nezdrobite si nadejdea neclatinata in Dumnezeu.

La rugaciunea parintelui Kuksa, ispititi de cele mai puternice incercari, oamenii incepeau sa mearga pe anevoiosul, stramtul, insa adevaratul drum al mantuirii. Stie numai Domnul pe cati ii ajuta el si pe cati i-a cuprins cu atotiertatoarea si cu atotacoperitoarea sa dragoste care atragea multa lume nazuind catre el, oameni din intreaga Rusie. Asa cum in urma cu jumatate de veac, la Ierusalim, pelerinii il inconjurau pe Cosma, straduindu-se sa ia uleiul facator de minuni care se prelinsese de la candela pe capul si pe hainele lui ca sa se unga cu el, asa si acum, in patimitoarea Rusie, catre parintele Kuksa veneau oameni credinciosi fara de numar, insetati de ajutorul si harul lui Dumnezeu, revarsat prin rugaciunea, sfaturile duhovnicesti si invataturile staretului sfant. (…)

Marturisirea a fost lucrul de capetenie al ascultarii parintelui Kuksa, si toti tindeau sa se marturiseasca la el si sa primeasca sfat si zidire sufleteasca. Staretul nu-i condamna niciodata pe cei pacatosi si nu-i indeparta, ci dimpotriva, compatimitor, ii primea intotdeauna pe acestia. El spunea:

“Si eu sunt pacatos si iubesc pe cei pacatosi. Nu e om pe pamant care sa nu fi gresit. Numai Dumnezeu singur este fara de pacat, iar noi toti suntem pacatosi“.

(…)

Tinerilor lui duhovnicesti, parintele Kuksa le poruncea sa-si infraneze cu atentie simturile, mai ales vederea si le poruncea sa se roage astfel:

“Maica Domnului, pazeste-ma pe mine in curatie sufleteasca si trupeasca”.

El intotdeauna invata si prevenea sa se mearga pe calea de mijloc, “imparateasca”, mai ales sa nu se exagereze cumva, si sa nu se posteasca fara masura. Staretul spunea:

“Trupul nostru este ajutator pe calea mantuirii. Va veni vremea cand vom vrea sa mancam si nu ni se va da. De aceea, daca am mancat, sa multumim lui Dumnezeu si daca am dormit, sa multumim lui Dumnezeu. Pentru toate sa multumim lui Dumnezeu!” (…)

Ispitele intregii lui vieti, staretul le-a biruit amintindu-si de suferintele de pe cruce ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si de datatoarea de viata Inviere a Lui. Monahiei Varvara, fiica lui duhovniceasca, ii spunea:

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”.

Cand batiuska vorbea despre vremurile de pe urma, spunea ca unii dintre fiii lui duhovnicesti vor trai pana in vremea Antihristului. Staretul zicea:

“Au fost mucenici, si acum vor fi. Cei de pe urma vor fi mai mari ca cei dintai. Caci vor purta munci mai multe“.

“Domnul nu-i lasa pe ai Sai, numai ca e nevoie sa nu uitam ca toti umblam in fata Lui. Cei ce nadajduiesc in Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele“.

(…)

Blandetea si infranarea staretului au infrant orice piedica a puterii lumesti in ceea ce priveste pastorirea duhovniceasca a credinciosilor. La sfarsitul lui aprilie 1957, staretul, in saptamana Patimilor din Postul Mare, s-a mutat in manastirea de calugari Kresceatik, a Sfantului Ioan Teologul, din eparhia Cernauti. In mica manastire a Sfantului Ioan Teologul, care este asezata pe un deal de pe malul drept al Nistrului, intr-un loc pitoresc, era o viata foarte linistita si simpla. Sosirea staretului Kuksa in aceasta manastire a fost o binecuvantare, reinviind viata duhovniceasca a fratilor. (…)

Spre sfarsitul vietii sale, staretul a avut de infruntat multe rautati, scarbe si prigoniri din partea puterii atee. (…) Astfel, la inceputul anilor 60′, diavolul a ridicat un nou val de prigoane asupra sfintei Biserici Ortodoxe din Rusia. Din nou s-au inchis bisericile, manastirile si scolile teologice. Sfantul Apostol Pavel spune ca toti care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos Iisus vor fi prigoniti (II Tim. 3, 12). In astfel de ispite a intrat si staretul. Puterea atee isi arata ura crunta fata de autoritatea duhovniceasca din pricina cinstirii generale a staretului Kuksa si a dragostei credinciosilor catre el. Cu putina vreme inainte de inchiderea manastirii, parintele Kuksa savarsea dumnezeiasca Liturghie in Biserica Sfantului Acoperamant. Deodata, pe Sfanta Masa, din sfesnic a cazut o lumanare care a ars procovetele si Sfantul Aer, care acoperea Sfantul Potir si Sfantul Disc. Focul acesta s-a stins insa, iar parintele Kuksa, prevazand intamplarile timpurilor apropiate, a spus proroceste: “Dusmanul ma va alunga si de aici”. In scurta vreme, aceste cuvinte ale lui s-au implinit intocmai.

In anul 1960, s-a inchis o manastire de maici din eparhia Cernauti. Monahiile au fost transferate la manastirea din Kresceatik a Sfantului Ioan Teologul, iar monahii la Lavra Poceaev. Arhimandritul Mihail (in schima, Mitrofan) a fost numit intr-o parohie aflata nu departe de satul Krescaetik, iar parintele Kuksa la Sfanta Manastire a Maicii Domnului din Odessa, care tinea direct de Patriarhia Moscovei.(…) Pe 19 iulie 1960, staretul s-a instalat la manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa, unde isi va petrece ultimii patru ani din viata sa cea plina de nevointa si de suferinta. Fratii din manastire l-au intampinat cu dragoste pe parintele Kuksa. Si aici, ascultarea lui de temelie a fost marturisirea (spovedania). Pe orice suflet doritor sa vina in Casa lui Dumnezeu (Ps. 83, 11), batiuska il indrepta intotdeauna sa vina la slujbele manastiresti. Dormind foarte putin, staretul se trezea cu putin inainte de rasaritul soarelui si isi citea canonul lui de rugaciune. Se impartasea in fiecare zi. Iubea indeosebi Liturghia facuta in zori. Spunea ca Liturghia din zori este pentru nevoitori, iar cea tinuta mai inainte de pranz, pentru cei ce postesc. Preacuviosul spunea ca impartasania este Pastele, iar dupa impartasanie citea intotdeauna canonul Pastelui. (…)

Zilele parintelui Kuksa deja inaintau catre asfintit. Odata, cu chipul vesel, i-a spus unei fiice duhovnicesti: “Maica Domnului doreste sa ma ia la ea”. (…) In octombrie 1964, cazand, staretul si-a fracturat soldul. A ramas intins pe pamantul rece si umed cateva ceasuri. De la aceasta a racit si s-a imbolnavit de pneumonie. Situatia s-a inrautatit. “Cata rabdare a avut! Soldul era fracturat, iar el nu a vrut niciun bandaj; ghips daca au vrut sa-i puna, nu a dorit nicidecum. Chiar si cu esarfa sa-l lege a refuzat”, isi aduce aminte fiica duhovniceasca a staretului, schimonahia Anghelina. “Trebuie sa rabdam toate”, spunea intotdeauna staretul.

Parintele Kuksa nu lua niciodata medicamente. Agheasma si ulei sfintit de la sfintele locuri, acestea erau medicamentele lui. Ca tamaduitoare, el si-a ales Sfanta Biserica. Si chiar si in fata durerilor, mai inainte de moartea sa, el a refuzat orice ajutor medical, impartasindu-se in fiecare zi cu Sfintele lui Hristos Taine, si-a pus nadejdea doar in Domnul Dumnezeu, cel Unic ajutator si acoperitor.

