Rugaciune pentru Sfanta Biserica – impotriva ecumenismului

In ultima vreme s-au cam accentuat intalnirile dintre ortodocsi si papistasi si se vorbeste din ce in ce mai des de o unire intre BO si BC. Conditia: sa ramana papa in frunte. Si altele. Sunt pentru unire, dar o unire care respecta dogmatica ortodoxa, nu cea papistasa. Deci, sperand ca Dumnezeu Se va mai milostivi de noi si ne va mai astepta un timp, propun sa citim aceasta rugaciune de mai jos:

“Adu-Ti aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, de mila si de indurarile Tale cele din veac, pentru care Te-ai intrupat si de voie ai rabdat rastignire si moarte, ai inviat din morti, Te-ai inaltat la cer si ai sezut de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal, pentru mantuirea tuturor celor ce cred drept in tine.

Cauta spre smerenia si rugaciunea tuturor celor ce cu toata inima Te cauta pe Tine. Pleaca-Ti urechea si auzi smerita mea rugaciunea, a nevrednicului robului Tau, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care o aduc Tie pentru poporul Tau.

Adu-Ti aminte de soborniceasca si apostoleasca Ta Biserica, pe care ai castigat-o cu scump Sangele Tau; intemeiaz-o, intareste-o, lateste-o, inmulteste-o, impac-o si o pazeste nebiruita de portile iadului in veci, iar intaratarile ce se pornesc asupra ei le potoleste.

Stinge navala paganilor, pornirile ereticilor degraba le sfarama, le dezradacineaza si intru nimic le intoarce, cu puterea Sfantului Tau Duh.” + o inchinaciune.

Dar si:

“Uneste cu sfanta, apostoleasca si soborniceasca Ta Biserica pe cei ce s-au departat de la dreapta credinta si care, intunecandu-se cu eresurile, se afla intru pierzare, luminandu-i cu stralucirea cunostintei Tale.” + o inchinaciune.

Sa ne rugam si ne va salva Dumnezeu si de ispita asta. Ca daca nu ne salveaza Dumnezeu, atunci cine?

Cititi si: RUGACIUNEA: “Lumina” si “Soarele” sufletului – Bucuria faptei bune

Arhimandritul Justin Popovici: CUM se citeste Biblia si DE CE?

De ce suntem atat de neputinciosi?

Neputinta: nu stiu daca exista altceva care sa defineasca mai bine starea omului contemporan, mai cu seama a romanului. Si ma refer indeosebi la neamul nostru, atat pentru ca eu insumi sunt roman, cat si pentru ca stramosii nostri, in toate razboaiele din trecut, au dovedit un curaj si o indrazneala pe care numai nebunia credintei in Hristos le poate explica.

Noi insa am ajuns atat de neputinciosi incat mai usor ne e, parca, a misca un munte, decat a realiza o schimbare pozitiva in viata noastra. De pilda, a-ti cere iertare sotului sau sotiei, indiferent cine este vinovat, a devenit un lucru aproape imposibil; a-ti creste copiii cat mai departe de ispita televizorului si a societatii de consum pare de neconceput; a pune un nou inceput in viata ta, a-ti face un program stabil in care sa rezervi un timp pentru copii si sotie, a asculta pur si simplu linistea si gandurile de taina ale celuilalt a devenit mitologie. Lui Dumnezeu Ii rezervam doar gandul ca El exista si, ca atare, trebuie sa ne ajute, caci noi nu mai avem nici ragazul si nici puterea macar pentru un Doamne, miluieste…

Ma intreba zilele trecute un prieten:

“Cunosti oare o singura actiune comunitara desfasurata in ultimii douazeci de ani pentru a ne apara in fata ofensivei pornografiei?… Ai auzit de vreo asociatie, din miile cate exista, care sa faca ceva pentru a apara familia din Romania in fata multimii de mijloace si mesaje care, programatic, o submineaza?…”

Si intrebarile de felul acesta pot continua, in pofida faptului ca toti ne vaitam ca nu se mai poate trai crestineste in tara asta si lucrurile merg tot mai rau. Asteptam neputinciosi sa vina cineva, intotdeauna altcineva, care sa ne rezolve problemele, care sa ne faca lumea mai frumoasa. Iar daca lucrul acesta nu se intampla, dam vina pe Dumnezeu, care ne-a harazit un destin atat de amarnic! Uitam insa, din aceeasi neputinta, ca noi nici macar nu I-am cerut in rugaciune sa ne ajute sa ducem o viata mai crestineasca. De ce toate acestea? De unde vine aceasta neputinta uriasa de a mai lucra binele?

