Predica la duminica a VII-a dupa Pasti (a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic) – Mitropolitul Augustin de Florina (UNITATE – DEZBINARE)

“Parinte Sfinte, pazeste-i intru numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum si noi una suntem”

(Ioan 17, 11)

Iubitii mei, pamantul nu este unica noastra locuinta, ci a fost hotarat de Dumnezeu ca locuinta temporara a noastra. Patria vesnica si unica noastra locuinta sunt cerurile. Pentru pamantul acesta, care atat de mult ne tine alipiti cu placerile si cu distractiile lui, cu comorile si cu desfatarile lui, va veni o zi in care va fi distrus. Pentru ca este materie si materia este stricacioasa. S-a facut in timp si orice lucru creat in timp are si sfarsit. Asadar, va suna si pentru pamant ultimul ceas. Aceasta o confirma si stiinta.  Dar mai mult decat stiinta o confirma cuvantul lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura, care numeste sfarsitul lumii “sfarsitul veacului” (Matei 13, 39; 24, 3; 28, 20; Evrei 9, 26). Despre sfarsitul lumii vorbesc profetii, si mai ales Daniil si Isaia, vorbesc foarte clar Domnul, Apostolii, Apocalipsa.

E o realitate faptul ca pamantul va fi distrus. Dar mai inainte de sfarsitul veacului se vor petrece asa-numitele “semne ale vremurilor” (Matei 16, 3). Care sunt aceste semne? Le-a explicat Domnul: Vor fi “foamete”, “boli” (neputinte din cauza carora oamenii vor muri ca mustele), “cutremure pe alocuri”, “un necaz mare, cum nu a mai fost de la inceputul lumii” si, in sfarsit, soarele si luna se vor intuneca, stelele vor cadea si “puterile cerurilor se vor clatina” (Matei 24, 7, 21, 29; Luca 21, 11). Cine ar fi crezut acestea, daca nu le-ar fi zis gura Domnului nostru Iisus Hristos?

Semnele vremurilor vor fi perturbatia sau alarmarea lumii fizice. Si in zilele noastre au aparut astfel de fenomene de tulburare in lumea fizica. In America de Sud, pe tarmurile din Chile, in timp ce oamenii erau intinsi goi pe frumoasele tarmuri nisipoase si se distrau – cum se intampla si pe plajele noastre -, deodata s-a cutremurat pamantul, s-au deschis vulcanii, s-a varsat lava, s-au pierdut insule intregi si apareau alte insule noi, marea s-a salbaticit, valurile s-au ridicat cincisprezece metri si au maturat suprafete intregi. Mii au fost mortii si cei fara acoperis. Asa ceva nu s-a mai intamplat.

Dar daca ma veti intreba, iubitii mei, care este cel mai groaznic semn al vremurilor, va voi spune ca nu sunt aceste fenomene. Nu este taifunul, nu este cutremurul, nu este incendiul, nu sunt valurile marii. Cel mai groaznic semn al vremurilor este dezbinarea, care stapaneste acum intre oameni. Niciodata lumea nu a fost atat de dezbinata. Unde sa ne aruncam privirea, ca sa nu vedem dezbinare?

Dezbinare intre popoare. Natinui Unite se numeste cunoscutul organism international, dar eufemistic. Trebuie sa dam jos placa “Natiuni Unite” si sa scriem “Natiuni Dezbinate”. Pe sub zambetele si politeturile diplomatiei se ascunde o mare rivalitate. Nu atat intre popoarele mici - acestea sunt victimele - cat intre cele mai mari, care ca niste fiare ale Apocalipsei sunt gata sa cada una asupra alteia. Dar dezbinata este si fiecare natiune in interior; exista microbul dezbinarii in partide, tabere, factiuni, sefi, interese, societati comerciale si nu numai. Si inainte de toate la noi, elinii. Deschideti istoria. Trei mii de ani de viata avem si in aceasta perioada natiunea noastra de multe ori a fost unita. Si cand a fost unita, atunci a fost slavita si nebiruita; luau piscurile Pindului si il inaltau pana la stelele cerului. Cum a spus cineva: Daca elinii ar fi fost uniti, ar fi stapanit lumea. Dezbinarea este cea mai mare nenorocire a natiunii noastre. Dihonia a imparatit adeseori si atunci s-au intamplat multe rele; cum a fost, de pilda, catastrofa din Asia Mica.

Pretutindeni dezbinare: si la sate si a orase. Este dezbinata pana si cea mai mica imparatie. Care este cea mai mica imparatie, cu imparat, imparateasa si popor? Familia: tatal este imparatul, mama este imparateasa, iar poporul sunt copiii. Dezbinarea imparateste in casa. Anarhia gandirii si a faptuirii. Femeia nu se supune barbatului, barbatul nu respecta femeia, copiii nu baga in seama pe nimeni. Sotii nu se inteleg unul cu altul, iar copiii cu parintii. Casa, care odata era un rai, o biserica, o manastire, acum nu “atrage”, nu este un magnet. Mai demult, colibele mici de la sate erau palate ale cerurilor, ingeri locuiau acolo; acum in marile blocuri locuiesc demoni inaripati. Binecuvantata fie vremea in care oamenii nu erau dezvoltati intelectual, dar aveau inima educata. Acum, casa a ajuns hotel de somn si de mancare. Rare sunt cazurile in care gasesti soti care se iubesc, copii cu respect. Aratati-mi o casa unde exista buna intelegere si unitate in iubirea lui Hristos!

Dar exagerat le mai zici! – imi veti spune. Daca le zic exagerat, atunci duceti-va la Arhiepiscopie si intrebati, si daca sunteti crestini, veti plange pentru halul in care am ajuns. Mai demult, cu preoti nescoliti, intr-o mie de familii nu aveam niciun divort. Acum, cu preoti si episcopi licentiati, la trei familii una se destrama! Noi, clericii, avem o mare raspundere. Nu ne indeplinim vocatia. In fiecare zi se emit o gramada de divorturi. Am ajuns ca Elada sa devina Hollywood.

Omul cauta unitatea intre popoare, natiuni, familii si nu o gaseste. Intra in sfarsit in biserica, cu speranta ca aici va gasi unitate, de vreme ce Biserica se roaga “pentru unirea tuturor” (Sfanta Liturghie) si Hristosul nostru astazi isi inalta mainile in Evanghelie si se roaga ca crestinii sa fie uniti (vezi Ioan 17, 11). Si ce vede? Aici ortodocsi, dincolo franci (catolici), mai incolo protestanti in 300 de fractiuni.