Cu o jumatate de ceas inainte de moartea sa, la ora 1,30 noaptea, batiuska Kuksa, stand pe pat, binecuvanta in toate partile. O maica, ce a fost langa staret pana la savarsirea din viata, l-a intrebat: “Batiuska, ce-i cu sfintia voastra… pe cine inchinati, caci nu se vede nimeni aici?…”. Atunci el a raspuns: “Binecuvintez pe fiii mei duhovnicesti, pe aceia care locuiesc departe si nu pot sa vina. Iata, imi iau ramas bun de la ei”. Dupa cum povesteau duhovnicestii sai fii, veniti din diferite parti ale Rusiei, dupa inmormantarea sa, multi dintre ei l-au vazut pe staretul care-i binecuvanta in casele lor.

Batiuska spunea: “Cand vom pleca, vom intalni <<pungasii>>, dar nu ne vom teme de ei, caci suntem patru: Cosma, Constantin, Xenofont si Kuksa”. El, avand indrazneala inaintea lui Dumnezeu, isi punea nadejdea in mila Lui si in apararea sfintilor sai ocrotitori ceresti. In mod invaluit vorbea astfel despre vamesi.

“Cu cateva clipe inainte de moartea sa, staretul a spus: <<A sosit vremea…>>. Apoi, plecandu-si capul, si-a inchis ochii si, incepand sa-si traga sufletul, a dorit sa mai spuna ceva, si linistit, foarte linistit, si-a dat duhul”, isi aduc aminte cei care au fost de fata.

Fericitul nevoitor a vazut mai dinainte, in amanunt, sfarsitul sau. Schimonahia Anghelina isi aminteste: “Batiuska spunea uneori: <<Kuksa nu ajunge la 90 de ani. Il vor ingropa, se pare, repede, repede si – arata cu mainile – vor lua cazmalele si vor sapa>>. Si intr-adevar, cuvintele lui s-au implinit intocmai. El a murit la ora doua din noapte, iar dimineata, chiar in aceeasi zi, la mormantul lui deja se pusese cruce. S-a sfarsit doar cu o luna inainte sa implineasca 90 de ani”.

Puterea, temandu-se foarte mult de poporul ce urma sa vina, a ordonat ca oficiile postale de legatura sa nu primeasca din Odessa vreo telegrama cu vestea sfarsitului parintelui Kuksa, incercand chiar sa impiedice ca batiuska sa fie ingropat la manastire, ci sa se savarseasca ingoparea in locul lui de nastere. Dar intai-statatorul manastirii, inteleptit de Dumnezeu, le-a raspuns astfel: “Patria monahului este manastirea”. Puterea a dat termen de ingropare: doua ore. Intreaga lume bisericeasca a fost asa de deranjata de aceste imprejurari, incat patriarhul Alexei I, cu ingrijorare, a cerut sa i se explice de ce s-a procedat asa cu ramasitele pamantesti ale staretului Kuksa.

Astfel, pe 11/24 decembrie 1964 preacuviosul Kuksa a trecut de pe taramul pamantesc, suferind toate ispitele si suspinand din adancul sufletului sau: Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut tie bine (Ps. 114, 7), mutandu-se la Domnul, in locasurile “unde toti dreptii se odihnesc”, mijlocind inaintea Domnului pentru toti cei ce alearga catre rugaciunile lui. Staretul Kuksa apartine lumii acelor drepti rusi, care in ultimul veac, asemenea sfantului Serafim de Sarov, staretilor de la Optina si de la Glinski, au slujit lui Dumnezeu, luminand lumea cu dragoste sfanta, rabdare si impreuna-patimire.

Parintele Kuksa s-a aratat intru totul fericit. Pana la capat mergand pe scara fericirilor evanghelice, pecetluind cu adevarul si cu dragostea catre Hristos Domnul nevointa marturisirii, el a urcat pe culmea acestei scari, si astazi plata lui multa este in ceruri (Mat.5,12). Asemenea stareti, precum parintele Kuksa, au purtat slabiciunile celor neputinciosi (Rom. 15, 1) si astfel au implinit legea lui Hristos (Gal. 6,2).

Staretul Kuksa, asemenea preacuviosului Serafim de Sarov, la intalnirea cu oamenii obisnuia sa-i intampine cu salutul pascal: “Hristos a inviat!”. Pe toti oamenii el ii numea cu duiosie copii ai sai. Despre preacuviosul, acestia spuneau: “Cu el ne-a fost usor”. Aceasta izvora din faptul ca fericitul nevoitor dobandise pacea sufleteasca si sfintenia vietii. Chipul vietuirii parintelui Kuksa era asemanator cu cel al Sfantului Serafim de Sarov, care spunea: “Fiule, dobandeste duhul pacii, si mii in jurul tau se vor mantui”. In jurul staretului Kuksa se dobandea acest “duh al pacii si, intr-adevar, s-au mantuit mii de oameni”, caci duhul pacii la Dumnezeu este roada Duhului Sfant. Despre aceasta marturiseste Sfantul Apostol Pavel: Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia (Gal.5, 22-23). Parintele Kuksa a trait si a lucrat cu duhul si cu puterea staretilor de la Optina, fiind, ca si acestia, binecuvantat de Dumnezeu cu darul inainte-vederii, al tamaduirilor, al vindecarii neputintelor sufletesti si trupesti si chiar al inaltei vocatii a lucrarii mantuirii lumii – darul staretiei, al carmuirii sufletelor oamenilor”.

Binecuvantatele daruri ale Preacuviosului Kuksa de Odessa. Darul inainte-vederii si al deosebirii gandurilor

Staretul Kuksa avea de la Dumnezeu darul dreptei socotinte duhovnicesti si al deosebirii gandurilor. El a fost un mare inainte-vazator. Lui i se descopereau chiar si simtirile ascunse, pe care oamenii abia puteau sa si le inteleaga, dar pe care el le intelegea si le explica lor cu ajutorul lui Dumnezeu. De la cei multi care veneau la el ca sa-i povesteasca despre necazurile lor si sa ceara sfat, el nu astepta sa-i fie puse intrebari, ci deja ii intampina cu raspunsurile si cu sfaturile duhovnicesti de care aveau nevoie. Se intampla chiar ca atunci cand sta cineva la usa, el deja sa-l cheme pe nume, desi il vedea pentru prima oara. Dumnezeu ii descoperea staretului voia Sa in privinta fiecarui om.

Intr-o zi, la parintele Kuksa au venit doua femei din Lvov. Una avea sotul bolnav, iar cealalta venise din curiozitate, crezand ca staretul face farmece si ar putea sa-i spuna si ei ceva. Batiuska le-a primit bine pe amandoua, le-a gazduit si le-a binecuvantat. Aceea care avea sotul bolnav a cerut blagoslovenie ca sa mearga la Lavra Sfintei Treimi a Sfantului Serghie de Radonej. Staretul insa nu i-a dat binecuvantare:

“Mult as fi dorit si eu sa merg la Zagorsk, la preacuviosul Serghie. Insa tu, copila mea, mergi acasa repede, chiar astazi. Iata cingatoarea ta, o vezi cat este de scurta, asa va fi de scurt drumul tau spre casa. Mergi cu Dumnezeu, iar eu ma voi ruga pentru drumul tau”.

Apoi el i-a dat acestei femei o cruciulita, pe care o tin in maini cei adormiti. Ea s-a gandit dintr-o data ca barbatul ei moare ori poate sa moara, ori ca nu va mai apuca sosirea ei. Intorcandu-se catre cealalta femeie, ce venise impreuna cu ea ca la un vrajitor, staretul i-a spus:

“Eu nu sunt tigan si nu ghicesc, insa tu, copilo, ia aminte si roaga-te, caci Dumnezeu ti-a prelungit timpul pentru pocainta. Tu trebuie sa-ti descoperi pacatele tale tainice, pe care numai tu le stii, acolo in biserica ta, la preot“.