Daca inaintasii nostri ar fi fost la fel de neputinciosi, probabil ca nu s-ar mai fi vorbit limba romaneasca pe aceste plaiuri. Barbatii si-ar fi parasit femeile si copiii cand ar fi dat de greutati ceva mai mari – cand, spre exemplu, nu ar fi avut ce sa puna pe masa in afara de o mamaliga si cateva muraturi. Femeile si-ar fi luat lumea in cap cand s-ar fi inmultit copiii; caci, in optica de astazi, “femeia nu e vaca de prasila”… (privita astfel, insasi mama lui Liviu Rebreanu ar fi fost o astfel de “victima”, nascand nu mai putin de 14 copii). Iar copiii ar fi fugit de acasa cand parintii, de la numai cativa anisori, i-ar fi trimis cu animalele la pascut. Nimic din toate acestea nu s-au intamplat de-a lungul veacurilor, desi oamenii de atunci nu aveau nici drepturile, nici inlesnirile de astazi, nici atatea informatii, telefon mobil, televizor si internet, concedii si divertisment…

Ce s-a intamplat intre timp? S-au schimbat oamenii sau conditiile de viata sunt mult mai dusmanoase ca in trecut? Sunt oare companiile transnationale mai agresive decat erau turcii si tatarii de odinioara? Sunt politicienii nostri mai corupti decat boierii, care-si tradau fratii la turci pentru a-si spori puterea sau mai hulpavi decat domnitorii fanarioti? Putin probabil. Agresorii doar si-au schimbat armele si strategiile, insa noi nu mai suntem aceiasi. Ce ne lipseste? Nu mai gasim puterea, nu mai avem credinta ca putem schimba lucrurile, ca putem birui? Ne-am molipsit de psihologia invinsului, a complexatului care nu crede in el – bineinteles, pentru ca nu mai crede cu toata taria in Dumnezeu?

La Marasesti, de pilda, oastea romana ataca pozitiile fortificate ale germanilor, desi din toate punctele de vedere eram inferiori. Dar taranii aceia aveau in inima incredintarea ca vor birui. Si asa a fost, desi jertfele nu au fost mici…

Deci problema sta numai in noi. Pe undeva pierdem, se scurge din inima noastra puterea de a face binele - in fond, de a crede si a nadajdui. Si poate ca ar trebui sa subliniem mai bine acest lucru: oamenii de astazi dovedesc ca inca mai au energie pe care sa o cheltuiasca in tot felul de nimicuri, intr-o munca adesea epuizanta sau in diferite patimi. De cat efort suntem capabili pentru a cuceri un post banos sau inima cuiva, pentru a ne cumpara masina sau alte lucruri fara de care avem impresia ca nu mai putem trai?! Cata energie sufleteasca cheltuim in fata televizorului si a internetului, epuizandu-ne atentia intr-un milion de informatii inutile sau tulburandu-ne cu stiri morbide si filme de groaza - senzatii tari?!

In fond, ceea ce ii lipseste intr-o tot mai mare masura omului modern e Harul lui Dumnezeu. El singur poate sa ne daruiasca acea impresionanta putere launtrica de a lupta pana la jertfa de sine, pana la moarte, cu incredintarea ca biruinta nu va intarzia. Harul lui Dumnezeu e ceva greu de identificat si de inteles pentru mintea omului modern, hranita cu multa teorie evolutionista si cu mult materialism. Este acela fara de care, numai nestiind ce inseamna cu adevarat fericirea, oamenii se pot socoti fericiti. Fara el, binele nu mai poate fi facut – sau ceea ce facem nu este, in esenta, bine. Dar daca la oamenii necredinciosi este mai usor de inteles parasirea lui Dumnezeu, in cazul celor care-si marturisesc credinta si chiar frecventeaza cu regularitate Biserica, de unde vine aceeasi funciara neputinta? Oare si in cazul lor poate fi constatata o anumita imputinare a Harului?