Dezbinarea crestinilor este o piedica in raspandirea crestinismului - doua treimi din lume sunt inchinatoare la idoli. Se duc misionarii la salbatici, propovaduiesc Evanghelia si aceia lacrimeaza. Si s-ar fi asteptat cineva ca acestia sa se boteze si sa se faca crestini. Cu toate acestea, nu se boteaza. Zic:  Sunt frumoase cuvintele voastre, vesmintele voastre, cantarile voastre. Sunteti insa divizati, n-aveti dragoste intre voi. Englezii ii vaneaza pe americani, americanii pe englezi si asa mai departe. Noi, care nu suntem crestini, avem o mai mare unitate intre noi. Voi nu sunteti uniti, aveti ura intre voi. Asadar, sa mergeti intai sa va iubiti intre voi si dupa aceea sa veniti sa ne propovaduiti noua Evanghelia.

Astazi este sarbatoarea celor 318 Parinti, care s-au adunat la primul Sinod Ecumenic si au alcatuit Crezul. Toti sunt stele ale Bisericii noastre. Nu ma voi referi la vreunul dintre ei. Gandul imi merge la un alt parinte, care nu apartine acestora care au alcatuit Crezul, insa a alcatuit Dumnezeiasca Litrughie, care se savarseste si pe care o auzim continuu. Este marele Dascal al Bisericii noastre, Sfantul Ioan Gura-de-Aur, pe care pururi il pomenim. Asadar, l-au intrebat cand va fi sfarsitul veacurilor, iar Ioan Gura-de-Aur a raspuns din amvon:

“Fratii mei, sfarsitul va veni cand veti vedea ca oamenii vor fi dezbinati: femeile nesupunandu-se barbatilor lor, barbatii neiubindu-si femeile lor, copiii ca-si ridica mana ca sa-si loveasca parintii, mirenii neascultand, conflicte civile. Dar sfarsitul va veni inainte de toate cand dezbinarea va intra in Biserica, cand va ajunge inauntru la jertfelnic. Cand veti vedea ca se vor incaiera calugari cu calugari, diaconi cu diaconi, preoti cu preoti si episcopi cu episcopi. Ce vedem, iubitii mei? Traim in astfel de zile si numai Dumnezeu ne va mantui. Daca ne va mantui, mantuirea nu ni se datoreaza noua. Daca ne va mantui, ne va mantui pentru micii si nevinovatii copilasi care sunt in leagane.”

Sa ne pocaim. Daca vom continua tactica urii, vom fi pedepsiti. Vom fi clatinati de un cutremur si nu va ramane piatra pe piatra. Sa ne pocaim, sa ingenunchem, sa ne rugam toti, mici – mari, mireni si clerici, preoti si episcopi, domni si popor, ca Dumnezeu sa ne fie milostiv. Sa sufle intre noi iubirea, buna intelegere si dreptatea, asa incat cu o singura gura sa slavim pe Tatal, Fiul si pe Sfantul Duh in vecii vecilor. Amin.

Vedeti si: Unde a fost si ce a facut Hristos de la 12 pana la 30 de ani? De ce S-a botezat Hristos, desi era fara de pacat? De ce trebuie sa se boteze pruncii nevinovati? La aceste intrebari ne raspunde Mitropolitul Augustin de Florina ||  Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XXV-a dupa Rusalii (Luca 10, 25-37) ||  Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea” ||

Treptele iubirii vrajmasilor, conform Sf. Ioan Gura de Aur

1. Prima treapta e de a nu face primii raul.

2. Cea de-a doua treapta e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12, 17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19).

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Hristos spune: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog: “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. “Fericiti veti fi cand oamenii va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5,11).

“Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate pentru ca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul” (Sfantul Zosima).

8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).

9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.

11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul - este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul” (1 Co 13, 5).

12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.

13. A treisprezecea treapta e de a nu avea niciun dispret pentru ei.

14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nicio urma de aversiune sau respingere fata de ei.

15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.

16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).

17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.” (Mt 6, 12). “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor. ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).

“Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu si-l iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca” (Sfantul Maxim Marturisitorul).

18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25).

19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36).

20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la a fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii vostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: <<A  Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul>>” (Rm 12, 19).

21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44).

22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. “A iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi” (Sfantul Simeon).

23. A douazeci si treia treapta e de la voi si a le face binele. “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).

24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. “A-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si pe cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza” (Sfantul Varsanufie).

25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine” (Sf. Ioan Gura de Aur).

26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri nu numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine.

Va rog sa cititi si: Predica Mitropolitului Augustin de Florina la duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Luca 6, 31-36) O LEGE “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea”

Cuvant la Sfintii Apostoli Petru si Pavel – Sfantul Ioan Gura de Aur

din “Predici la duminici si sarbatori”

(29 iunie)

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt;
şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar”
(I Corinteni 15, 10)

Cuvânt de laudă Apostolului Pavel

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.

El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.

Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele: „Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul.

Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase.

Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).

El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decât noi viaţa; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăţia; ostenelile, mai mult decât alţii odihna; necazurile, mai mult decât alţii bucuria; iar pentru vrăjmaşii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noştri.

Câtă deosebire între noi şi Pavel!

A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat-o aşa cum este lăsată de Dumnezeu. Şi el era om, ca şi noi.

Aşadar, nu te tângui asupra firii, că ea te împiedică să fii îmbunătăţit. Ia aminte la Apostolul Pavel.

Pentru dânsul numai una era înfricoşată şi grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Şi nimic nu era pentru dânsul mai scump şi nimic nu dorea el aşa de mult ca a plăcea Domnului.

Nu mai vorbim de cetăţi, de popoare, de împărăţii şi de toate comorile şi slava lumii; el le socotea toate deşertăciuni.

Nici slava cerului nu era pentru el aşa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era aşa de dulce, încât el nu râvnea nici chiar vrednicia îngerilor şi a arhanghelilor.

Această dragoste covârşea toate, şi, având-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos.

Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic şi prigonit, decât fără ea, să fie printre cei înalţi şi importanţi. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.

Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decât viaţa, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor, decât toate cele prezente şi cele viitoare, decât o împărăţie, decât toate bunătăţile.

Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.

Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veştejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea şi pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos.

Căci el le primea cu bucurie, şi în lanţurile sale era mai fericit decât Nero cu coroana de aur pe cap.

El trăia în temniţă ca în cer şi primea rănile şi lanţurile mai bucuros decât alţii premiul de biruinţă. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca şi răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire şi le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi şi a fi împreună cu Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuinţă Bisericii (Filipeni I, 23-24).

Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile şi ostenelile din dragoste către Hristos? Da, şi aceasta o zice şi el.

Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleaşi pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipseşte dragostea către Hristos.

Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile şi ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare şi necaz. „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).

Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cât de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2-3).

Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru popoare întregi şi cetăţi, ca şi pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oţel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oţelul şi totodată mai nobil şi mai preţios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oţel? Pune într-o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, şi vei vedea că acesta din urmă este mai greu şi mai de valoare.

Socoteşte acum şi cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaş încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, până la al treilea cer, şi acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască.

Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuşi ca şi cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătuşat într-un trup muritor, el avea o curăţenie îngerească; şi măcar că era supus la multe neputinţe şi ispite, el totuşi se sârguia să nu rămână fără bunătăţile cele cereşti.

Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca şi cum ar fi avut aripi; socotea aşa de mici ostenelile şi primejdiile, ca şi când ar fi fost fără de trup, ca un înger; preţuia aşa de puţin toate cele pământeşti, ca şi cum am ar fi trăit în cer, ca şi când el ar fi fost dintre cei fără de trup.

Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuşi, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un aşa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe Pavel, şi mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un aşa de mare dar şi s-a arătat vrednic întru toate de dânsul.

Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci şi a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, şi noi ne vom face părtaşi la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeaşi cinste, căci ascultă ce zice el însuşi: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).

Vezi cum cheamă el toţi oamenii a fi părtaşi la cinstea lui?

Deci, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi răsplătire, să ne sârguim a fi părtaş cinstei făgăduite. Să nu ne uităm la mărimea şi înălţimea faptelor bune ale lui, ci la râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, şi la firea pe care el o avea, asemenea nouă.

Atunci şi cele mai grele lucruri ni se vor părea uşoare şi cu putinţă, şi în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă şi de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea neveştejită, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/474/cuvant-la-sfintii-apostoli-petru-si-pavel/

Alte predici ale Sfantului Ioan Gura de Aur: Cuvant la Soborul Sfantului Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan ( al Sfantului Ioan Gura de Aur )

Predica la Taierea – imprejur a Domnului (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Cuvant la Sfintii Trei Ierarhi – Parintele Ilie Cleopa

Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfant (Pilde 9, 10)

Iubiti credinciosi,

Cu mila si cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel in Treime inchinat si marit, am ajuns si in anul acesta la praznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur. De aceea ne-am adunat astazi la Sfinta Biserica pentru a cinsti dupa cuviinta pe aceasta treime de ierarhi, aparatorii Preasfintei Treimi, pe care ii lauda toata crestinatatea.

Cinstim astazi pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocaintei, talcuitorii cei mai adanci ai Sfintei Scripturi. Laudam astazi pe acesti trei mari ierarhi, invatatori si luminatori ai lumii, vase alese ale Sfintului Duh, parinti ai evlaviei noastre, pastori plini de ravna ai crestinilor, dascali ai dreptei credinte, hranitorii saracilor, aparatorii vaduvelor si povatuitorii calugarilor. Sfintii Trei Ierarhi sint cele trei varfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au intrecut cu inaltimea vietii si a invataturii lor pe multi si ca niste apostoli dupa Apostoli au stralucit in lume. Toti trei fiind luminati de Duhul Sfint, au avut aceeasi intelegere a Bisericii, au intarit canoanele si invataturile dumnezeiestii Scripturi.

Aceste trei vase ale Duhului Sfint, pline de sfintenie si binecuvantate cu darul facerii de minuni si al frumoasei vorbiri, au marturisit in lume dreapta credinta, au explicat dogmele Bisericii, au imbogatit sfintele slujbe si au vindecat si alinat multe boli si suferinte trupesti si sufletesti ale oamenilor.

Fiind luminati de Dumnezeu si daruiti cu multa intelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe imparatii raucredinciosi, au smerit pe cei mandrii, au impartit la saraci averile bogatilor, au mustrat cu mare indrazneala pacatul, mai ales necredinta, eresul, mindria, desfriul, lacomia si zgircenia, scriind multe invataturi crestinesti. Ei au lasat Bisericii lui Hristos, pe langa viata lor sfanta, zeci de carti teologice, care apara dogmele ortodoxe si viata morala si care formeaza un mare tezaur al lumii crestine.

Si acum sa va amintesc pe scurt viata si faptele fiecaruia din cei trei sfinti ierarhi: Sfantul Vasile cel Mare a vazut lumina zilei in Cezareea Capadociei (Turcia de astazi), dintr-o familie aleasa de crestini. Parintii sai, Vasile si Emilia, au avut zece copii. Indemnati de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilarie la invatatura cartii, crescandu-l de mic in frica lui Dumnezeu. Fire adanc ganditoare, evlavioasa, tacuta, Sfantul Vasile a strabatut cu multa usurinta toata invatatura cea ritoriceasca si filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai inalta scoala a faimoasei Atene. Aici s-a imprietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascalii sai; aici a deprins “firea filosofiei, care este – dupa cum singur spunea – gindul mortii”. Indemnat de Duhul Sfant, a plecat apoi sa viziteze toate manastirile si pustietatile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim sa se inchine la Mormantul Domnului. Dupa ce a primit botezul in raul Iordanului, s-a dus in Cezareea Capadochiei – patria sa – unde a fost facut preot. Dar el, iubind mult linistea si rugaciunea, s-a retras in partile Pontului, unde a intemeiat o aleasa minastire, cu viata de obste. Venind aici si Sfantul Grigorie, au trait impreuna cele mai alese clipe de bucurii duhovnicesti, pe care apoi adesea si le aminteau unul altuia. Aici au scris impreuna neintrecute cuvinte ascetice despre rugaciune, post, viata de obste, preotie, dragoste etc. Nevoia in care se afla Biserica din Cezareea, stramtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile sa lase pustia si sa vina in ajutorul Bisericii lui Hristos. In scurta vreme, fiind ales episcop, cu multa putere si osardie, biruieste pe incepatorii eresurilor, impaca pe ortodocsi, uneste Biserica dezbinata, mangaie inimile pastoritilor, hraneste pe cei saraci din hambarele bogatilor, adapa pe cei insetati din izvoarele bunei credinte. Sfintul Vasile era mare, nu atit ca statura, cat mai ales cu darul ce era intr-insul, cu viata sa aspra, cu mintea sa adanc ganditoare. Avea si darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viata lui era mai mult ingereasca decat omeneasca. Neincetat se ruga, invata mereu, mingiia pe toti. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hranitor flaminzilor, pastor adevarat al oilor celor risipite. Aur pentru sine nu strangea, dar cu aurul invataturilor sale pe toti ii imbogatea. Haine bune nu purta, dar pe toti saracii Capadociei ii imbraca. Paine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se intorcea de la el flamand si nemiluit. Cine altul ca Sfantul Vasile a purtat atata grija de cei saraci, cine a facut ca el din Cezareea o adevarata casa de oaspeti pentru straini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru batrani si locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi ii infrunta pe imparati, ii rusina pe eretici, ii smerea pe filosofi, uimea pe retori, pe calugari ii povatuia, pe vaduve le asculta, pe necredinciosi ii aducea la credinta, pe pacatosi ii primea si cu canon de pocainta ii vindeca. Fiind din tinerete bolnavicios, in anul 379, Sfantul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul in varsta de 51 de ani, dupa ce a pastorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.