Ea s-a mirat foarte mult de cuvintele preacuviosului. Domnul a inteleptit-o chiar in acea clipa sa cunoasca ce este puterea si judecata lui Dumnezeu. Aceasta a inteles ca parintele Kuksa este un mare placut lui Dumnezeu. Ea a implinit aceste porunci ale staretului si, din acel moment, a inceput sa traiasca crestineste. Femeia care avea sotul bolnav acasa a ajuns acasa si i-a povestit sotului despre discutia cu staretul. Apoi l-a rugat sa-i pregateasca un ceai pana ce ea se odihneste putin, caci era obosita de drum. El i-a pregatit ceaiul, a intins masa si a mers sa o pofteasca la masa. Venind catre ea, a vazut ca murise. Aceasta putea sa se intample pe drum, daca ea nu ar fi ascultat de staret.

Intr-un oras traia o fiica duhovniceasca a parintelui Kuksa, Irina, cu fiica ei, Maria. Fata se hotarase sa se marite si a intrebat pe staret, prin prietena sa, despre rochia de mireasa. Staretul i-a raspuns: “Maria nu se va marita niciodata!” Insa aceasta a spus ca tanara deja pregatise totul pentru nunta si ramasese sa coasa numai rochia de mireasa, iar dupa Pasti se va casatori. Staretul insa a repetat hotarat: “Maria nu se va marita niciodata”. Si intr-adevar, cu o saptamana mai inainte de nunta, ea a inceput dintr-o data sa aiba stari epileptice (care mai inainte nu i se intamplasera), iar viitorul ginere, infricosat, indata s-a indepartat de ea. Peste cativa ani, Maria a intrat in viata monahala, dandu-i-se numele de Galina, iar mama sa a devenit de asemenea monahie, dandu-i-se numele de Vasilisa.

Odata, fiind staretul inconjurat de mai multi oameni, de el s-a apropiat un tanar, insotit de sotia lui si de cei doi copii. Deodata, batiuska l-a chemat pe el: “Vino, ieromonahule!” Acesta, razbatand printre oameni, a spus ca el nu este ieromonah, ci este casatorit, avand doi copii. Insa parintele Kuksa l-a numit din nou ieromonah si a cerut binecuvantare. Mai tarziu, cand sotia lui a trecut la cele vesnice, iar copiii si-au randuit viata de familie, acesta a devenit vietuitor al Sfintei Manastiri a Adormirii Maicii Domnului din Odessa, fiind hirotonit ieromonah.

Odata, la Sfanta Manastire a Adormirii  Maicii Domnului din Odessa, a venit sa se marturiseasca o roaba a lui Dumnezeu, pe nume Eufrosina. Simtindu-si marea sa nevrednicie si pacatosenie, ea nu a intrat in manastire, ci se ruga cu lacrimi afara, sezand langa ziduri. Preacuviosul savarsea dumnezeiasca Liturghie. De obicei, iesind dupa slujba, el ii binecuvanta pe toti si mai statea de vorba. De aceasta data insa, dupa slujba nici nu a binecuvantat si nici nu s-a oprit sa stea cu cineva de vorba, ci indata s- a indreptat catre sfintele porti. Iesind din manastire, el a chemat indata pe femeia care plangea: “Eufrosina, lasa plansul, treci la marturisire”.

Odata, la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa a venit o femeie care avea trei copii. Toti trei erau orbi din nastere. Era insarcinata si pe cale sa-l nasca pe al patrulea. A venit la manastire si s-a asezat pe o bancuta, spunand: “Unde se afla oare acum parintele Kuksa, ca sa vada ca il caut?” Iar batiuska, asezandu-se alaturi pe aceasta bancuta, ii spuse ei: “Va asteptam”. “Cum asa?” “Iata cum. Eu sunt batiuska Kuksa“. Si el indata ii spune: “Marturiseste, de ce copiii tai sunt orbi?“ Ea si-a marturisit pacatele pe care le facuse pana atunci. Insa el i-a spus: “Nu sunt toate pacatele. Mai gandeste-te si vino maine”. Ea a venit in ziua urmatoare, adaugand pacatele de care isi adusese aminte. Insa parintele i-a spus: “Nu, nu-i totul. Vino si maine, mai gandeste-te”. Sosind a doua zi, femeia i-a spus: “Nu-mi mai aduc aminte“. “Ei, atunci sa te ajut. Iti aduci aminte cand erai in clasa intai?” Ea a raspuns: “Imi aduc aminte“. “Si cand se terminau lectiile, unde alergai?” Ea s-a gandit si i-a spus: “La cimitir”. “Da, si acolo, intr-un maracinis, ce-ai gasit?” “Ah, da, batiuska, acolo se afla un cuib de pasarele si in el patru puisori. Eu i-am luat si cu un pai le-am scos lor ochii“. “Iata, deci, pentru ce Domnul nu a daruit vederea copiilor tai si de aceea ei s-au nascut orbi. Haideti deci sa ne rugam, ca macar cel de-al patrulea sa vada”.

(…)

Darul rugaciunii

Parintele Kuksa avea, de asemenea, darul rugaciunii, insa din smerenie il ascundea de cei din jurul sau. Uneori insa multi vedeau in chip lamurit acest dar al lui Dumnezeu asupra lui. (…)

O fiica duhovniceasca a staretului a murit pe neasteptate. Batiuska s-a rugat pentru ea mai intr-adins, mai ales in primele 40 de zile. Dupa 40 de zile, repausata i s-a aratat in vis unei surori duhovnicesti, iar aceasta a intrebat-o cum a trecut vamile. “Intr-adevar, a fost foarte infricosator?” Aceasta a raspuns ca “chiar infricosator de pomenit”. “Si cum, deci, le-ai trecut?” “La orice vama ajungeam, parintele Kuksa ma insotea, ma lua de mana si ma scotea. Asa am trecut toate vamile”. (…)

Darul tamaduirii

Preacuviosul Kuksa avea darul tamaduirii neputintelor sufletesti si trupesti. In anii 60′, la Sankt Petersburg, o familie avea o fiica care era grav bolnava. Ea paralizase si nu putea sa se miste. Parintii, avand pozitii inalte in societate, au facut tot ceea ce depindea de ei, insa medicina ori alte ajutoare omenesti au fost neputincioase. Atunci, au aflat ca la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa se afla un staret, mare nevoitor si facator de minuni, pe nume Kuksa. Cei doi soti au lasat pe fiica lor pe seama bunicii si, cu nadejde de ajutor, au plecat la Odessa. Ajungand la manastire, au aflat chilia staretului. Intampinandu-i cu compatimire, el i-a cercetat despre cauza sosirii lor. Apoi le-a dat lor cruciulite si le-a explicat ca este de neaparata trebuinta ca parintii sa se roage pentru copii. Poftindu-i sa se roage impreuna si citind rar cuvintele rugaciunii, staretul le-a poruncit parintilor fetitei sa repete dupa el. La sfarsitul rugaciunii, celor ce urmau sa se intoarca acasa le-a spus deodata: “Iata, acum fata voastra s-a facut sanatoasa”. Vazandu-le mirarea si indoiala, a adaugat: “Notati ziua si ceasul acesta si aduceti-va aminte de ele, si calatoriti cu Dumnezeu, iar pe Kuksa sa nu-l uitati in rugaciunile voastre”. Intorcandu-se acasa, parintii au fost intampinati de fiica lor, tamaduita cu desavarsire. “Tata are cruciulita si mama are cruciulita”, a spus ea deodata cu bucurie. Si, ca sa plineasca mirarea parintilor, fata le-a povestit ca, zacand bolnava, i-a vazut in chip limpede pe ei (parintii) stand si citind rugaciunea impreuna cu staretul imbracat in odajdii cu cruci, iar acesta, dupa rugaciune, a venit catre ea, a luat-o de mana si i-a poruncit sa se ridice. Le-a aratat ca aceasta s-a intamplat chiar in aceeasi zi si la aceeasi ora, cand parintii ei citeau impreuna cu parintele Kuksa rugaciunile. Dupa aceasta intamplare, bunica fetitei a dorit neaparat sa vada pe acest staret deosebit. Ajungand la manastirea din Odessa si vazandu-l pe staret inconjurat de oameni, ea, dintr-o data, cu cuvinte de multumire, i-a dat lui un pachet cu bani din partea parintilor fetitei vindecate. Langa parintele Kuksa se afla atunci o batrana care plangea: “Batiuska, acoperisul casei mele este spart. Nu are cine sa mi-l repare, bani nu am. Iar eu am ramas singura, singurica, fara niciun ajutor. Rugati-va si pentru mine!” Iar parintele, chiar atunci intorcandu-se catre batrana ce plangea, i-a pus pachetul cu bani in mana, spunandu-i: “Uite si acoperisul tau!…” (…)