Poate ca lucrurile chiar asa stau, caci ne purtam pasii la biserica, dar mai avem oare duhul de jertfa si simplitatea mintii romanilor de odinioara? Desi spunem ca in Dumnezeu credem si pe El Il iubim, cat timp dintr-o zi gandurile noastre odihnesc intru cele dumnezeiesti si cat in cele ale lumii? Cat de curata ne mai pastram mintea si cat ne mai impotrivim pacatului de tot felul? Cat de aspru mai postim si cat de des mai facem milostenie? De ce este oare atat de greu sa intelegem faptul ca intre Dumnezeu si Mamona nu este nicio invoiala, caci este cu neputinta sa te hranesti din duhul lumii si sa pastrezi, in acelasi timp, si Duhul lui Dumnezeu in inima ta?

Din pacate, sunt o multime de mijloace prin care lumea isi sadeste astazi duhul ei in inimile noastre. Duhul grijilor de multe si al imprastierii in lucruri putin importante sau inutile, duhul nesatiului si al desfranarii, al tulburarii si al maniei… Si poate ca mai mult decat toata televiziunea si internetul, muzica, filmul si publicitatea ne racordeaza astazi direct la duhul lumii. Prin aceste cordoane ombilicale, lumea de astazi se hraneste constant din sangele realitatii virtuale, din duhul tuturor starilor patimase. Si conexiunea este atat de puternica, incat tot mai putin ne dam seama ca incet-incet propria viata ne scapa de sub control. Oare nu a sosit vremea sa taiem acest artificial cordon ombilical care, ca un sarpe, s-a strecurat in mintea si in sufletul nostru? Oare nu a sosit timpul sa ne trezim din somnul visarii, in care ne cufunda visul destrabalat si mincinos al unei lumi a placerilor? Iar daca nu o vom face, sa fim totusi constienti ca in noi si numai in noi stau toata slabiciunea si raul - si prea putin in conspiratiile sau in vrajmasii de tot felul, care oricum nu au nicio putere in fata Harului lui Dumnezeu! Nici marii intreprinzatori atei sau anti-hristici, nici sistemele bancare, nici scuturile anti-racheta sau razboaiele atomice nu ne pot face niciun rau, daca Duhul Sau este in inima noastra.

Nu supermarketurile ne scot banii din buzunare, nu ne toarne nimeni alcoolul pe gat, nu suntem obligati sa fumam, nu suntem constransi sa furam si sa mintim, sa desfranam si sa ne aruncam copiii la gunoi. Nu ne-au fost robite fiicele acestui neam ca sa fie vandute pentru prostitutie, noi crescandu-le in curatie si in frica lui Dumnezeu. Sa incercam sa socotim cinstit: toate cele rele pe care le facem si le suferim ni se intampla din proprie vointa, din faptul ca am crezut ca putem sa-L pacalim pe Dumnezeu, urmand calor care se faleau cu necuratia lor. Si am ajuns precum cei despre care se vorbeste in pilde:

“Pentru ca ei au urat stiinta si frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindca n-au luat aminte la sfaturile Mele si crecetarea Mea au dispretuit-o, manca-vor din rodul caii lor si de sfaturile lor satura-se-vor, caci indaratnicia omoara pe cei prosti si nepasarea pierde pe cei fara minte; iar cel ce Ma asculta va trai in pace si liniste si de rele nu se va teme” (Pilde 1:29, 33).

De noi depinde, bunaoara, sa ne apropiem de Dumnezeu, ca sa primim Duhul Sau Cel de viata facator, Care sa ne improspateze fiinta. Numai atunci vom intelege, vom simti din toata inima ca nimic nu ne poate impiedica de la savarsirea binelui atunci cand suntem cu Dumnezeu. Cine nu crede in aceste cuvinte, pentru ca nu-si mai aminteste starea de Har pe care o traia atunci cand era copil, sa le incerce - inainte de a se plange ca nu se mai poate face nimic. Oare inca nu a sosit vremea sa intelegem si se ne maturizam duhovniceste?