Sfantul Grigorie Teologul s-a nascut in orasul Nazianz, aproape de orasul Cezareea Capadociei. Parintii sai, Grigorie si Nona, fiind binecredinciosi, l-au crescut de mic in buna credinta, dandu-l la invatatura cartii. Iubind mai mult frumusetea vorbirii, a invatat si a deprins mai mult ca oricare mestesugul retoricei, de la cei mai alesi dascali ai Atenei. Intors la Nazianz, a fost facut preot de tatal sau, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o manastire intemeiata de ei in Pont. Fiind chemat de tatal sau si de nevoile Bisericii impresurata de eretici, Sfantul Grigorie s-a reintors in Nazianz. Dupa multa staruinta, fiind facut episcop de insusi prietenul sau, Vasile, nu a primit scaunul cel incredintat lui, ci petrecea langa batranul sau tata, ajutandu-l sa biruiasca pe inversunatii eretici. Fiind iubitor de liniste, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plina de dar si cu maiestria cuvantului, pe toti ereticii i-a imblanzit si i-a adus la credinta cea adevarata. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a facut aici adevarate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfantul Grigorie? Cine a aparat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai inalte despre Duhul Sfant, despre dragoste, despre credinta cea adevarata? Cine a uimit in Sinodul al II-lea Ecumenic pe toti episcopii? Cine a rusinat pe filosofi si a smerit pe retori, mai mult ca el, cu adancimea gandirii sale si cu dulceata vorbirii? Dornic de singuratate, dupa doisprezece ani de pastorie, se retrage in satul sau natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Il iubea atat de mult. Cu toate ca Sfantul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibila, adanc ganditoare, insetata dupa liniste, nimeni nu a vorbit vreodata mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a aparat mai cu tarie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decit Sfantul Grigorie. Din aceste pricini s-a si numit “Teolog”, ceea ce inseamna “Cuvantator de Dumnezeu”. Impacat cu sine si cu Dumnezeu, in anul 389, Sfantul Grigorie Teologul trece la Domnul in varsta de 60 de ani, lasand Bisericii un nepretuit tezaur de cuvinte si invataturi dogmatice.

Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut in vestita cetate Antiohia Siriei, din parinti crestini, Secund si Antuza. Fiind singur la parinti, a fost dat la invatatura cartii, la cei mai alesi dascali ai vremii de atunci. Murind tatal sau din tinerete, fericitul Ioan si-a ales viata cea ingereasca, retragandu-se la o manastire si de aici intr-o pestera, unde singur s-a nevoit in post si rugaciune patru ani. Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multa osardie in Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neincetat cuvinte de invatatura, de pocainta si de mangaiere poporului insetat, incat s-a facut cunoscut in toata cetatea. Pentru buna lui invatatura si frumusetea vorbirii a fost numit de toata crestinatatea “Gura de Aur”. Ales patriarh al Constantinopolului, Sfantul Ioan, desi a primit cu sila aceasta mare cinste, a pastorit turma lui Hristos cu mare osardie, timp de noua ani, ducand-o la vreme la apa si hranind-o cu cuvintele sale cele aurite. Sfintul Ioan Gura de Aur, zis si Hrisostom, a intrecut pe toti dascalii Bisericii noastre, nu atat prin inaltimea cuvintelor, nu prin asprimea invataturilor, cit mai ales prin dulceata vorbirii sale, atat de curgatoare si pe intelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfantul Ioan Hrisostom despre pocainta, despre folosul rugaciunii, despre mergerea cit mai regulat la biserica, despre pacat, despre moarte, despre judecata si rasplata viitoare. Nimeni nu a talcuit mai bine ca el Sfanta Scriptura. Nimeni nu a hranit turma sa cu mai multe invataturi, nimeni nu a aparat mai bine pe saraci si pe vaduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul si rugaciunea mai mult decat Sfantul Ioan Gura de Aur. El era pastorul cel adevarat, tatal saracilor, aparatorul vaduvelor, mingiietorul sarmanilor, hranitorul flaminzilor, mustratorul boierilor, primitorul izgonitilor si invatator prealuminat a toata lumea. Doctor minunat al sufletelor, el stia sa scoata cu cuvantul spinii patimilor din inimile oamenilor si apoi sa puna alifie pe rani, prin invataturile sale cele aurite. Dar, ca intotdeauna, curajul si indrazneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri si incercari la sfarsitul vietii. Astfel, izgonit din scaun si exilat de imparat si de sotia sa, Eudoxia, marele dascal si pastorul cel bun, Sfantul Ioan Gura de Aur, moare in grea suferinta, departe de oile sale in anul 407, avand pe buze aceste cuvinte:

“Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

Iubiti credinciosi, Dupa ce am amintit, pe scurt, viata Sfintilor Trei Ierarhi, sa va spun in putine cuvinte cum a luat nastere praznicul de astazi. Pe vremea imparatului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a nascut o neintelegere intre credinciosii din Constantinopol, privind cinstirea Sfintilor Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfantul Vasile, zicand despre el ca este mai inalt in cuvinte, ca unul ce a incercat si a ispitit firea lucrurilor prin sine, si cum ca era atat de imbunatatit, incat putin lipsea de a-l asemana cu ingerii. Nu facea pogoramant legii, nici nu ierta cu usurinta, ci era aspru, neavand la el nici un lucru pamantesc. Acestia il micsorau pe Sfintul Ioan Gura de Aur, ca si cum ar fi fost oarecum impotriva marelui Vasile, fiindca era ingaduitor si atragator la pocainta. Altii inaltau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum ca ar fi fost in invataturi mai iertator si sfatuia cu usurinta pe toti, chemandu-i la pocainta. Pentru aceasta il cunosteau mai mult ca pe Sfintii Vasile si Grigorie, atat pentru multimea cuvintelor celor curgatoare de miere, cit si pentru iscusinta cugetarilor. Altii cinsteau mai mult pe Sfantul Grigorie, ca cel ce a intrecut prin intelepciune, prin frumusetea vorbirii si prin invatatura elineasca pe toti dascalii cei vestiti. Ziceau, deci, ca inteleptul Grigorie ii intrecea pe toti si de aceea i se cuvenea intaietatea. Din aceasta pricina s-au impartit si credinciosii, incit unii se chemau ioaniteni, altii vasiliteni, iar ultimii grigorieni. Vazand Sfintii Trei Ierarhi ca se dezbina Biserica din cauza lor, s-au aratat in vis si in chip vazut, cite unul deosebit, apoi toti trei impreuna, lui Ioan, mitropolitul cetatii Evhaitelor, un pastor imbunatatit si preaintelept, zicandu-i:

“Dupa cum ne vezi, noi suntem una la Dumnezeu si nu este intre noi nici o cearta sau impotrivire, ci fiecare fiind calauziti de dumnezeiescul Duh, am invatat si am scris spre mantuirea cea de obste si folosul oamenilor. Tot ce am invatat noi am dat si altora spre inmultirea talantului nostru si nu este intre noi nici unul intai sau al doilea, ci, daca veti vorbi de unul, cei doi urmeaza. Deci, scoala-te si porunceste acestora ce se cearta si se dezbina din cauza noastra, sa nu se mai certe pentru noi, caci pentru aceasta si noi ne-am sarguit, atat in viata, cat si dupa moartea noastra sa impacam lumea si s-o aducem la unire. Deci randuieste-ne la toti trei o zi, cand ti se va parea de cuviinta si ne fa praznic cuviincios odata. Apoi spune si celorlalti crestini, care vor fi mai pe urma, ca noi suntem una la Dumnezeu si vom fi mijlocitori in cer inaintea Preasfintei Treimi, pentru mantuirea celor ce vor savarsi praznicul si pomenirea noastra”.