Nadajduind in mila lui Dumnezeu catre el, staretul le-a spus fiilor lui duhovnicesti ca, dupa sfarsitul vietii sale, sa vina la mormantul sau si sa-i vorbeasca ca si in viata, varsandu-si toate supararile si nevoile. Si intr-adevar, toti cei care soseau cu credinta la locul de odihna al staretului, prin bineplacutele lui rugaciuni si prin mijlocirea lui, intotdeauna primeau mangaiere si lamurire in problemele cu care se confruntau. Parintele Kuksa a profetit ca de la mormantul lui multi vor veni sa ia pamant. Si intr-adevar, oamenii din Odessa, cat si cei care vin la manastire de departe, iau pamant de la mormantul parintelui. Cu acest pamant, atat ei, cat si cei apropiati ai lor, cu rugaciunile preacuviosului, primesc vindecare in boli si neputinte. Cu mare multumire si plini de recunostinta, intorcandu-se din nou la manastire, oamenii si-au impartasit bucuria cu vietuitorii manastirii.

Domnul, in Sfanta Evanghelie, spune despre cei ce-L vor urma pe El cu adevarat: V-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului (Luca 10,19). Cu rabdare si cu barbatie impotrivindu-se in viata sa vrajmasilor mantuirii, vrajmasilor Sfintei Biserici, preacuviosul Kuksa a primit de la Dumnezeu puterea asupra duhurilor nevazute – demonii. Oamenii stapaniti de duhuri necurate au cunoscut ca indracirea lor se arata mai ales la mormantul staretului Kuksa, caci diavolul nu suporta nici macar apropierea de sfintele moaste ale staretului. Indracitii, langa mormantul sau, strigau cu glasuri de fiara; diavolii din acesti nefericiti povesteau in ce chip au intrat in zidirea lui Dumnezeu si, in toate chipurile, prin cuvinte injurioase, ocarau pe batiuska, rugandu-l furiosi pe staret sa nu-i bata cu asprime.

Maria, din orasul Donetk, suferea din pricina indracirii. Cu rugaciune, folosind in mancare putin pamant de la mormantul preacuviosului, ea a strigat puternic, apoi a primit vindecare.

Roaba lui Dumnezeu, Ludmila a fost stapanita de duhuri necurate. Ea s-a rugat cu osardie lui Dumnezeu sa o vindece, apoi a facut rugaciune catre parintele Kuksa si a mancat coliva care fusese adusa la mormantul sau. Dupa aceasta, ea a strigat cu glas de fiara, iar apoi s-a vindecat desavarsit. (…)

Inca din prima zi a proslavirii preacuviosului Kuksa, la sfintele lui moaste au avut loc vindecari deosebite de diferite boli.

Prin rugaciunea mijlocitoare a preacuviosului Kuksa, Domnul a inviat din morti o tanara. In Odessa, intr-o familie de drept-maritori crestini, in anul 1996, in noaptea celei de-a doua zi de Craciun, o fetita de doi ani, pe nume Xenia, s-a imbolnavit pe neasteptate. Temperatura s-a ridicat brusc la peste 39 de grade si continua sa creasca. Fetita a inceput sa se zvarcoleasca de parca era pe jar. Bunica Xeniei, care fusese de profesie medic, a luat mana nepoatei si, vazand starea ei foarte grava, a rugat-o pe fiica ei, mama fetitei, sa cheme salvarea. Aceasta a sunat si a chemat salvarea. Deodata Xenia, in bratele bunicii, s-a linistit. Bunica a inceput sa-si consulte nepoata: inima ei nu mai batea, viata parasise fetita. Cand a sosit mama Xeniei, bunica i-a spus: “Nu mai e nevoie de salvare, este deja prea tarziu…” Intelegand ca fetita a murit, mama, intr-o stare disperata, s-a asezat in genunchi in fata icoanelor si a inceput sa se roage cu lacrimi: “Doamne, ia-mi sufletul meu si lasa-l pe-al ei!” Dupa indelungi rugaciuni, ea a aprins tamaie si cu rugaciune a cadit prin apartament, cand, deodata, si-a amintit ca in toamna anului 1994 fusese la Sfanta Manastire a Adormirii Maicii Domnului din Odessa si primise particele din vesmantul si din racla preacuviosului Kuksa. Chemand in ajutor pe sfantul, mama a luat aceste particele si le-a asezat pe fruntea fetitei care murise. Deodata, Xenia a rasuflat adanc si si-a revenit intru totul – viata s-a intors in ea si a inceput sa planga. Cand fetita si-a revenit, aratand cu mana la icoana preacuviosului, i-a cerut mamei: “Da-mi-l pe Kuksa…” Sosind medicul si consultand fetita, a spus ca el nu gasea niciun fel de motiv ca sa se apeleze la salvare. In familie, aceasta zi este considerata a doua zi de nastere a Xeniei.

La rugaciunile preacuviosului Kuksa, unii oameni si-au schimbat chipul vietuirii lor pacatoase. Intr-o familie, barbatul suferea de patima betiei. El decazuse intru totul, era aspru cu sotia lui si crud cu copiii, de cresterea carora nu se mai ocupa deloc. Femeia si copiii erau disperati. S-a intamplat ca o crestina evlavioasa sa aduca acestei familii particele din racla de ingropaciune si din vesmantul preacuviosului Kuksa. Sotia celui care patimea de betie le-a asezat sub perna unde dormea nefericitul ei barbat si s-a rugat cu osardie la preacuviosul pentru el si dintr-o data, literalmente, in dimineata urmatoare, barbatul s-a schimbat in chip desavarsit. A inceput sa duca o viata cumpatata, tratand cu atentie si seriozitate cresterea copiilor sai. Astfel, la rugaciunile preacuviosului Kuksa, familia l-a recastigat pe grijuliul si iubitorul sot si parinte de mai inainte“.

(in:  Sfantul Kuksa de Odessa, Viata si minunile, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

Iubim Adevarul?

Adevarul e ca o mica floricica, pe care o intalnesti la margine de drum, te incanta si ai vrea sa nu te mai desparti de ea. Si, pentru ca trebuie sa pleci din acel loc, o rupi pentru a o avea impreuna cu tine; te doare inima, dar vrei sa prelungesti bucuria de a o vedea. Si-ti dai seama, urmandu-ti drumul, ca se mai gaseau inaintea ta si alte flori, unele mai frumoase ca altele, si-ti pare rau ca ai smuls-o pe aceasta – care, iata, acum e a ta, dar curand se va usca, pierzandu-si frumusetea. Tot asa este si cu adevarul. Nu este ceva pe care sa-l poti avea in posesie, ci e numai frumosul si binele de care te simti atras cu puterea sa te impartasesti. Adevarul ne inconjoara de peste tot, fiindca tot ce este se impartaseste din Adevar – numai ca noi nu mai avem ochi sa vedem si sa ne bucuram de aceasta. De adevar te apropii, te alipesti cu toata fiinta, prin privire, prin cugetare, prin puterea de daruire si iubire a inimii noastre. Adevarul e ceva pentru care merita sa traiesti, intru care te bucuri sa mori, numai sa nu te desparti de El.