Gheorghe Fecioru – Revista Familia ortodoxa

Va rog sa cititi si: De vorba cu Staretul Tadei de la manastirea Vitovnita: “Pace si bucurie in DUHUL SFANT”

VIDEO: Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire!”

Parintele Paisie Aghioritul: “Simplificati-va viata!”

VIDEO – Februarie 2010: Icoana ortodoxa din Franta plange cu lacrimi de mir!

De mai bine de trei saptamani o icoana a Maicii Domnului plange cu lacrimi de mir. “A inceput in vinerea dinaintea Postului Pastelui, pe 12 februarie si pana sambata 6 martie nu s-a oprit sa izvorasca mir” ne spune propietarul icoanei, Esat Altindagoglu. De cand a inceput sa vorbeasca de acest lucru in anturajul sau, Esat, agent comercial de 46 de ani, de origine turca si libaneza, a primit zilnic in medie 50-60 de persoane.Oamenii vin din toata Franta dar si din Belgia si Germania, la Garges-les-Gonesse, din Val-d’Oise, o suburbie din nordul Parisului. Icoana a fost primita in 2006, de sotia lui, Sevim, pretios cadou oferit cu ocazia aniversarii de catre un preot libanez. Duminica 7 martie, dimineata inca se mai observau urme de mir care au curs de pe icoana Maicii Domnului iar dupa-amiaza patriarhul grec-ortodox a venit sa faca o mica slujba in fata acestei icoane, inconjurat de multime.

http://www.france-info.com/france-societe-2010-03-06-dans-le-val-d-oise-une-icone-orthodoxe-pleure-des-larmes-d-huile-413843-9-12.html

http://www.lemonde.fr/societe/article/2010/03/07/une-icone-orthodoxe-pleure-des-larmes-d-huile_1315654_3224.html

http://www.letelegramme.com/ig/generales/france-monde/france/val-d-oise-une-icone-orthodoxe-pleure-des-larmes-d-huile-07-03-2010-813605.php

http://www.chretiensmagazine.fr/2010/03/miracle-de-la-vierge-marie-en-banlieue.html

http://www.lepoint.fr/actualites-insolites/2010-03-07/une-messe-devant-une-icone-de-la-vierge-pleurant-des-larmes-d/918/0/431143

Sursa: Roman Ortodox in Franta

Cititi va rog si: A curs MIR din icoana Sfantului Evghenie Radionov, un soldat rus decapitat pentru ca nu a vrut sa-si scoata crucea de la gat

Minune Dumnezeiasca la Schitul Huta: Icoana Maicii Domnului a varsat lacrimi!

Sfantul Lavrentie de la Cernigov – “DE CE MA INTREBI, DACA FACI TOT DUPA CAPUL TAU?”

60 de ani de la mutarea intru vesnica Imparatie a “noului prooroc” si mare facator de minuni al Ortodoxiei ucrainene a ultimului veac,

SFANTUL LAVRENTIE DE LA CERNIGOV

“Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al înainte-vederii şi cu darul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti. Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că: <<Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el!>> Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc“.

“Parintele repeta adesea ca rugaciunea mamei nu arde in foc si nu se scufunda in apa”.

“In manastire era un obicei: cele care isi serbau numele se impartaseau cu Sfintele lui Hristos Taine, apoi luau o prescura si mergeau la parintele. El rupea o bucatica, le felicita de ziua numelui si deseori le oprea la masa. Noi eram douasprezece surori. Parintele manca dintr-un blid de lut cu o lingura rotunda de lemn. Deodata si-a ridicat capul si a spus, adresandu-se maicii P.: <<Mergi si vezi cine a venit! Spune-i sa intre si sa stea la masa!>> Maica a iesit si a vazut o femeie care plangea foarte tare. Femeia a rugat-o sa-i ingaduie sa intre la parintele, dar maica P., avand mila de staret, i-a spus: <<Dupa ce termina de mancat, sa veniti caci va primeste>>. Femeia a continuat sa planga. Maica, intorandu-se la trapeza, i-a spus parintelui: <<Mancati, nu este nimeni>>. Parintele Lavrentie a mai luat cateva linguri de bors, si-a intors capul si a spus din nou: <<Acolo este cineva, chemati-o aici!>>. <<Dar nu este nimeni afara, mancati linistit>>, a insistat maica. Parintele a mai luat o lingura, apoi, indispus, a asezat lingura pe masa si a pronuntat cu voce tare: <<Eu ti-am spus ca acolo este o femeie care plange, mergi si adu-o aici!>>. El insusi s-a ridicat vrand parca sa o intampine pe femeia ce plangea… In fata noastra a aparut o femeie de varsta mijlocie, toata numai lacrimi…. Probabil ca un mare necaz o adusese aici si staretul s-a dus la chilie sa vorbeasca cu ea. Peste vreo zece minute femeia a iesit. S-a inclinat bucuroasa in fata tuturor si a plecat cu pace in suflet. Parintele s-a asezat la masa si adresandu-se maicii P. a intrebat-o: “Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai mananci?“. Asa era staretul Lavrentie”.

“Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament, la care Părintele a întrebat-o: - Ea te ajuta pe tine cu ceva? – Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine. – Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare. – Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse Părintele şi s-a apucat de treabă. Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe sora sa că vine la dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând: Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?”.

“O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a petrecut. La care Părintele îi răspunde: Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă tot faci după capul tău?”.

O maicuta povesteste: “Eu si prietena mea eram tinere si îl vizitam des pe parintele Lavrentie. Dintr-o data, mie mi-au iesit niste bube pe tot corpul, iar prietena mea a început sa aiba probleme cu vederea. Ne-am dus repede la parintele Lavrentie, iar el ne-a trimis în satul Sednev sa ne spalam în râu si sa citim Acatistul Maicii Domnului, lucru pe care noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însanatosit si i-am multumit cuviosului parinte pentru sfintele sale rugaciuni. Tot tinere fiind, voiam sa ne distram, sa dansam si sa cântam cântece lumesti. Însa nu puteam sa-l uitam nici pe parintele.

Simtind ca noi ne-am schimbat modul de vietuire, parintele l-a trimis pe preotul Mihail la noi în sat sa vada cu ce ne ocupam noi, cum traim si cum ne rugam. La despartire, parintele Mihail ne-a spus sa nu mai mergem la dans si sa venim sa cântam în corul bisericii. Noi ne-am simtit foarte prost, ne era rusine si ne era tare greu la inima, eram tare nemultumite, caci tare voiam ca sa dansam, sa ne distram, dar nu voiam nici sa iesim din cuvântul parintelui.

Eu am plâns toata noaptea, rugându-ma la Maica Domnului sa-mi trimita o boala grea, ca sa nu-mi mai arda de dansuri. Pe urma, m-am dus la parintele si l-am rugat acelasi lucru. El nu mi-a zis nimic, însa a clatinat din cap. În scurt timp m-am îmbolnavit si am început sa vars sânge. M-am dus la parintele sa-i cer binecuvântare pentru a ma interna în spital. El însa nu m-a binecuvântat, ci mi-a spus doar sa ma adresez unui doctor ortodox binecredincios, ceea ce am si facut si, în scurt timp, am început sa ma vindec.

Dupa acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viata. Cu timpul, Dumnezeu m-a învrednicit si am fost tunsa în monahism. Acum am 84 de ani si multumita lui Dumnezeu o mai duc asa încet-încet. Toate acestea s-au împlinit pentru rugaciunile mult cinstitului nostru parinte Lavrentie. Asa ne-a rânduit noua Bunul Dumnezeu: eu am intrat în monahism, iar prietena mea s-a casatorit”.

“Având dragoste pentru orice fel de munca, atunci când au început reparatiile manastirii, el se implica în toate activitatile, dând sfaturi practice mesterilor ce construiau sobele, celor ce refaceau peretii, cât si celor ce reparau acoperisul. Când mesterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor, Parintele le raspunse:

– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.

Au fost situatii când au fost nevoiti ca lucreze si în timpul iernii, perioada în care mortarul amortea (se întarea) din cauza frigului. Odata, lucrurile nu mergeau deloc bine si au mai chemat ajutoare, la care unul din cei veniti îi spuse:

– Parinte, pentru aceasta munca este nevoie de multa putere.