Zicind acestea i se parea lui Ioan ca Sfintii Trei Ierarhi se urca la cer, stralucind cu lumina nemarginita si chemandu-se unul pe altul pe nume. Deci, sculandu-se arhiereul evhaitenilor, a facut precum i-au poruncit Sfintii Vasile, Grigorie si Ioan, potolind multimea si pe toti care se certau pentru ei. Astfel, Sfantul Episcop Ioan, afland ca in luna ianuarie se praznuiesc toti acesti sfinti: in ziua intai, Sfantul Vasile, la 25, Sfantul Grigorie si la 27, Sfantul Ioan Gura de Aur, i-a unit pe toti trei, la 30 ianuarie, facandu-le slujba, canoane, tropare si cantari de lauda precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem in Biserica sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi. Sintem datori deci, fratilor, sa tinem cu evlavie aceasta sarbatoare si sa cinstim pe facatorii nostri de bine, multumindu-le dupa putere, caci dupa datorie, nu putem. Sa cinstim cu cuvinte de lauda pe cei trei cuvantatori de Dumnezeu si sa le urmam credinta, ravna pentru Biserica, dragostea lor pentru oameni, viata lor sfanta. Dar cum vom putea lauda indeajuns pe acesti mari sfinti, dascali si ierarhi ai Bisericii? Atat se cuvine sa zicem, ca daca nu s-ar fi ostenit atat de mult acesti sfinti cu viata, cu cuvantul si cu scrisul, nu ar fi scapat crestinatatea de slujirea idoleasca, de eresurile cele cumplite impotriva Preasfintei Treimi si de atatea tulburari si grele pacate care nelinisteau obstea crestinilor. Dar Dumnezeu a randuit de sus pe acesti mari luminatori sa traiasca tocmai atunci cand Biserica lui Hristos era invaluita si tulburata si inauntru si in afara. Acesti oameni ceresti si ingeri pamantesti, trambitele adevarului, preaintelepti retori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sarguit sa smulga trecutul si sa risipeasca pe luptatorii impotriva dreptei credinte, alungand cu prastia cuvintelor lor pe lupii cei rai, care dezbinau Biserica dreptmaritoare. Acesti trei mari ierarhi si pastori, cu intelepciunea si darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrajmasilor si au smerit intelepciunea elineasca ce se ridica impotriva cunostintei de Dumnezeu, schimband si prefacand totul spre bine, netezind si indreptand pe cele strambe, risipind toata asuprirea si nedreptatea. Treimea pamanteasca a Sfintilor Ierarhi, ne-a invatat a ne inchina Treimii celei mai presus de minte si a marturisi, dupa cum scrie in Crez, un singur Dumnezeu, inchinat in trei persoane: Tatal, Care este nenascut si pricina a toate; Fiul, nascut din Tatal si Duhul Sfant, Care este purces din Tatal si facut cunoscut noua prin Fiul. Nu sunt trei Dumnezei, ci un Dumnezeu in trei persoane, care au aceeasi fiinta si prin care s-au facut toate cele vazute si nevazute. Dar sa lasam pe altii sa le spuna intelepciunea, cunostinta adanca, postul, rugaciunea, milostenia si celelalte fapte bune pe care le aveau Sfintii Trei Ierarhi. Noi sa ne minunam de grija lor cea mare care o aveau pentru mantuirea oamenilor, pentru ca de aceasta se ingrijeau mai mult decat toate, cunoscand ca prin fapte bune pastreaza omul asemanarea cu Dumnezeu. In ce fel au miluit Sfintii Trei Ierarhi pe multi oameni, o sa intelegem din cele ce urmeaza:

Dumnezeu a facut lumea aceasta pentru oameni, iar acesti sfinti au talcuit firea tuturor fapturilor si prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumusetea si marimea lor, iar acesti minunati dascali explica cerurile si pamintul, adica lumea cea vazuta si nevazuta, cum este asezata, randuiala ei si care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi si Nou spre mantuirea noastra, si acesti mari sfinti ne-au explicat mai bine ca toti Sfanta Scriptura si ne-au indemnat sa pazim poruncile Domnului. Mantuitorul S-a intrupat pentru noi, iar sfintii acestia ne talcuiesc si ne fac cunoscuta taina rascumpararii noastre prin intrupare, prin moarte si inviere. A trimis Hristos pe Sfintii Apostoli sa propovaduiasca in lume cunostinta de Dumnezeu, sa piarda idolatria si sa intoarca lumea la dreapta credinta in Dumnezeu. A trimis pe Sfintii Trei Ierarhi sa propovaduiasca adevarata credinta, sa izgoneasca din oameni intunericul necredintei, sa rusineze pe eretici si sa aduca la Hristos cat mai multe suflete.