Fireste, oamenii L-au cunoscut mult mai tarziu pe Dumnezeul cel Adevarat, pe Hristos, pe Cel pentru care a-ti pierde sufletul inseamna a-l castiga. Dar ei necunoscandu-L, Il cautau. Si, pasind pe urmele ratiunilor pe care tot El le-a asezat in lume, se apropiau cu bucurie de Hristos, desi nu stiau de unde le vine bucuria. Fiindca atunci cand privim un rasarit de soare, un munte, chipul omului iubit sau zambetul unui copil, de El ne bucuram… Nu-i frumusete, nu-i bine, nu-i virtute sau adevar in care sa nu ne vorbeasca Dumnezeu, nesecatul izvor al tuturor acestora. Vai de cei care nu inteleg aceasta!

Nu se poate spune cum s-a intamplat, dar la un moment dat a inceput sa se raspandeasca in lume o boala ingrozitoare, un virus aproape mortal: e vorba de ideea ca “adevarul e relativ”. Virusul acesta sadeste in mintea oamenilor confuzie – dar nu una simpla, particulara, ci confuzia ca stare fundamentala de spirit, confuzia intre bine si rau, intre frumos si urat, intre adevar si minciuna. Astfel, cei infectati ajung sa creada ca raul e o alta forma de manifestare a binelui, uratul – o alta estetica a frumosului, iar opusul adevarului, minciuna – o valoare cu drepturi egale de afirmare ca adevarata.

Asa mult a inaintat boala asta, ca in Occident s-au dat chiar si legi pentru a o declara stare de sanatate. Este vorba despre tot ceea ce inseamna “corectitudine politica”. Bineinteles, legislatorii sunt chiar acei oameni, saracii, care si-au pierdut credinta in Dumnezeu si se inchina zidirii in locul Ziditorului.

In Anglia, de pilda, e interzis sa afirmi in scoala ca Hristos este Dumnezeu; in Canada nu numai atat, dar este interzis chiar sa spui ca homosexualitatea ar fi anormala; in unele state din America, avortul nu poate fi numit altfel decat un alt “drept al femeii”, in timp ce nasterea de copii, dupa cum iti da Dumnezeu, a ajuns sa fie privita drept o imprudenta; in Spania, sotul e numit progenitor de gradul I, iar sotia progenitor de gradul al II-lea, pentru a putea fi inclusi in definitia parintelui copilului si homosexualii sau lesbienele; in Marea Britanie, din acelasi motiv, se interzice folosirea cuvintelor “tata” si “mama” in intregul sistem medical. Iar lista acestor rasturnari fundamentale ale valorilor pe care s-a edificat intreaga viata si istorie a lumii poate continua cu alte alterari mai nuantate ale adevarului, dar care se afla la originea acestor enorme deviatii.

Duhul relativizarii oricarui adevar a adus in sufletele oamenilor cugetarea generala ca adevarul, de fapt, nu exista! Dar la consecintele acestei conceptii de viata s-au gandit oare cei care au pus-o in circulatie? Oare inmultirea la nesfarsit a depresiilor si, in general, a bolilor psihice, apatia generala la nivelul intregii societati, neputinta patologica a tinerilor din noua generatie – toate acestea nu ar putea avea legatura chiar cu acest fenomen? Caci, pentru ce ar mai trebui sa lupte omul, daca adevarul nu exista? Ce inteles ar mai avea dragostea? Si, vai, care ar mai fi insasi sensul vietii sale?

Dar nu numai atat. Anularea notiunii de adevar are ca si consecinta contestarea tuturor sensurilor, a tuturor realitatilor. Negrul nu mai e negru, albul nu mai e alb, barbatul nu mai e barbat, femeia – femeie si copilul – copil, nu mai exista sus si jos, adica este negat insusi spatiul, natura si firea lumii care ne inconjoara, fiindca adevarul e principiul organizator, constitutiv, al oricarei afirmatii, al oricarui este. Prin urmare, fara constiinta adevarului, lumea ramane suspendata in aer, in spatiul fanteziilor si al ideologiilor care au nascut de fapt aceasta monstruoasa aberatie. Aceasta e intr-un fel chiar lumea micului ecran, a mass-mediei contemporane, obsedata de derizoriu, minciuna si nimicuri.

Constantin Noica observa ca, prin comunism, saracii au pierdut mai mult decat bogatasii, caci bogatii au pierdut numai bogatia, dar saracilor li s-a rapit posibilitatea si visul de a se mai imbogati vreodata. Tot asa se intampla si in cazul nostru. Relativizarea adevarului e sinonima cu o alta cadere a omului, poate mai mare decat caderea lui Adam. Caci, desi omul ratacise, desi se indepartase prin Adam de la Dumnezeul cel adevarat, pastra inca in suflet aspiratia si nadejdea ca va regasi Adevarul pierdut, ca va regasi casa atat de iubita sufletului sau. Iar prin aceasta tainica chemare, prin impartasirea din frumos, din bine si din adevar, sufletul sau inca pastra si intarea legatura cu Dumnezeul cel viu, in care se reflecta toate acestea.

Prin relativizarea adevarului insa, omul isi taie chiar si aceasta ultima legatura – nadejdea, sensul acestei aspiratii, adica sensul propriei vieti. Ce i-ar mai ramane oare insului modern prins in aceasta capcana a relativizarii, in fons, a negarii adevarului, decat uitarea imbatatoare a drogului, fie el narcoticul, bautura, televiziunea sau divertismentul? Ce alt sens mai poate fi gasit vietii, decat acela pe care-l contureaza tot mai clar normalizarea si legalizarea sinuciderii asistate, numita si eutanasie?

Crestinii au aflat Adevarul, iar acest lucru il marturisesc mucenicii din toate vremurile si locurile – ei, care cunoscandu-L si iubindu-L, au preferat ca mai bine sa moara pentru El decat sa-L paraseasca. Dar noi, cei ce ne numim astazi crestini si ne impartasim cu atata sete din izvoarele inselatoare ale culturii nimicului, care neaga consistenta si existenta adevarului, mai avem oare aceasta constiinta, acest atasament fata de Adevarul Hristos, incat sa ne putem da, la o adica, si viata pentru El? Oare nu din cauza ezitarii, indoielii, care s-a incuibat in sufletul nostru, insasi existenta crestina a lumii in care traim a ajuns atat de subreda, iar minciuna generalizata?

Spunea Dostoievski ca “Frumusetea va mantui lumea”; poate nu atat lumea in intregul ei, cat pe cei ce Ii raman credinciosi, bucurandu-se din impartasirea cu El. Cat de simple sunt lucrurile, cat de aproape e fericirea atat de mult dorita de noi! Insa o intreaga cultura a nimicului tasneste astazi de pe micul ecran, din ziare, mode si divertisment… O cultura care se lupta cu multa vehementa sa ne faca sa uitam ca in frumos, in adevar, in bine, Insusi Dumnezeu lucreaza, de El ne impartasim. Oare o restaurare a lumii in care traim va fi posibila altfel decat prin intoarcerea la Adevar?