Atunci Parintele s-a apropiat si rugându-se a facut semnul Sfintei Cruci peste mortarul amortit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte moale si usor de prelucrat. Atunci toti au înteles ca aceasta minune s-a petrecut pentru rugaciunile staretului Lavrentie“.

Va rog cititi si: Sfantul Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…”

Daca doriti sa cititi si Acatistul Sfantului, il puteti citi aici

Iubim Adevarul?

Adevarul e ca o mica floricica, pe care o intalnesti la margine de drum, te incanta si ai vrea sa nu te mai desparti de ea. Si, pentru ca trebuie sa pleci din acel loc, o rupi pentru a o avea impreuna cu tine; te doare inima, dar vrei sa prelungesti bucuria de a o vedea. Si-ti dai seama, urmandu-ti drumul, ca se mai gaseau inaintea ta si alte flori, unele mai frumoase ca altele, si-ti pare rau ca ai smuls-o pe aceasta – care, iata, acum e a ta, dar curand se va usca, pierzandu-si frumusetea. Tot asa este si cu adevarul. Nu este ceva pe care sa-l poti avea in posesie, ci e numai frumosul si binele de care te simti atras cu puterea sa te impartasesti. Adevarul ne inconjoara de peste tot, fiindca tot ce este se impartaseste din Adevar – numai ca noi nu mai avem ochi sa vedem si sa ne bucuram de aceasta. De adevar te apropii, te alipesti cu toata fiinta, prin privire, prin cugetare, prin puterea de daruire si iubire a inimii noastre. Adevarul e ceva pentru care merita sa traiesti, intru care te bucuri sa mori, numai sa nu te desparti de El.

Fireste, oamenii L-au cunoscut mult mai tarziu pe Dumnezeul cel Adevarat, pe Hristos, pe Cel pentru care a-ti pierde sufletul inseamna a-l castiga. Dar ei necunoscandu-L, Il cautau. Si, pasind pe urmele ratiunilor pe care tot El le-a asezat in lume, se apropiau cu bucurie de Hristos, desi nu stiau de unde le vine bucuria. Fiindca atunci cand privim un rasarit de soare, un munte, chipul omului iubit sau zambetul unui copil, de El ne bucuram… Nu-i frumusete, nu-i bine, nu-i virtute sau adevar in care sa nu ne vorbeasca Dumnezeu, nesecatul izvor al tuturor acestora. Vai de cei care nu inteleg aceasta!

Nu se poate spune cum s-a intamplat, dar la un moment dat a inceput sa se raspandeasca in lume o boala ingrozitoare, un virus aproape mortal: e vorba de ideea ca “adevarul e relativ”. Virusul acesta sadeste in mintea oamenilor confuzie – dar nu una simpla, particulara, ci confuzia ca stare fundamentala de spirit, confuzia intre bine si rau, intre frumos si urat, intre adevar si minciuna. Astfel, cei infectati ajung sa creada ca raul e o alta forma de manifestare a binelui, uratul – o alta estetica a frumosului, iar opusul adevarului, minciuna – o valoare cu drepturi egale de afirmare ca adevarata.

Asa mult a inaintat boala asta, ca in Occident s-au dat chiar si legi pentru a o declara stare de sanatate. Este vorba despre tot ceea ce inseamna “corectitudine politica”. Bineinteles, legislatorii sunt chiar acei oameni, saracii, care si-au pierdut credinta in Dumnezeu si se inchina zidirii in locul Ziditorului.

In Anglia, de pilda, e interzis sa afirmi in scoala ca Hristos este Dumnezeu; in Canada nu numai atat, dar este interzis chiar sa spui ca homosexualitatea ar fi anormala; in unele state din America, avortul nu poate fi numit altfel decat un alt “drept al femeii”, in timp ce nasterea de copii, dupa cum iti da Dumnezeu, a ajuns sa fie privita drept o imprudenta; in Spania, sotul e numit progenitor de gradul I, iar sotia progenitor de gradul al II-lea, pentru a putea fi inclusi in definitia parintelui copilului si homosexualii sau lesbienele; in Marea Britanie, din acelasi motiv, se interzice folosirea cuvintelor “tata” si “mama” in intregul sistem medical. Iar lista acestor rasturnari fundamentale ale valorilor pe care s-a edificat intreaga viata si istorie a lumii poate continua cu alte alterari mai nuantate ale adevarului, dar care se afla la originea acestor enorme deviatii.