Iubiti credinciosi, vedeti grija Sfintilor Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeti grija lor pentru miantuirea oamenilor? Atat in viata cat si dupa moarte, sfintii se ingrijesc de unitatea Bisericii, de pastrarea cu sfintenie a dreptei credinte, de sporirea noastra in fapte bune si de mantuirea lumii. Vedeti cum a rinduit pronia dumnezeiasca pe acesti mari ierarhi, tocmai in secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri si dezbinari, pentru a apara unitatea credintei in Biserica, pentru a salva crestinatatea de eresuri si de idolatrie, pentru a smeri filosofia pagina si a intari dogmele dreptei credinte in lume? N-au putut suferi Sfintii Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfisera sa mentina corabia Bisericii in pace, sa sporeasca sfanta credinta, sa risipeasca eresurile si sa curete sufletele oamenilor de patimi. De un gand cu ei sunt toti sfintii si ingerii din cer, ca si toti pastorii si crestinii ortodocsi. Toti se roaga inaintea Preasfintei Treimi pentru biruinta Evangheliei, pentru pacea in lume si mantuirea sufletelor noastre. Insa la aceasta unitate crestina, in familie, in Biserica si in lume, trebuie sa contribuie fiecare dintre noi. Ganditi-va cit de mare pacat face un crestin – barbat sau femeie – care strica pacea si unitatea familiei. Majoritatea divorturilor de astazi sunt tocmai din aceasta cauza. Ei bine, acesti crestini care distrug familia cuiva si lasa copii orfani pe drumuri, sunt blestemati de Dumnezeu si nu vor primi mantuirea asa usor. Ganditi-va la acesti crestini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapada Sfanta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine si tot ce avem mai scump. Acestia, nu numai ca se duc la adunarile sectelor, dar intra si in casele ortodocsilor, cu scopul de a-i dezbina, de a semana tulburare, indoiala si sa atraga cati mai multi la eresul lor. Nu sunt ei oare asemenea lui Arie si celorlati incepatori de eresuri? Toti acestia nu se pot mantui pana nu se reintorc in Biserica, de unde au plecat. Ei sunt indemnati la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decat in tulburare, ura si indoiala. De aceea se si numeste vrajmasul nostru, “diavol”, care inseamna “impotrivnic”. Toti cei ce se impotrivesc adevarului, luminii, Bisericii, pastorilor, sfintilor si explica Evanghelia dupa capul lor, sunt fii ai celui rau care a dezbinat pe ingeri in cer si dezbina mereu lumea pe pamant. Sa ne ferim, fratilor, de cei ce dezbina si tulbura casele, sufletele, obstea si Biserica Domnului si sa ne rugam permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiasi mame se cearta, se dezbina intre ei. Aceasta este si mai rau. La fel si in Biserica, se dezbina uneori credinciosii nostri. Unii zic ca tin sarbatorile pe stil vechi; altii zic ca sunt in “Oastea Domnului”. Altii zic ca s-au pocait si nu sunt ca ceilalti fii ai Bisericii. Oare de ce aceasta dezbinare? Numai diavolul, vrajmasul cel de obste se bucura de neunirea noastra! Sa nu ne dezbinam unii impotriva altora, fratilor. Toti suntem ai lui Hristos, toti suntem fiii Bisericii, daca ascultam de ea si de pastorii ei. Toti suntem ostasii lui Hristos, daca ducem lupta cea buna cu rabdare pana la capat. La Dumnezeu se mantuiesc cel mai greu ereticii si cei mindri, daca se intorc cu cainta la Biserica. Iar cel mai usor se mantuiesc cei smeriti, care asculta si iarta pe toti. Sa rugam pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, care sunt foarte cinstiti in tara noastra si au la Iasi cea mai frumoasa biserica din Europa inchinata lor, sa se roage inaintea Preasfintei Treimi pentru intarirea dreptei credinte, pentru pacea si unitatea Sfintei Biserici si pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Cititi va rog si cateva scrieri ale acestor sfinti:

Sfantul Vasile cel Mare: Ce sa facem cand cadem iarasi in acelasi pacat

Pilda bogatului nemilostiv

Cum sa folosim invataturile cuprinse in carti

Cauza raului in lume

Bogatie si filantropie

Invidia, ruina a firii

Mandria si vindecarea de aceasta patima

Clevetirea

Iubirea de Dumnezeu

Impotriva maniei

Un testament mantuitor

Post si pocainta

Folosul mantuitor al smereniei

De ce se razboieste diavolul cu omul?

Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul): Grija fata de saraci

Cunoasterea lui Dumnezeu

Sfantul Ioan Gura de Aur: Treptele iubirii vrajmasilor, conform Sf. Ioan Gura de Aur

Cuvant la Sfintii Apostoli Petru si Pavel – Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvant la Soborul Sfantului Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan ( al Sfantului Ioan Gura de Aur )

Predica la Taierea – imprejur a Domnului (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Cuvant la Soborul Sfantului Inaintemergatorului si Botezatorului Ioan ( al Sfantului Ioan Gura de Aur )

La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi.

Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor! Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el. Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei.

Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta.

Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele.

Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră.

Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească.

Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic. Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna.

Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor.

Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă.

Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21).

Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi.

Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingă-jşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor? Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte.

Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana.

Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.

Predica la Taierea – imprejur a Domnului (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Despre cresterea copiilor

Cand Apostolul vorbeste despre insusirile cele bune ale unei vaduve, aminteste mai intai de toate, ca ea trebuie sa fi crescut copii (I Tim. V. 9, 10). Cuvantul crestere insa el nu il ia intr-un inteles obstesc, de jos, precum multi inteleg aceasta, ca adica vaduva nu trebuie sa fi lasat copiii sai sa moara de foame. Chiar singura puterea firii unei mame nu ar fi ingaduit aceasta, si de aceea nu este trebuinta de vreo lege, ca vaduva sa nu lase copiii sai flamanzi. Apostolul vorbeste aici despre cresterea cea ingrijita intru cucernicie si dreptate. Iar mamele, care nu cresc asa pe copiii lor, sunt mai rele decat cele ce isi omoara copiii. Aceasta trebuie sa se zica nu numai femeilor, ci si barbatilor. Multi parinti isi dau toata truda, ce se poate gandi, pentru ca sa agoniseasca fiului lor un cal bun, o casa frumoasa, o mosie pretioasa, iar pentru ca sa dobandeasca el un suflet nobil si un simtamant cucernic, nu se ingrijesc cat de putin. Si tocmai aceasta aduce toata lumea in neoranduiala, ca noi nu crestem pe copiii nostri dupa cuviinta, si ne ingrijim numai pentru averea lor, nu pentru sufletele lor. Aceasta vederat este cea mai mare nebunuie. Caci fie averea cat de mare si cat de insemnata, daca acela care are sa o mosteneasca, nu este imbunatatit si drept, ea trebuie a se socoti ca si pierduta; ba inca unui astfel de om averea sa ii este chiar de stricare, si il duce inca mai sigur si mai adanc in iad. Dimpotriva, daca sufletul este nobil si imbunatatit, el, si sarac fiind, va fi norocit.

De aceea noi trebuie sa ne ingrijim la aceea, de a nu-i face bogati in aur, argint si in alte lucruri de asemenea, ci ca sa fie foarte bogati in cucernicie, in dreptate si in fapta cea buna, sa nu aiba multe trebuinte si sa nu umble cu ardoare dupa bunurile si dupa placerile cele pamantesti. Trebuie sa fim cu bagare de seama asupra iesirii si intrarii lor, asupra purtarii si umbletelor si asupra societatii lor, stiind ca cine este lenes intru aceasta nu are a nadajdui’iertarea de la Dumnezeu. Daca ingrijirea de mantuirea altor oameni este una dintre cele mai mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: “nimeni sa nu caute folosul sau, ci folosul altuia” (1 Cor. X. 24); cu cat mai mult fiecare va trebui sa fie raspunzatori pentru ingrijirea de mantuirea copiilor sai? Dumnezeu va zice catre fiecare tata de familie: “nu am dat eu copilul dintru inceput in casa ta? Nu te-am pus eu pe tine invatator, crescator, ingrijitor si stapan al lui? Nu am pus eu in mainile tale toata puterea asupra lui? Cand el era inca gingas, ti l-am dat tie, ca sa-l formezi si sa-l oranduiesti. Ce iertare poti tu nadajdui, cand pregeti si treci cu vederea cresterea lui?”