Ne intrebam de ce sunt oamenii atat de slabi si neputinciosi astazi, atat de depresivi si apatici. Exista un singur raspuns: nu mai cred cu toata fiinta in Adevar, din simplul motiv ca li s-a subrezit increderea in faptul ca exista un singur adevar, indiferent de sfera cugetarii noastre. Aceasta este calea catre ultima Apostazie, ultima cadere din credinta in Dumnezeu…

Nemaicrezand in adevar, nemailuptand pentru adevar, nemaiiubind adevarul, viata noastra devine deznadajduitor de searbada. Ne raman obiectele, trupurile, patimile, televizoarele, adica visele unei nopti care nu se mai sfarseste, dincolo de care se deschid portile imparatiei lipsite de sens si de viata: imparatia mortii.

Un singur lucru ne trebuie: sa cautam cu sinceritate Adevarul, sa credem precum copiii in existenta Lui, in prezenta Lui, si atunci suntem salvati. Atunci va reincepe sa curga timpul Imparatiei prin venele noastre. Sa ne mai dam inca o sansa la viata si la fericire. Dumnezeu e aproape de noi…

Predica la Taierea – imprejur a Domnului (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Despre cresterea copiilor

Cand Apostolul vorbeste despre insusirile cele bune ale unei vaduve, aminteste mai intai de toate, ca ea trebuie sa fi crescut copii (I Tim. V. 9, 10). Cuvantul crestere insa el nu il ia intr-un inteles obstesc, de jos, precum multi inteleg aceasta, ca adica vaduva nu trebuie sa fi lasat copiii sai sa moara de foame. Chiar singura puterea firii unei mame nu ar fi ingaduit aceasta, si de aceea nu este trebuinta de vreo lege, ca vaduva sa nu lase copiii sai flamanzi. Apostolul vorbeste aici despre cresterea cea ingrijita intru cucernicie si dreptate. Iar mamele, care nu cresc asa pe copiii lor, sunt mai rele decat cele ce isi omoara copiii. Aceasta trebuie sa se zica nu numai femeilor, ci si barbatilor. Multi parinti isi dau toata truda, ce se poate gandi, pentru ca sa agoniseasca fiului lor un cal bun, o casa frumoasa, o mosie pretioasa, iar pentru ca sa dobandeasca el un suflet nobil si un simtamant cucernic, nu se ingrijesc cat de putin. Si tocmai aceasta aduce toata lumea in neoranduiala, ca noi nu crestem pe copiii nostri dupa cuviinta, si ne ingrijim numai pentru averea lor, nu pentru sufletele lor. Aceasta vederat este cea mai mare nebunuie. Caci fie averea cat de mare si cat de insemnata, daca acela care are sa o mosteneasca, nu este imbunatatit si drept, ea trebuie a se socoti ca si pierduta; ba inca unui astfel de om averea sa ii este chiar de stricare, si il duce inca mai sigur si mai adanc in iad. Dimpotriva, daca sufletul este nobil si imbunatatit, el, si sarac fiind, va fi norocit.

De aceea noi trebuie sa ne ingrijim la aceea, de a nu-i face bogati in aur, argint si in alte lucruri de asemenea, ci ca sa fie foarte bogati in cucernicie, in dreptate si in fapta cea buna, sa nu aiba multe trebuinte si sa nu umble cu ardoare dupa bunurile si dupa placerile cele pamantesti. Trebuie sa fim cu bagare de seama asupra iesirii si intrarii lor, asupra purtarii si umbletelor si asupra societatii lor, stiind ca cine este lenes intru aceasta nu are a nadajdui’iertarea de la Dumnezeu. Daca ingrijirea de mantuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: “nimeni sa nu caute folosul sau, ci folosul altuia” (1 Cor. X. 24); cu cat mai mult fiecare va trebui sa fie raspunzatori pentru ingrijirea de mantuirea copiilor sai? Dumnezeu va zice catre fiecare tata de familie: “nu am dat eu copilul dintru inceput in casa ta? Nu te-am pus eu pe tine invatator, crescator, ingrijitor si stapan al lui? Nu am pus eu in mainile tale toata puterea asupra lui? Cand el era inca gingas, ti l-am dat tie, ca sa-l formezi si sa-l oranduiesti. Ce iertare poti tu nadajdui, cand pregeti si treci cu vederea cresterea lui?”

Sau ce poti tu oare sa zici spre dezvinovatirea ta? Poate, ca fiul tau este greu de infranat si indaratnic? Dar la aceasta trebuia sa gandesti inca de mai inainte, si cand el era inca mic si usor se putea infrana, de atunci sa te fi ingrijit a-l imblanzi, a-l obisnui la datoriile lui, a-l aduce la oranduiala, si a starpi bolile sufletului sau. Cand ogorul inimii lui era inca usor de lucrat, de atunci trebuiai tu sa smulgi spinii, atunci cand ei in varsta cea gingasa usor se pot smulge; si patimile copilului nu s-ar fi facut, prin lenevirea ta, mai mari si nebiruite. Pentru aceea zice inteleptul Sirah: “De ai feciori, invata-i si pleaca din pruncie grumazul lor” (Sir. VII. 29). Si Dumnezeu nu numai porunceste tie aceasta, ci mai vartos te si ajuta el insusi. Cum si in ce chip? Prin aceea ca zice: “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, cu moarte sa se omoare” (Esire. XXI. 16). Vezi tu, cum ingrozeste el pe copii, cum Ti inspaimanta, cat de mult iti inlesneste stapanirea asupra copiilor?

Iar daca Dumnezeu pedepseste cu moarte cutezanta copiilor contra parintilor, apoi cum putem noi sa ne dezvinovatim, cand am privit cu nepasare cutezanta copiilor nostri impotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu zice fiecarui tata de familie: “pe fiul, care te ocaraste pe tine, il voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voiesti nici macar cu un cuvant sa tulburi pe cel ce calca cu picioarele poruncile mele? Merita acesta iertare”? Tu vezi, cum el cuteaza impotriva facatorului sau, si nici macar nu te superi de aceasta, nu-l ameninti, nu-l pedepsesti, desi stii bine, ca Dumnezeu opreste astfel de ingaduinta. Si Dumnezeu face aceasta nu pentru ca o astfel de jignire ar aduce vatamare insasi celui prea-inalt si neatins, ci pentru ca sa mantuiasca pe fiul tau cel pacatos. Iar cel ce este atat de nebun, inca se indarjeste impotriva lui Dumnezeu, acela inca si mai mult, va pacatui contra tatalui sau si a propriei lui mantuiri sufletesti.

Asadar sa nu fim negrijitori de aceasta, stiind ca copiii, cand pazesc cu credinta datoriile lor catre Dumnezeu, inca si in celelalte lucruri ale vietii dobandesc norocire si cinste, fiindca oricine cinsteste si stimeaza pe un om imbunatatit si bine crescut, fie el oricat de sarac; pe cand pe cel rau si fara de randuiala oricine il injura si il urasc, fie el oricat de bogat. Un fiu bine crescut insa nu numai la altii va dobandi stima, dar si insuti tie, tatalui sau, va fi mai iubit, fiindca la dragostea cea fireasca se adauga inca un alt temei al iubirii, adica fapta cea buna a fiului. Afara de aceasta un astfel de fiu nu numai iti va fi tie mai iubit, ci inca mult mai placut si mai folositor, caci el te va cinsti si te va sprijini la batranetele tale. Precum aceia, care sunt nemultumitori catre Dumnezeu, nu stimeaza nici pe parintii lor, tot asa acei ce cinstesc pe Dumnezeu, arata si parintilor lor tot respectul. De aceea pentru ca tu sa fii placut atat lui Dumnezeu, cat si oamenilor, ca sa-ti gatesti o viata norocita si sa scapi de pedeapsa in viata cea viitoare, creste pe copilul tau cu toata ingrijirea. Iar cum – ca aceia, care nu cresc pe copiii lor cu ingrijire, desi ei altminteri ar fi buni si vrednici, totusi se pedepsesc greu, aceasta se vedereaza dintr-o istorie veche, pe care eu o voi povesti.