Duhul relativizarii oricarui adevar a adus in sufletele oamenilor cugetarea generala ca adevarul, de fapt, nu exista! Dar la consecintele acestei conceptii de viata s-au gandit oare cei care au pus-o in circulatie? Oare inmultirea la nesfarsit a depresiilor si, in general, a bolilor psihice, apatia generala la nivelul intregii societati, neputinta patologica a tinerilor din noua generatie – toate acestea nu ar putea avea legatura chiar cu acest fenomen? Caci, pentru ce ar mai trebui sa lupte omul, daca adevarul nu exista? Ce inteles ar mai avea dragostea? Si, vai, care ar mai fi insasi sensul vietii sale?

Dar nu numai atat. Anularea notiunii de adevar are ca si consecinta contestarea tuturor sensurilor, a tuturor realitatilor. Negrul nu mai e negru, albul nu mai e alb, barbatul nu mai e barbat, femeia – femeie si copilul – copil, nu mai exista sus si jos, adica este negat insusi spatiul, natura si firea lumii care ne inconjoara, fiindca adevarul e principiul organizator, constitutiv, al oricarei afirmatii, al oricarui este. Prin urmare, fara constiinta adevarului, lumea ramane suspendata in aer, in spatiul fanteziilor si al ideologiilor care au nascut de fapt aceasta monstruoasa aberatie. Aceasta e intr-un fel chiar lumea micului ecran, a mass-mediei contemporane, obsedata de derizoriu, minciuna si nimicuri.

Constantin Noica observa ca, prin comunism, saracii au pierdut mai mult decat bogatasii, caci bogatii au pierdut numai bogatia, dar saracilor li s-a rapit posibilitatea si visul de a se mai imbogati vreodata. Tot asa se intampla si in cazul nostru. Relativizarea adevarului e sinonima cu o alta cadere a omului, poate mai mare decat caderea lui Adam. Caci, desi omul ratacise, desi se indepartase prin Adam de la Dumnezeul cel adevarat, pastra inca in suflet aspiratia si nadejdea ca va regasi Adevarul pierdut, ca va regasi casa atat de iubita sufletului sau. Iar prin aceasta tainica chemare, prin impartasirea din frumos, din bine si din adevar, sufletul sau inca pastra si intarea legatura cu Dumnezeul cel viu, in care se reflecta toate acestea.

Prin relativizarea adevarului insa, omul isi taie chiar si aceasta ultima legatura – nadejdea, sensul acestei aspiratii, adica sensul propriei vieti. Ce i-ar mai ramane oare insului modern prins in aceasta capcana a relativizarii, in fons, a negarii adevarului, decat uitarea imbatatoare a drogului, fie el narcoticul, bautura, televiziunea sau divertismentul? Ce alt sens mai poate fi gasit vietii, decat acela pe care-l contureaza tot mai clar normalizarea si legalizarea sinuciderii asistate, numita si eutanasie?

Crestinii au aflat Adevarul, iar acest lucru il marturisesc mucenicii din toate vremurile si locurile – ei, care cunoscandu-L si iubindu-L, au preferat ca mai bine sa moara pentru El decat sa-L paraseasca. Dar noi, cei ce ne numim astazi crestini si ne impartasim cu atata sete din izvoarele inselatoare ale culturii nimicului, care neaga consistenta si existenta adevarului, mai avem oare aceasta constiinta, acest atasament fata de Adevarul Hristos, incat sa ne putem da, la o adica, si viata pentru El? Oare nu din cauza ezitarii, indoielii, care s-a incuibat in sufletul nostru, insasi existenta crestina a lumii in care traim a ajuns atat de subreda, iar minciuna generalizata?

Spunea Dostoievski ca “Frumusetea va mantui lumea”; poate nu atat lumea in intregul ei, cat pe cei ce Ii raman credinciosi, bucurandu-se din impartasirea cu El. Cat de simple sunt lucrurile, cat de aproape e fericirea atat de mult dorita de noi! Insa o intreaga cultura a nimicului tasneste astazi de pe micul ecran, din ziare, mode si divertisment… O cultura care se lupta cu multa vehementa sa ne faca sa uitam ca in frumos, in adevar, in bine, Insusi Dumnezeu lucreaza, de El ne impartasim. Oare o restaurare a lumii in care traim va fi posibila altfel decat prin intoarcerea la Adevar?

Ne intrebam de ce sunt oamenii atat de slabi si neputinciosi astazi, atat de depresivi si apatici. Exista un singur raspuns: nu mai cred cu toata fiinta in Adevar, din simplul motiv ca li s-a subrezit increderea in faptul ca exista un singur adevar, indiferent de sfera cugetarii noastre. Aceasta este calea catre ultima Apostazie, ultima cadere din credinta in Dumnezeu…

Nemaicrezand in adevar, nemailuptand pentru adevar, nemaiiubind adevarul, viata noastra devine deznadajduitor de searbada. Ne raman obiectele, trupurile, patimile, televizoarele, adica visele unei nopti care nu se mai sfarseste, dincolo de care se deschid portile imparatiei lipsite de sens si de viata: imparatia mortii.

Un singur lucru ne trebuie: sa cautam cu sinceritate Adevarul, sa credem precum copiii in existenta Lui, in prezenta Lui, si atunci suntem salvati. Atunci va reincepe sa curga timpul Imparatiei prin venele noastre. Sa ne mai dam inca o sansa la viata si la fericire. Dumnezeu e aproape de noi…

Trei Legi – Istorisire in care se arata cum monoteismul crestin nu e totuna cu monoteismul necrestinilor

Era odata un pagan si spunea: ” Vreau sa ma fac evreu.” Sunt trei legi: legea fireasca ( naturala ) este a evreilor, legea trupeasca este a turcilor si legea duhovniceasca e a crestinilor ( ortodocsi – n.n. )! Paganul zicea: “Sa iau legea fireasca ( naturala). ” O citeste, iar aceasta spune: “Oricine iti ia haina, ia-i-o si tu pe a lui. Oricine te nedreptateste cu zece grosi, ia-i si tu alti zece. Oricine omoara pe fratele tau, omoara-l si tu.” Si paganul spune: “Merg pe un drum. Vine unul sa-mi ia haina si, dupa legea aceea, trebuie sa-i iau si eu haina lui. Acela nu ma lasa, si atunci trebuie fie sa-l omor, fie sa ma omoare.” Si paganul spune: ” Nu e buna legea evreilor. Acum vreau sa ma fac turc.” Pune mana pe legea trupeasca, o citeste si ea spune sa rusinezi atatea femei si multe alte lucruri de rusine. Si paganul zice: ” Nu-mi place nici legea asta, e porceasca. ” Si iarasi spune: ” Din turc vreau sa ma fac crestin. ” Pune mana pe legea duhovniceasca, o citeste si gaseste ca ea spune: ” Oricine iti ia o haina, sa i-o dai si pe cealalta, si oricine iti ia zece grosi, da-i alti zece. Si oricine iti da o palma pe obrazul drept, intoarce-i-l si pe cel stang sa-ti dea alta.” Atunci paganul spune: ” Sa fac o experienta. Ma voi duce pe un drum, si vine unul sa-mi ia o haina. Potrivit legii trebuie sa-i spun: <Stai, frate, sa ti-o dau si pe cealalta.> Vine cineva sa-mi ia zece grosi. Eu trebuie sa-i spun: <Stai, frate, sa-ti dau alti zece.> Vine unul sa-mi dea o palma. Eu trebuie sa-i intorc si obazul celalalt, sa-mi mai dea o palma. Mi se pare ca, oricat de rau si salbatic ar fi acel om, daca-i voi spune cuvinte dulci cu blandete si smerenie, acela va fi indemnat sa-mi dea inapoi lucrul meu sau macar sa nu ma omoare. Caci daca ma impotrivesc lui, fie ma va omori, fie il voi omori. Prin urmare, aceasta lege duhovniceasca este buna si ma voi face crestin. “

“Viata si invataturile Cuviosului si Sfantului Mucenic Cosma Etolianul,

luminatorul Greciei si Apostolul saracilor”, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 99