Sau ce poti tu oare sa zici spre dezvinovatirea ta? Poate, ca fiul tau este greu de infranat si indaratnic? Dar la aceasta trebuia sa gandesti inca de mai inainte, si cand el era inca mic si usor se putea infrana, de atunci sa te fi ingrijit a-l imblanzi, a-l obisnui la datoriile lui, a-l aduce la oranduiala, si a starpi bolile sufletului sau. Cand ogorul inimii lui era inca usor de lucrat, de atunci trebuiai tu sa smulgi spinii, atunci cand ei in varsta cea gingasa usor se pot smulge; si patimile copilului nu s-ar fi facut, prin lenevirea ta, mai mari si nebiruite. Pentru aceea zice inteleptul Sirah: “De ai feciori, invata-i si pleaca din pruncie grumazul lor” (Sir. VII. 29). Si Dumnezeu nu numai porunceste tie aceasta, ci mai vartos te si ajuta el insusi. Cum si in ce chip? Prin aceea ca zice: “Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, cu moarte sa se omoare” (Esire. XXI. 16). Vezi tu, cum ingrozeste el pe copii, cum Ti inspaimanta, cat de mult iti inlesneste stapanirea asupra copiilor?

Iar daca Dumnezeu pedepseste cu moarte cutezanta copiilor contra parintilor, apoi cum putem noi sa ne dezvinovatim, cand am privit cu nepasare cutezanta copiilor nostri impotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu zice fiecarui tata de familie: “pe fiul, care te ocaraste pe tine, il voi pedepsi cu moarte; iar tu nu voiesti nici macar cu un cuvant sa tulburi pe cel ce calca cu picioarele poruncile mele? Merita acesta iertare”? Tu vezi, cum el cuteaza impotriva facatorului sau, si nici macar nu te superi de aceasta, nu-l ameninti, nu-l pedepsesti, desi stii bine, ca Dumnezeu opreste astfel de ingaduinta. Si Dumnezeu face aceasta nu pentru ca o astfel de jignire ar aduce vatamare insasi celui prea-inalt si neatins, ci pentru ca sa mantuiasca pe fiul tau cel pacatos. Iar cel ce este atat de nebun, inca se indarjeste impotriva lui Dumnezeu, acela inca si mai mult, va pacatui contra tatalui sau si a propriei lui mantuiri sufletesti.

Asadar sa nu fim negrijitori de aceasta, stiind ca copiii, cand pazesc cu credinta datoriile lor catre Dumnezeu, inca si in celelalte lucruri ale vietii dobandesc norocire si cinste, fiindca oricine cinsteste si stimeaza pe un om imbunatatit si bine crescut, fie el oricat de sarac; pe cand pe cel rau si fara de randuiala oricine il injura si il urasc, fie el oricat de bogat. Un fiu bine crescut insa nu numai la altii va dobandi stima, dar si insuti tie, tatalui sau, va fi mai iubit, fiindca la dragostea cea fireasca se adauga inca un alt temei al iubirii, adica fapta cea buna a fiului. Afara de aceasta un astfel de fiu nu numai iti va fi tie mai iubit, ci inca mult mai placut si mai folositor, caci el te va cinsti si te va sprijini la batranetele tale. Precum aceia, care sunt nemultumitori catre Dumnezeu, nu stimeaza nici pe parintii lor, tot asa acei ce cinstesc pe Dumnezeu, arata si parintilor lor tot respectul. De aceea pentru ca tu sa fii placut atat lui Dumnezeu, cat si oamenilor, ca sa-ti gatesti o viata norocita si sa scapi de pedeapsa in viata cea viitoare, creste pe copilul tau cu toata ingrijirea. Iar cum – ca aceia, care nu cresc pe copiii lor cu ingrijire, desi ei altminteri ar fi buni si vrednici, totusi se pedepsesc greu, aceasta se vedereaza dintr-o istorie veche, pe care eu o voi povesti.

A fost un preot mare intre iudei, anume Eli (I. impar. II. 13. urm). Eli altminteri era vrednic si bun, insa avea doi feciori foarte rai, pe care el nu i-a tinut in frau si nu i-a domolit, sau cel putin nu facuse aceasta cu destula putere si staruinta; caci el ar fi trebuit sa-i franeze, sa-i goneasca din casa sa si in tot chipul sa-i pedepseasca, pentru ca sa-i indrepteze. insa el numai ii indemna, si se multumea a le da sfaturi blande, zicandu-le: “nu faceti, fiii mei, nu faceti asa, ca nu bine aud eu de voi” (Impar. II. 25). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat impotriva lui Dumnezeu, si tu ii numesti “fii ai tai”? Ei nu vor sa mai recunoasca pe facatorul lor, si tu marturisesti inca inrudirea ta cu dansii? De aceea zice Sf. Scriptura: “Eli nu a certat pe fii sai” (I Imp. III. 13). Caci cand cineva indeamna simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a intrebuinta un mijloc aspru si tare, precum boala cere. Asadar nu este de ajuns numai a spune copiilor gresalele si a-i sfatui, ci trebuie a-i si infricosa, spre a dezradacina obiceiurile cele rele de la inceput.

insa tocmai prin aceea, ca Eli, desi indemna pe fii sai, insa nu cu destula staruinta, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat in mainile vrajmasilor. Ei au cazut intr-o batalie contra Filistenilor, si fiindca el n-a putut suferi auzirea despre aceasta, a cazut de pe scaunul sau, si-a frant grumazul si a murit. Vezi, ca am avut dreptate, cand am zis, ca parintii, care nu-si cresc copiii si nu-i tin intru cucernicie, sunt adevarati omoratori ai copiilor lor? Asa a fost si Eli omoratorul fiilor sai. Adica macar ca vrajmasii au omorat pe fiii lui, totusi el a fost vinovat de moartea lor, caci prin lenevirea sa in cresterea lor, el Ie-a rapit ajutorul lui Dumnezeu si prin aceasta i-a dat fara paza si fara aparare omoratorilor lor. Dar el a omorat nu numai pe fiii sai, ci si pe sine insusi.

Aceeasi soarta au inca si acum multi parinti. Fiindca ei nu voiesc sa infraneze, nu voiesc sa fie aspri, si sa tulbure pe copiii lor cei fara de randuiala si pacatosi, ei adeseori sunt siliti a privi, ca aceia pentru nelegiuiri sunt prinsi, tarati inaintea scaunului judecatii, aruncati in temnita, sau chiar si pmorati. Caci daca tu nu-i pedepsesti, nu-i indreptezi, atunci se va urma-cu dansii dupa legile comune si se vor pedepsi public. La aceasta nenorocire atunci se adauga si rusinea, caci toti arata cu degetul pe tatal, al carui fiu a luat un asemenea sfarsit, si ii fac mai cu neputinta orice iesire din casa. Caci cu ce ochi poate el sa se uite ia aceia, cu care se intalneste, dupa ce fiul lui a adus asupra-i o astfel de rusine, o astfel de nenorocire? De aceea va poftesc si va rog, ingrijiti bine de copiii vostri, si anume de mantuirea sufletului lor. Tu, Tatal casei, esti un dascal pentru toata casa ta, si Dumnezeu neincetat trimite ia tine in scoala pe femeia ta si pe copiii tai. Despre femei zice aceasta Apostolul Pavel, cand graieste: “de voiesc ele sa se invete ceva, acasa sa-si intrebe pe babatii lor” (I Cor. XIV. 35); iar despre copii el zice: “cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului” (Efes. VI. 4). Gandeste, ca tu ai in casa ta niste statui de aur, adica copiii tai, de aceea oranduieste-i, cerceteaza-i in toate zilele cu bagare de seama, impodobeste si formeaza sufletul lor in tot chipul. Urmeaza lui Iov celui cucernic, care, de teama ca nu cumva fiii lui sa fi pacatuit intru ceva in inimele lor, aducea jertfa pentru dansii, si era foarte luator aminte pentru dansii. Urmeaza inca si exemplul patriarhului Avraam.