A fost un preot mare intre iudei, anume Eli (I. impar. II. 13. urm). Eli altminteri era vrednic si bun, insa avea doi feciori foarte rai, pe care el nu i-a tinut in frau si nu i-a domolit, sau cel putin nu facuse aceasta cu destula putere si staruinta; caci el ar fi trebuit sa-i franeze, sa-i goneasca din casa sa si in tot chipul sa-i pedepseasca, pentru ca sa-i indrepteze. insa el numai ii indemna, si se multumea a le da sfaturi blande, zicandu-le: “nu faceti, fiii mei, nu faceti asa, ca nu bine aud eu de voi” (Impar. II. 25). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat impotriva lui Dumnezeu, si tu ii numesti “fii ai tai”? Ei nu vor sa mai recunoasca pe facatorul lor, si tu marturisesti inca inrudirea ta cu dansii? De aceea zice Sf. Scriptura: “Eli nu a certat pe fii sai” (I Imp. III. 13). Caci cand cineva indeamna simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a intrebuinta un mijloc aspru si tare, precum boala cere. Asadar nu este de ajuns numai a spune copiilor gresalele si a-i sfatui, ci trebuie a-i si infricosa, spre a dezradacina obiceiurile cele rele de la inceput.

insa tocmai prin aceea, ca Eli, desi indemna pe fii sai, insa nu cu destula staruinta, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat in mainile vrajmasilor. Ei au cazut intr-o batalie contra Filistenilor, si fiindca el n-a putut suferi auzirea despre aceasta, a cazut de pe scaunul sau, si-a frant grumazul si a murit. Vezi, ca am avut dreptate, cand am zis, ca parintii, care nu-si cresc copiii si nu-i tin intru cucernicie, sunt adevarati omoratori ai copiilor lor? Asa a fost si Eli omoratorul fiilor sai. Adica macar ca vrajmasii au omorat pe fiii lui, totusi el a fost vinovat de moartea lor, caci prin lenevirea sa in cresterea lor, el Ie-a rapit ajutorul lui Dumnezeu si prin aceasta i-a dat fara paza si fara aparare omoratorilor lor. Dar el a omorat nu numai pe fiii sai, ci si pe sine insusi.

Aceeasi soarta au inca si acum multi parinti. Fiindca ei nu voiesc sa infraneze, nu voiesc sa fie aspri, si sa tulbure pe copiii lor cei fara de randuiala si pacatosi, ei adeseori sunt siliti a privi, ca aceia pentru nelegiuiri sunt prinsi, tarati inaintea scaunului judecatii, aruncati in temnita, sau chiar si pmorati. Caci daca tu nu-i pedepsesti, nu-i indreptezi, atunci se va urma-cu dansii dupa legile comune si se vor pedepsi public. La aceasta nenorocire atunci se adauga si rusinea, caci toti arata cu degetul pe tatal, al carui fiu a luat un asemenea sfarsit, si ii fac mai cu neputinta orice iesire din casa. Caci cu ce ochi poate el sa se uite ia aceia, cu care se intalneste, dupa ce fiul lui a adus asupra-i o astfel de rusine, o astfel de nenorocire? De aceea va poftesc si va rog, ingrijiti bine de copiii vostri, si anume de mantuirea sufletului lor. Tu, Tatal casei, esti un dascal pentru toata casa ta, si Dumnezeu neincetat trimite ia tine in scoala pe femeia ta si pe copiii tai. Despre femei zice aceasta Apostolul Pavel, cand graieste: “de voiesc ele sa se invete ceva, acasa sa-si intrebe pe babatii lor” (I Cor. XIV. 35); iar despre copii el zice: “cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efes. VI. 4). Gandeste, ca tu ai in casa ta niste statui de aur, adica copiii tai, de aceea oranduieste-i, cerceteaza-i in toate zilele cu bagare de seama, impodobeste si formeaza sufletul lor in tot chipul. Urmeaza lui Iov celui cucernic, care, de teama ca nu cumva fiii lui sa fi pacatuit intru ceva in inimele lor, aducea jertfa pentru dansii, si era foarte luator aminte pentru dansii. Urmeaza inca si exemplul patriarhului Avraam.

Si el se ingrijea nu ca sa lase fiului sau bani si comori, ci se uita la implinirea legii lui Dumnezeu, ca sa insufle urmasilor sai din toate puterile implinirea aceleia. Martor pentru aceasta fapta buna a sa este insusi Dumnezeu, cand zice: “Stiu ca va porunci fiilor si urmasilor sai, ca sa pazeasca caile Domnului si sa faca dreptate” (Fac. XVIII, 19). Iar David, cand era sa moara, a chemat pe fiul sau, si in loc de avere i-a lasat o sfatuire, pe care el adesea o repeta, adica: daca tu fiul meu vei trai dupa legea cea dumnezeeasca, nu te va intampina nici o nenorocire, ci toate iti vor merge cu noroc, si te vei indulci de mare siguranta si liniste. Iar daca vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ti va putea folosi imparatia si toata puterea lumii”. Acestea si altele asemenea i-a vorbit el, desi nu cu aceste cuvinte.

Deci si noi atat in viata cat si la moarte, acestea sa vorbim copiilor nostri si sa-i convingem, ca frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, mostenirea cea mai sigura, si comoara cea mai nepieritoare. Sa nu ne zbuciumam a le lasa comori trecatoare, ci cucernicia, care este o avere ramaitoare, si durabila. Unde lipseste cucernicia, acolo si averea ce poseda cineva se prapadeste in primejdii si in rusine. Unde insa este cucernicia, acolo se vor dobandi si averile, pe care cineva inca nu le poseda. Daca tu vei creste pe fiul tau intru fapta cea buna, si altii vor creste tot asa pe fiii lor, atunci se va forma ca un lant, ca un sir de buna purtare, care va cuprinde la urma pe toti, un sir, care se incepe de la tine si pentru cresterea cea buna a copiilor iti va aduce roduri slavite.

Un copil are trebuinta de asprime, de supraveghere si de frica. Aceasta insa eu nu o zic, pentru ca voi sa va purtati neprieieneste cu copiii, ci pentru ca sa fiti mult stimati de catre dansii. Daca si femeia trebuie sa stimeze pe barbatul sau si sa se teama de dansul, cu cat mai mult copiii trebuie sa se teama de tatal lor? Nu-mi rapunde mie, ca tineretea nu se poate domoli. Caci daca Pavel cere o astfel de ingrijire de la o vaduva, cu cat mai mult o va cere el de la un barbat? Daca insa ea nu ar fi cu putinta, el desigur nu o ar fi recomandat. insa toata rautatea copiilor se reazima pe lenea noastra, caci noi de la inceput din varsta cea frageda, nu i-am tinut in cucernicie si in frica Domnului. Noi ne ingrijim ca ei sa capete cultura lumeasca, sa invete lucruri si afaceri lumesti, cheltuim bani pentru acestea, rugam pentru dansii pe prietenii nostri si nu lasam nici o cale neincercata. Dar nu ne ingrijim nicidecum ca ei sa fie in favoare, la imparatul ingerilor.

Noi totdeauna le ingaduim a vizita teatrele, dar nu-i silim sa se duca la Biserica. Si daca copilul vine aici de vreo doua ori, sta fara nici un folos si castig, numai pentru a-l desfata. insa nu trebuie sa fie asa, ci precum cand ii trimitem la scoala le cerem socoteala de ceea ce au invatat, tot asa trebuie sa fie si cand ii trimitem la Biserica, sau mai vartos cand ii ducem noi insine. Trebuie dupa aceea a-i intreba ce au auzit, sau au invatat ei aici. Cu chipul acesta indreptarea copiilor ne va fi foarte usor si indemanatic. Daca ei acasa totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune si ii invatam datoriile lor, daca ei apoi cele ce baga de seama aici in Biserica le unesc cu cele auzite acasa, atunci ei in curand ne vor arata roadele cele slavite ale acestei nobile semintii. Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neaparate, noi le privim ca lucruri laturalnice, si daca cineva ne indeamna la ele, noi radem de dansul. De aceea toate merg pe dos, si de acolo vine, ca cei ce nu au fost crescuti de parintii lor, trebuie sa fie certati de legile civile.

Dar nu simti tu rusine si nu te rosesti, cand vezi, ca judecatorul il pedepseste pe fiul tau si il indreapta, ca el asadar are trebuinta inca de cercetare straina, desi el atata vreme de la inceput a fost pe langa tine? Nu te ascunzi, nu te invelesti de rusine? Spune-mi, ” mai poti tu purta numele de tata, cand tu ai fost un vanzator al fiului tau si nu i-ai dat paza trebuincioasa, ci l-ai lasat sa se piarda prin tot felul de rautate? Cand tu vezi pe un om rau, ca bate pe j copilul tau, te superi, te manii si de aprinzi, si navalesti asupra  faptasului. Iar cand vezi pe Satana in toate zilele ranind si batand pe copilul tau, si pe duhurile cele rele amagindu-l la pacat, te uiti cu nepasare si dormitand, nu te superi, si nu cauti sa mantuiesti copilul tau. Si aceasta ar fi de cea mai mare trebuinta, caci pacatul este cel mai rau dintre duhurile cele rele, si cel ce traieste in pacat nu poate sa se mantuiasca. Asadar pe un fiu pacatos nu trebuie numai a-l plange, ci inca a-l si pedepsi si al certa, a-l opri si a-l tine de frica, si a cauta ca prin tot felul de leacuri sa-l vindeci de boala lui cea sufleteasca. Tu trebuie sa urmezi vaduvei, despre care zice Pavel: “ca a crescut feciori”. Caci marele Apostol nu indrepteaza indemnarea sa numai la vaduve, ci la toti, si sfatuiesc pe toti oamenii, cand zice: “Cresteti pe copii intru invatatura si cercetarea Domnului” (Efes. VI, 4). iar aceasta este cea dintai si mai mare avere, de care parintii pot impartasi pe un copil. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

Cuvinte vii ale Parintelui Gheorghe Calciu: Despre mandrie

- Parinte, cum putem ajuta o persoana sa se vindece de patima mandriei?

- Vai, vai, vai… (parintele rade). Vindeca-te pe tine singur, doctore, si pe urma vindeca pe celalalt! Cine e lipsit de mandrie?! Dar daca tu te vindeci de mandrie, tu care esti iubire si ai trufia umilintei tale, poti vindeca pe ceilalti! Dar autoritatea preotului sa stiti ca lucreaza, eu pot spune ca de o parte de mandrie i-am vindecat pe fiii mei duhovnicesti…

Pacatul cel mai mare al oamenilor este mandria. Atunci cand Lucifer si ingerii au cazut, a fost din cauza mandriei. Dumnezeu a facut toate lucrurile bune. Intai a facut lumea nevazuta. Toata lumea nevazuta a fost buna. Si toata lumea vazuta dupa aceea a fost buna. Raul nu este in creatie. Raul este absenta binelui. Acolo unde inceteaza binele, unde inceteaza prezenta lui Dumnezeu, acolo se instaleaza raul. Atunci, cum s-a intamplat de au cazut ingerii? De unde rautate, din moment ce nu exista principiul raului? Satana inca nu exista atunci. Mi-aduc aminte ca Parintele Rezus, de la Apologetica, ne spunea ca inainte de a fi raul, ingerii care au cazut, au cazut din mandrie, pentru ca au crezut ca pot face lucruri mai bune decat Dumnezeu. Revolta lor a fost impotriva lui Dumnezeu, datorita faptului ca li se parea lor ca lumea nu este perfecta. Asa s-a nascut raul, din trufie.

Mandria este prima sursa a tuturor pacatelor in lumea aceasta, fie a lumii materiale in care traim noi, fie a lumii duhovnicsti in care incercam sa traim. Toata aceasta lume este pusa sub blestemul mandriei. Din mandrie se nasc toate pacatele, revoltele, neintelegerile, toata ura si razboaiele intre noi ca persoane, in familie si in societate. Toate se nasc din sentimentul luciferic al mandriei. In fiecare zi noi toti, prin mandria noastra, pacatuim impotriva lui Dumnezeu, pentru ca nu avem niciodata o viziune exacta a raportului dintre noi si Dumnezeu.

Dumnezeu e desavarsit. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca nici nu este adjectiv cu care sa-L definim pe Dumnezeu. Orice adjectiv pe care l-am folosi noi – “bun”, “perfect”, “desavarsit” – nu face decat sa introduca niste termeni lingvistici in vorbirea despre esenta divina, care nu poate fi definita in niciun chip. Daca ceea ce vedem in lumea aceasta este bun, nu inseamna ca Dumnezeu este bun, pentru ca El e deasupra bunatatii pe care o concepem noi cu mintea noastra. Daca ceea ce vedem este drept, nu inseamna ca Dumnezeu este drept, El este deasupra dreptatii. Dar daca tot ceea ce vedem noi exista, inseamna ca termenul de existenta, in sensul acesta pamantesc, nu-l putem aplica lui Dumnezeu, El este mai presus de existenta. Asa de adanca este cugetarea teologica a Sfantului Maxim Marturisitorul si a tuturor Sfintilor Parinti, incat pentru mintea noastra ea pare un abis! Daca aceasta gandire omeneasca insuflata de Duhul Sfant ni se pare un abis de neintelegere pentru noi, cat de mare trebuie sa fie abisul desavarsirii divine!

Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el. Si atunci Dumnezeu trimite ingerii Sai, care pe brate te vor purta, ca nu cumva sa se loveasca piciorul tau de piatra, cum spune la Matei.

Acesta este raportul nostru fata de Dumnezeu si noi nu intelegem lucrul acesta si ne trufim! Fiecare la randul lui se trufeste cu ceva! Cel mai de jos om se trufeste cu faptul ca face ceva in meseria lui, sau ca are o casa sau un copil. Trufia creste odata cu treptele sociale pana sus, la varful societatii, unde e asa de mare, incat omul – conducatorul – pierde contactul cu poporul, cu adevarul, cu realitatea si traieste intr-o lume a lui, in care se vede pe sine insusi zeu. Toate miscarile totalitariste si toate guvernele totalitariste au dovedit lucrul acesta. Omul ajuns sus, orbit de trufia luciferica, pierde legatura cu semenii lui, cu societatea si este un pierdut, este un demonizat.

La nivelul nostru, fiecare suntem demonizati prin mandrie. Cunosc aceasta dintr-o experienta personala atat cu mine insumi, cat si cu cei care se spovedesc. Cercetati-va si vedeti ca mandria e cel mai mare pacat pe care il avem. Fiecare vine si marturiseste pacatul trufiei si pleaca de la spovedanie si se intoarce la trufia lui. In aceasta consta vina noastra la rastignirea lui Iisus, in faptul ca in fiecare zi savarsim pacatul cel mare al mandriei. Nu intelegem diferenta ontologica dintre noi si Dumnezeu. Ni se pare ca facem un salt si am ajuns la Dumnezeu, am ajuns ca Dumnezeu, asa cum voiau sa fie Adam si Eva cand i-a ispitit diavolul.

Mandria, acest orgoliu extraordinar al fiintei umane…! Daca sunt doi intr-o intreprindere, sau intr-un birou, sau intr-o chilie, unul vrea sa fie sef. De aici se nasc toate confuziile si toate disputele. Daca macar unul ar sluji pe celalalt asa cum spune Mantuitorul, pacea ar fi intre ei.