Si el se ingrijea nu ca sa lase fiului sau bani si comori, ci se uita la implinirea legii lui Dumnezeu, ca sa insufle urmasilor sai din toate puterile implinirea aceleia. Martor pentru aceasta fapta buna a sa este insusi Dumnezeu, cand zice: “Stiu ca va porunci fiilor si urmasilor sai, ca sa pazeasca caile Domnului si sa faca dreptate” (Fac. XVIII, 19). Iar David, cand era sa moara, a chemat pe fiul sau, si in loc de avere i-a lasat o sfatuire, pe care el adesea o repeta, adica: daca tu fiul meu vei trai dupa legea cea dumnezeeasca, nu te va intampina nici o nenorocire, ci toate iti vor merge cu noroc, si te vei indulci de mare siguranta si liniste. Iar daca vei pierde sprijinul lui Dumnezeu, nu-ti va putea folosi imparatia si toata puterea lumii”. Acestea si altele asemenea i-a vorbit el, desi nu cu aceste cuvinte.

Deci si noi atat in viata cat si la moarte, acestea sa vorbim copiilor nostri si sa-i convingem, ca frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, mostenirea cea mai sigura, si comoara cea mai nepieritoare. Sa nu ne zbuciumam a le lasa comori trecatoare, ci cucernicia, care este o avere ramaitoare, si durabila. Unde lipseste cucernicia, acolo si averea ce poseda cineva se prapadeste in primejdii si in rusine. Unde insa este cucernicia, acolo se vor dobandi si averile, pe care cineva inca nu le poseda. Daca tu vei creste pe fiul tau intru fapta cea buna, si altii vor creste tot asa pe fiii lor, atunci se va forma ca un lant, ca un sir de buna purtare, care va cuprinde la urma pe toti, un sir, care se incepe de la tine si pentru cresterea cea buna a copiilor iti va aduce roduri slavite.

Un copil are trebuinta de asprime, de supraveghere si de frica. Aceasta insa eu nu o zic, pentru ca voi sa va purtati neprieieneste cu copiii, ci pentru ca sa fiti mult stimati de catre dansii. Daca si femeia trebuie sa stimeze pe barbatul sau si sa se teama de dansul, cu cat mai mult copiii trebuie sa se teama de tatal lor? Nu-mi rapunde mie, ca tineretea nu se poate domoli. Caci daca Pavel cere o astfel de ingrijire de la o vaduva, cu cat mai mult o va cere el de la un barbat? Daca insa ea nu ar fi cu putinta, el desigur nu o ar fi recomandat. insa toata rautatea copiilor se reazima pe lenea noastra, caci noi de la inceput din varsta cea frageda, nu i-am tinut in cucernicie si in frica Domnului. Noi ne ingrijim ca ei sa capete cultura lumeasca, sa invete lucruri si afaceri lumesti, cheltuim bani pentru acestea, rugam pentru dansii pe prietenii nostri si nu lasam nici o cale neincercata. Dar nu ne ingrijim nicidecum ca ei sa fie in favoare, la imparatul ingerilor.

Noi totdeauna le ingaduim a vizita teatrele, dar nu-i silim sa se duca la Biserica. Si daca copilul vine aici de vreo doua ori, sta fara nici un folos si castig, numai pentru a-l desfata. insa nu trebuie sa fie asa, ci precum cand ii trimitem la scoala le cerem socoteala de ceea ce au invatat, tot asa trebuie sa fie si cand ii trimitem la Biserica, sau mai vartos cand ii ducem noi insine. Trebuie dupa aceea a-i intreba ce au auzit, sau au invatat ei aici. Cu chipul acesta indreptarea copiilor ne va fi foarte usor si indemanatic. Daca ei acasa totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune si ii invatam datoriile lor, daca ei apoi cele ce baga de seama aici in Biserica le unesc cu cele auzite acasa, atunci ei in curand ne vor arata roadele cele slavite ale acestei nobile semintii. Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neaparate, noi le privim ca lucruri laturalnice, si daca cineva ne indeamna la ele, noi radem de dansul. De aceea toate merg pe dos, si de acolo vine, ca cei ce nu au fost crescuti de parintii lor, trebuie sa fie certati de legile civile.

Dar nu simti tu rusine si nu te rosesti, cand vezi, ca judecatorul il pedepseste pe fiul tau si il indreapta, ca el asadar are trebuinta inca de cercetare straina, desi el atata vreme de la inceput a fost pe langa tine? Nu te ascunzi, nu te invelesti de rusine? Spune-mi, ” mai poti tu purta numele de tata, cand tu ai fost un vanzator al fiului tau si nu i-ai dat paza trebuincioasa, ci l-ai lasat sa se piarda prin tot felul de rautate? Cand tu vezi pe un om rau, ca bate pe j copilul tau, te superi, te manii si de aprinzi, si navalesti asupra  faptasului. Iar cand vezi pe Satana in toate zilele ranind si batand pe copilul tau, si pe duhurile cele rele amagindu-l la pacat, te uiti cu nepasare si dormitand, nu te superi, si nu cauti sa mantuiesti copilul tau. Si aceasta ar fi de cea mai mare trebuinta, caci pacatul este cel mai rau dintre duhurile cele rele, si cel ce traieste in pacat nu poate sa se mantuiasca. Asadar pe un fiu pacatos nu trebuie numai a-l plange, ci inca a-l si pedepsi si al certa, a-l opri si a-l tine de frica, si a cauta ca prin tot felul de leacuri sa-l vindeci de boala lui cea sufleteasca. Tu trebuie sa urmezi vaduvei, despre care zice Pavel: “ca a crescut feciori”. Caci marele Apostol nu indrepteaza indemnarea sa numai la vaduve, ci la toti, si sfatuiesc pe toti oamenii, cand zice: “Cresteti pe copii intru invatatura si cercetarea Domnului” (Efes. VI, 4). iar aceasta este cea dintai si mai mare avere, de care parintii pot impartasi pe un copil. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur